De ce am murit noi la Revoluție. Banane și televizoare color

342
Români în 1998. FOTO: Toni Cioarek/ Mediafax
Români în 1998. FOTO: Toni Cioarek/ Mediafax

Ca de obicei, ceea ce e cu adevărat important riscă să treacă neobservat. O știre ne spune că românii au consumat la îndrăgita cantină a unui magazin care vinde piese de mobilier peste cinci sute de kilometri de hot-dogi. Și șase milioane bucăți chiftea

E mult? E puțin? E bine? Să salutăm aspectul? Să chiuim de la atâta bunăstare?

Oricum ar fi, vestea denotă clar o prioritate: chifteluța este – categoric – în timpul nostru mult mai importantă decât kilometrul de autostradă. Mobilizarea întru consum este exemplară în țara noastră – aș îndrăzni să spun că e singura care are capacitatea să mute și munții din loc. Altfel, capacitatea de a organiza comunități și a da cetățeni e cvasi-nulă, acolo unde nu e la mijloc mâna străinilor (Soros! Soros!).

Să plecăm de aici: Revoluția de la 1989 s-a făcut, cât s-a făcut, pentru banane și televizoare color. Asta e libertatea după care s-a tânjit.

Principii democratice, separarea puterilor în stat, mofturile lui Montesquieu? Justiție puternică, un sistem de educație solid? Haideți că ne înțelegem noi…

Până și corupția naște la români Marea Uimire Națională: Cum, noi? Noi nu! De parcă șpaga s-ar putea lua dacă nu s-ar da. De parcă nu ar fi atâția români de-ai noștri, verzi, care nu mai știu cum să bugetărească mai avantajos, să capete vechime în “muncă” și să iasă înainte de vreme la o pensioară avantajoasă. E ceva firesc – ăștia suntem.

Ce nu vrem să vedem, în mica noastră bulă, e că suntem o minoritate zdrobitoare. Câteva sute de mii de oameni, în cel mai fericit caz, care sunt mișcate de principii (chiar și de principiul elementar al răzbunării).

Altfel, consolidarea instituțiilor merge neabătut înainte: din cârpeală în cârpeală. Nu ajungem întru totul nici în Est, nici în Vest, rămânem într-un epilog permanent la Scrisoarea pierdută.

Încă un moment Bot

Și în această confuzie generală, până și Bot poate să treacă drept ziarist pentru că le zice-de-la-obraz. De parcă asta ar trebui să facă un ziarist, să alerge infractorii ca să le zică de la obraz și să îi filmeze, să îi vadă poporul netului și să se simtă, astfel, răcorit. Atât s-a putut, atât s-a înțeles și din presă. Doamne apără și păzește, Doamne ajută.

Haideți să privim totuși în ochi România, repede, până nu vin sărbătorile de iarnă și iar o să fim toți mai buni, cât durează un moment Kodak! Ce avem noi aici: oameni de afaceri travestiți în dregători, mutilați de o lăcomie fără margini, care își tratează turmele de alegători drept sclavi moderni. Apoi, ca slav modern e mai avantajos să taci, pentru că și dacă vorbești, ce rezolvi? N-ai cu cine, dom’le!

Toată putreziciunea asta morală, toți securiștii care dau lecții de demnitate în piața publică, toată cloaca asta insuportabilă de pile-relații-cunoștințe. Această splendidă curvăsărie generală, interesele care poartă fesele, cum frumos spunea o mare actriță.

Și clasa noastră de mijloc, dedulcită la tăceri vinovate. Da, între timp, s-au trimis o sută de mii de sms-uri să se înalțe un loc unde să pună capul pe o pernă părinții copiilor bolnavi de cancer. E minunat că există această urmă de omenie într-o țară devastastă de ură și care, chiar dacă nu vrem să deschidem ochii până la capăt, își tratează cetățenii ca într-un lagăr de exterminare. Dar știrea e că statul, în ansamblu, se comportă ca un gardian al lagărului, nu că există excepții, printre civili.

Chiar nu vrem să fim o nație de hoți?

Și-au luat lumea în cap milioane de români și tot nu a fost nicio mare schimbare de paradigmă. Nu vrem să fim o nație de hoți, strigă câteva zeci de mii de oameni pe străzi (și foarte bine fac, e nevoie și de aceste referendumuri periodice ale celor are nu aderă la România strâmbă, chiar dacă ele nu decurg în soluții practice, deci politice).

În același timp, statul român eliberează un infractor la fiecare trei aflați în pușcării și nici măcar asta nu are forța unui uragan social care să spună stop.

Se pregătește centenarul nostru cu călușari, de aceea insist: gândiți-vă acum, pentru o clipă, cam cum era țara noastră dacă nu era și ea tractată, totuși, la un minim de valori europene.

De la capăt: am avut parale să mâncăm sute de kilometri de hot-dogi. E o schimbare fundamentală în istoria recentă a românilor.

N-am murit, cum s-ar spune, degeaba la Revoluție: ea a reușit, există banane și televiziune în color.

La o adică, nici nu mai contează că, prin statistici, suntem ca o țară bananieră în care ninge, iar din televizoare latră câinii de casă ai slugilor lui Ceaușescu.

Andrei Crăciun este un ziarist mereu pe drumuri. Crede în Internaționala Oamenilor Buni și ignoră granițele. Îi puteți scrie la andrei.craciun@recorder.ro.
Comentarii