Bine ați venit în Paradis: ce rămâne când în lumea celor săraci se stinge lumina

341
O lume din care au dispărut culorile. Credit foto: Elena Iluță

Trăim într-o cultură a succesului, dar într-o lume în care toți aleargă după el, sunt și oameni care nu-l ating niciodată. Am fost să îi ascultăm și pe ei: cei care alunecă pe toboganul vieții până ajung să trăiască, cu deznădejdea, la periferie. Când nu se moștenește, sărăcia fără ieșire se dobândește în condițiile unei lumi marcate de o cruntă inegalitate de șanse. În România, și căderile sunt mult mai abrupte, sunt brutale. Acesta este un mic studiu de caz despre ce se întâmplă când în viața unei comunități de oameni foarte săraci apar facturi insurmontabile. Și despre frica paralizantă de autoritățile statului, de la care oamenii spun că oricum nu mai așteaptă nimic.   

  • Căminul social Canta din Iași nu arată ca un ghetou, dar este. De afară pare un bloc la fel ca oricare altul. Nu e așa. Autoritățile se raportează la acești oameni în termeni ostili: ei nu sunt buni cetățeni, ei sunt rău-platnici și, în general, toate se întâmplă din cauza lor (acesta este „căminul groazei”). Toate pozițiile lor publice au fost în această notă. Dinspre oameni se vede cu totul altfel. Am fost în Canta, ca să înțeleg cum e în lumea celor care nu au nicio putere.
  • Să fi fost acum șase ierni. Facturile la lumină au venit atât de încărcate că oamenii din Canta au făcut ochii mari și au dat să facă atac de cord. Nu-și plătea fiecare cât a consumat, că nu aveau contoare separate pe atunci. Totul era la comun. De furnizarea cu energie se ocupa TermoService, care ține de Primăria Iași (firma a fost implicată în numeroase scandaluri – dacă ai datorii la ei nu mai vezi adeverință de bun platnic, și nu te mai poți duce la case sociale să refaci contractul de închiriere, fără contract rămâi și fără apă și fără lumină). Sute de lei pe lună, dintr-o dată, la factură – prăpăd!
  • Oamenii au zis că o fi o regularizare, s-au împrumutat care pe unde a putut, dar “regularizarea” s-a repetat lună de lună, vreme de un an. Nimeni nu le-a oferit nicio explicație satisfăcătoare pentru sumele tot mai mari care apăreau pe facturi. În Canta s-a instalat panica. Oamenii de aici sunt, în primul rând, săraci. Confruntați cu asemenea probleme și fără să știe să-și ceară drepturile, unii și-au pus capăt zilelor, alții au înnebunit.
  • Nu i-ați cunoscut, așa că trebuie să îi povestim: Costică Taximetristul, care, deși plătise tot, nu reușea să ia adeverință de la primărie pentru a-și pune contor separat la lumină. Și-a pus ștreangul de gât în camera din Canta. Foștii săi vecini și-l amintesc așa: iubea animalele, mai ales câinii. Din banii făcuți din taximetrie, le lua mâncare.
  • Nu ați cunoscut-o nici pe Tanti Angelica, femeie la șaizeci de ani. Și pe ea viața a adus-o în Canta. Nu avea nici apă, nici lumină. Deși nu avea datorii, nici nu reușea să-și pună lumină. La o săptămână de când s-a mutat în bloc a făcut atac cerebral. Le povestea vecinilor că îi e frică de spațiul mic și de beznă. De întuneric. Un an mai târziu, a murit în camera îngustă, paralizată pe jumătate. O lumina o lumânare.
  • Și nici pe Stela nu ați cunoscut-o. Avea patruzeci de ani, doi copii minori. Muncea să plătească facturile enorme, a făcut cancer și nu a mai putut plăti. I-au extirpat sânul și uterul. Avea treizeci de milioane de lei vechi datorie. Au dat-o în stradă, cu cancer și cu copii cu tot.
  • Elena a fost contabilă, a fost o doamnă, a avut un accident de mașină pe trecerea de pietoni și totul s-a schimbat. Are doi băieți, unul e bolnav de schizofrenie. Ajunsă în Canta a căzut într-o depresie adâncă, a început să bea, și ceilalți locatari sunt de părere că și-a pierdut mințile. Nu se mai poate vorbi cu ea.
  • Cei mai mulți, însă, au plătit. Facturile au revenit la normal, ratele au rămas. Acum se judecă, sunt în proces cu Termo Service, și nu acesta e obiectul acestui articol, ci viața – viața la capătul tuturor posbilităților. Un mic studiu despre marginali și marginalitate. Vine iarna, e deja căldură în calorifere (au fost din nou ultimii din oraș care au primit-o), iar oamenii au pus mână de la mână și au dat cu var prin bloc. Să fie frumos.

Oana Vasiliu a ajuns în Canta dintr-una dintre acele întâmplări ale vieții de care e foarte greu să te ferești. Era măritată, avea trei copii, avea o afacere, afacerea n-a mai mers, mariajul nici atât, nu și-a mai putut permite să plătească o chirie.

De când a venit în Canta s-a văzut că ea era altfel. Umbla pe la primărie, să-și ceară drepturile, și mai apoi să le ceară drepturile și oamenilor din Canta. A început să scrie pe facebook, a fost la emisiuni, la televiziunile locale (o vreme s-a angajat reporter), a devenit vocea locatarilor tăcuți, din ghetou.

A reușit, după ani de anticameră și audiențe, să se mute într-un alt bloc de locuințe sociale, mult mai bun. În Canta o cameră abia sare de zece metri pătrați (o cameră are 9 metri pătrați, dar cu baie plus holul mic ajunge la 12 metri pătrați).

Prietenii virtuali îi tot spun să scrie o carte, fiindcă scrie bine, cunoaște suferințele oamenilor și are deja o mică faimă pe net. Dar Oana preferă să caute prin oraș avocați dispuși să lucreze pro bono pentru cei de la capătul speranțelor.

În timp ce își căuta ea însăși dreptatea, femeia (mamă a trei copii) a acuzat de mai multe ori abuzuri din partea autorităților: “Un fost viceprimar îmi spunea să mă căsătoresc cu unul bogat dacă vreau casă și nu am unde sta (plângeam pe holurile primăriei și până la urmă și-a facut chipurile milă și mi-a dat o cameră într-o casă naționalizată, crăpată toată, fără apă și lumină și plină de șoareci, apoi după alte două luni de audiențe m-au mutat în Canta). Un alt viceprimar dădea cu pumnul în masa de audiențe amenințându-mă că mă distruge, iar când i-am spus că nu mai am nimic de pierdut mi-a replicat râzând în batjocură că am trei copii. Un director nu mi-a eliberat o adeverință și fără ea am stat șapte luni fără lumină, deși nu mai aveam datorii. Am depus o plângere la poliție pentru abuz în serviciu, dar nu am primit răspuns.”

Oana Vasiliu e o obișnuită a protestelor. Credit foto: facebook

Mai mult: o fostă directoare care se ocupa de casele sociale îi spunea în audiențe că nu va mai vedea niciodată o locuință. Nu se încadra cerințelor primăriei: adică, vorbea în presă despre abuzuri. ”Tot ea țipa să ne punem paturi suspendate dacă nu avem spațiu în Canta. Un inspector mi-a făcut raport despre ce vorbeam cu vecinile pe holurile din Canta, am avut un dosar întreg pe masa lui făcut de gardienii pubici și mă amenința că mă dă afară pe baza acestor procese verbale. Șeful gardienilor publici din Canta m-a hărțuit, pe un coleg de-al lui l-am bătut cu mopul, fiindcă se dădea la mine, și asta mi-a adus mascații la ușă drept intimidare. După mai multe plângeri la poliție, șeful acesta a fost dat afară.”

Niciun om

Când a fost lunga noapte a facturilor, s-a oprit și curentul pe scara blocului. Atunci a căzut și și-a rupt piciorul Elena Tololoi. Se uită la noi și se scuză: să o iertăm, dar ea are dintodeauna un picior mai lung și unul mai scurt, și nu prea poate să meargă cum trebuie, că altfel nu cădea…

Elena are treizeci și patru de ani și lucrează la o croitorie. Salariu minim pe economie. Are un fiu, Fabian, unsprezece ani. Ea a crescut la casa de copii, iar apoi sprijinită de niște fundații străine. De asta, uneori, Elenei îi place să vorbească în engleză. Când și când scoate capul pe culoar și aruncă un Is anybody here? Când bagă capul înapoi spune aceste cuvinte din care fiecare înțelege ce vrea: no one, frate, niciun om!

Elena știe pe ce lume trăiește și nu se sperie de viață. Vizavi de ușa ei stă o altă fată singură pe lume, terorizată de altă locatară (minoră!), care, uneori, intră peste ea în casă și îi ia banii. Când are. Fata asta a făcut depresie și a vrut să sară pe geam. Așa e Canta: o lume prea dură.

Fata n-are patruzeci de ani, e bolnavă de epilepsie. De trei ori a vrut să se omoare de când e aici, la sfârșitul orizontului. A înghițit toate pastilele pentru epilepsie și a stat îndelung prin spitale, mai ales la faimosul „Socola”. N-avea saltea, dormea pe jos (până la urmă s-au solidarizat oamenii pe Facebook, după ce i-au aflat povestea, au strâns bani pentru ea).

Elena a intrat mai tare în ea, să-i bage mințile în cap, că viața mai durează. Până la urmă, tot cu binișorul au făcut treabă. A ajutat-o Oana și acum merge la psiholog. Păstrează credința că o să fie bine.

Costică Curentatu’ și mama lui

Ca să ajungi la Costică Curentatu’ trebuie să treci printr-o mini-grădină botanică plantată pe hol de mama sa – Tanti Ana.

Pe Costică nici nu-l cheamă Costică. Îl cheamă de fapt Luca Maftei. El și-a zis așa, fiindcă a iubit o dată o femeie pe nume Elena, și i s-a părut lui că e mai frumoasă povestea dacă ei sunt Constantin și Elena.

Dar n-a avut noroc în dragoste. Așa că iată-l: un bărbat la cincizeci de ani, locuind cu mama sa. Costică poartă niște ochelari enormi, cu un ochi nu mai vede deloc, iar cu celălalt prea puțin. Ceea ce nu-l împiedică să bage mâna prin dulie, când se mai strică prin casele oamenilor câte ceva.

Costică Curentatu’ și mama lui o flanchează pe Oana Vasiliu. Credit foto: Andrei Crăciun

Costică e omul bun la toate – e bun, fiindcă e săritor, dar de fapt nici cu var nu mai poate să dea. A lucrat cincisprezece ani, a fost zidar, zugrav, a muncit cu orbii la reciclarea hârtiei, câte n-a făcut Costică!

Își proptește ochelarii pe nas să ne vadă mai bine, dar tot nu ne vede. E de la creier, nu mai dă la ochi vedere. Sunt progresiv, cilindrat, n-am ce să mai fac!

De treizeci de ani suferă cu vederea A prins o doctoriță bună – Urzică Maria, ea i-a depistat diagnosticul. A umblat și pe la Socola, să vadă din ce cauză i se înnegrește totul în față, când și când. Doctorul i-a zis să stea calm, că nu mai are ce să îi facă. A încercat el să stea calm, dar tot a făcut crize. Dacă se enervează, i se umflă ochii în cap, o dată a căzut palancă la podea, s-a sculat plin de sânge. Cel mai rău a fost că atunci i s-au spart și ochelarii, iar fără ei nu vede nici să meargă pe stradă, e ca și cum ar fi legat de mâini și de picioare.

Când nu ai pâine

Doamna Ana e un contabil conștiincios al propriilor necazuri. E operată la inimă, a născut de zece ori, îi mai trăiesc opt copii. Unul i-a murit mic, o fată când abia ajunsese la șaptesprezece.  Are peste șaptezeci de ani, ziua ei e de Revelion. Cine nu-i știe poate să spună că e nevasta lui Costică, se ține cu două decenii mai tânără.

A muncit tot în construcții, dar nu destui ani, cât să ia o pensie ca lumea. Se descurcă din 500 de lei pe lună. Familia Maftei a trăit într-o casă naționalizată din cartierul Păcurari. Când i-au dat afară de acolo le-au dat la schimb două garsoniere într-un bloc social. Erau bune, mari la 30 de metri pătrați.

Acum, ca să iasă din necazurile cu lumina, s-au împrumutat la cămătari. Știe foamea. Doamna Ana știe cum e să nu poți să te ridici din pat și să n-ai nicio pâine pe masă, și să nici n-ai pe cine trimite după ea. Când și ea și Costică erau căzuți la boală, la cine să apeleze? Că dacă dădeau unui copil fugea cu leul de pâine și nu se mai întorcea? Dar nici leul acela nu îl aveau. Oamenii săraci și cinstiți, ca ei, își plătesc prima și prima dată datoriile.

Copiii doamnei Ana sunt fiecare pe la casa lui, cu problemele lor, nu caută să îi deranjeze. Chiar și Costică a zis o dată că și-a găsit o femeie și se mută cu ea, și-a luat și hainele și tot, dar s-a întors repede îndărăt. A zâmbit Tanti.

Oamenii săraci sunt îmbrăcați în multe prejudecăți. Una, puternică, e că nu ar trebui să aibă acces la cele ale mileniului al III-lea, dacă tot sunt săraci. Costică face ochii lui mari și mai mari la noi și zice: adică, cum, da’ de ce? El are mașină de spălat, a umblat de și-a luat cea mai ieftină tabletă și a băgat și internet, e și pe facebook.

De când a mers cu anii prin spitale, Costică știe și să călătorească și cu metroul la București, ceea ce e rar, dacă nu unic, printre vecinii de palier. Și de la marile spitale de oftalmologie din capitală l-au dat înapoi: nici cu laser nu te mai putem repara, Costică, du-te acasă!

Așa că s-a întors în Canta, stă în puțin peste zece metri pătrați cu mamă-sa, care nu suportă fumul de țigară. Și ocolind grădina botanică din hol, Costică iese pe un balconaș și fumează țigări Plugarul, fără filtru, și se gândește că dacă ar avea de unde i-ar da mai multe lui Dumnezeu, că poate așa i-o da și Dumnezeu înapoi.

Când oamenii caută să ceară o altă locuință socială, nu se găsesc. Dar secretara consiliului local era cercetată în anul 2015 că și-a dat singură locuință socială, la care plătește douăzeci și trei de lei pe lună, deși avea casă și era departe de a îndeplini condițiile legii. De altfel, presa locală, în stilul ei ascuțit, n-a ocolit subiectul TermoService.


50 de lei pe lună e chiria în blocul social Canta


Mihaela are patruzeci și șapte de ani și doi băieți la puțin peste douăzeci de ani. Amândoi sunt bolnavi și nu lucrează. Cel mic are epilepsie. Mihaela duce singură familia – e femeie de serviciu la o școală pentru copii cu nevoi speciale, în alt capăt al orașului. Se trezește întotdeauna înaintea zorilor, la cinci e în primul autobuz. Crede că era mai bine pe vremea lui Ceaușescu, nici nu se compară – atunci a mers și în concediu de odihnă… Oftează după fiecare cuvânt. Are o citație în procesul ăsta cu TermoService și e terifiată de o confruntare cu autoritățile. Oamenii aceștia ar face orice numai să nu mai primească plicuri de la statul român acasă – niciodată în plicurile astea n-au adus vreo veste bună.

Elena Vasiliu, locatară din căminul social Canta

Elena Vasiliu e septuagenară, cerșește duminica în fața Mitropoliei. Are o pareză și trăiește dintr-o pensie de handicap. În întuneric, chipul ei are ceva de icoană mutilată.

Maria are tot la șaptezeci de ani și e bolnavă psihic.  Își umple apartamentul de lucruri găsite prin gunoaie. Vecinii s-au unit și i-au golit apartamentul de cele de prisos, dar ea l-a umplut iar – așa se face că sunt legiuni de gândaci în Canta. Maria spune că strânge haine să doarmă pe ele. Nopțile, de dincolo de ușa ei se aude, când și când, un urlet de durere.

Legea tăcerii

La holul acestui bloc era un post de gardieni publici – între timp, după scandaluri în care locatarii reclamau abuzuri – s-a desființat. Cât a fost fierbinte subiectul facturilor la lumină, reporterii nu aveau voie să intre în bloc. Cei de la televiziuni, cu camerele lor de filmat, nici atât. Ceilalți erau legitimați și dați pe ușă afară.

Există o ură împotriva săracilor în România. De fiecare dată când un politician vrea să obțină ieftin capital electoral promite o igienizare a unei zone încărcate de probleme sociale. Dacă locuitorii vizați de igienizare sunt și romi, succesul e garantat.

Există și un rasism fervent în societatea românească. Dar discriminările și abuzurile se întâmplă oamenilor săraci, indiferent de etnie, sex sau preferințe sexuale.

Nu există țară pentru oamenii săraci. Și din sectorul 5 al Bucureștilor, unde este Ferentariul, până în Canta Iașilor e la fel.

Plecăm și de aici, dar toate prejudecățile rămân pe loc, în urma noastră: că România e o țară a asistaților sociali (deși, statistic, nu e adevărat; iar asistații social ar trebui să lucreze pentru beneficiile legale, dar dacă nu se întâmplă așa este pentru că autoritățile locale îi preferă masă de manevră electorală)

Oamenii din Canta o mulțumire mai au: n-au ajuns cu drogurile până la ei, nu sunt seringile cu heroină aruncate pe holuri, să calce copiii pe ele, ca în alte favele.

Luăm un taxi ca să plecăm din Canta. Taximetristul ne întreabă, nu fără o oarecare greață în privire: ce ați căutat dumneavoastră la ăștia?

Îi întoarcem privirea.

Andrei Crăciun este un ziarist mereu pe drumuri. Crede în Internaționala Oamenilor Buni și ignoră granițele. Îi puteți scrie la andrei.craciun@recorder.ro.
Comentarii