15 ani de DNA. Va mai urma ceva, sau asta a fost tot?

538
Ioan Amarie, primul șef al Parchetului Național Anticorupție, președintele Ion Iliescu și premierul Adrian Năstase, la inaugurarea sediului PNA. FOTO: Catalina Filip/ Mediafax

La început a fost PNA. Parchetul Național Anticorupție. Presa a relatat că, la inaugurarea sediului, foarfeca pe care Ion Iliescu, președintele de atunci, a primit-o pentru a tăia panglica avea un defect. Nu tăia. „Pe vremea mea existau tocilari“, a spus fostul șef de stat, în timp ce se străduia să pătrundă tricolorul cu lamele roase ale foarfecii. S-a efectuat procedeul numit „zâmbetul lui Iliescu“ și s-a concluzionat: „Așa e cu lupta anticorupție, e greu la început“.

La 1 septembrie 2002, Parchetul Național Anticorupție își începea activitatea într-un mare hohot de râs. Temuta instituție care urma să curețe România de peștii cei mari ai corupției – condiție de integrare în Uniunea Europeană – debuta prinzând în plasă:

  • un controlor RATB
  • doi polițiști de la rutieră
  • un încasator al taxei radio-TV

Cu toții erau suspecți de luare de mită. Dosare complicate, căci în niciuna dintre spețe nu puteau fi probate faptele. Primii procurori – cinci la număr – erau dotați cu carnețele și reportofoane de la magazinul Muzica. Aveau și-o Dacie Super Nova.

Parchetul Național Anticorupție. Film de prezentare după primele luni de activitate

De aici a plecat o instituție care, într-o bună măsură, a schimbat și a scindat România. Oameni de stat, presă și oameni simpli, toți s-au așezat pe baricade în acești 15 ani. La mijloc au fost mulți bani și un șir lung de politicieni, primari și afaceriști care au defilat încătușați pe trotuarul îngust de pe Știrbei Vodă, colț cu Constantin Cristescu.

Astăzi, la 15 ani, realizăm că fenomenul PNA/DNA a eșuat, în parte, în atingerea scopului său: combaterea și prevenirea corupției. A reușit însă să formeze – pe modelul antibioticelor care, administrate recurent, dezvoltă baterii din ce în ce mai rezistente – un batalion de luptă împotriva anticorupției, împotriva oamenilor asimilați acestei instituții, împotriva practicilor de lucru. Iar acum, mai puternică decât lupta anticorupție este lupta anti-DNA.

Instituția a trecut în ultima perioadă prin ample prefaceri. A fost parte a unor trocuri politice care au aruncat-o în derizoriul coabitărilor sinistre. A anchetat OUG-uri numai de dragul străzii, care mai abitir scanda „Laura, nu uita, noi suntem de partea ta!“. A anchetat candidați doar pentru a-i scoate din cursă, apoi s-au îngălbenit filele dosarelor într-o așteptare fără termen. DNA-ul a tăcut atunci când trebuia să iasă din sufrageriile imunde ale „interesului național“ și să vorbească răspicat.

Cu timpul, cei mai înverșunați susținători ai DNA-ului au început să-și pună întrebări. Lupta anticorupție mai poate continua ca până acum? E suficient? Și, mai ales, care este substanța care fortifică și regenerează această maladie? De ce nu părăsim, după atâția ani de luptă dură, locurile rușinoase ale clasamentelor care indică gradul de corupție?

În corul de idei al societății românești se înalță o ipoteză de lucru: corupția e generată de incompetență! Iar asta este devastator.

Am ajuns de multe ori, ca reporter, la treptele cele mai de jos ale piramidei corupției: afaceriști de mâna a treia care se agață salvator de contracte cu statul, funcționari mărunți și plângăcioși. Vorbesc în șoaptă și stau cu icoana Maicii Domnului pe birou. Au frică de Dumnezeu, dar frica supremă e că și-ar putea pierde serviciul, și-ar putea pierde biznisul. E frica impostorului care știe că ocupă un scaun pe care n-ar merita să stea. Cu acești oameni și cu familiile pe care le întrețin se clădește templul corupției. Sute de mii de români care nu îndeplinesc fișa postului și care tolerează prin tăcere și complicitate fărădelegile de la etajul superior.

Nu știm ce se va întâmpla cu anticorupția de pe Știrbei Vodă, dacă-și va termina mandatul, ori dacă un slide din Power Pointul lui Tudorel Toader va schimba totul. Ăsta e un lucru secundar. Știm însă ce se va întâmpla cu corupția din România. Va exista, va supraviețui. Vin din urmă noi generații de impostori, oameni școliți de mântuială în sistemul educațional defect al României, viitori lingăi cu carte de muncă își încep drumul în viața profesională. Sunt cei de ale căror perle la Bac râdem în fiecare vară. Ei vor forma acea pătură socială imensă numită popular „pilăraia“, ei vor râde la glumele șefului și vor falsifica licitații, devenind în timp oameni de nădejde în administrație, în servicii, în politică. Merge ca uns schimbul de generații în această orchestra de afoni speriați care cântă în batjocură rapsodia română.

Se mai poate face ceva împotriva incompetenței pe bani publici? Se mai poate. Un buget mai mare pentru Educație – nu cel mai mic din Uniunea Europeană, cum e acum – și, poate, peste câțiva ani n-ar strica să avem nu doar o Direcție Națională Anticorupție, dar și o Direcție Națională Antiincompetență. Iar impostura pe bani publici să fie un delict, pentru că un flagel este deja.

Cristian Delcea este un ziarist pasionat de reportaje mici și mijlocii. Îi puteți trimite sugestii și povești la adresa cristian.delcea@recorder.ro. Chiar le citește.
Comentarii