Giulești Sârbi. Poveste fără sfârșit

262
Indiferent de anotimp, doamna Marcela caută, printre ruine, o cale să-și întrețină familia. Credit foto: Vlad Petri

Giulești Sârbi, timpul prezent. Oamenii și-au deschis inimile. Romii și românii ne-au povestit unde s-au născut, cum s-au căsătorit (până și noaptea nunții ne-au relatat-o),  din ce trăiesc, unde au muncit, unde mai muncesc, cum își imaginează viitorul.

CAPITOLUL I. PROVIZORIU

Am discutat istorie (păi, Giuleștiul ăsta a fost o moșie al unui boier mare, familia asta a Giuleștilor e cunoscută încă de la 1548, fix, să știți!), am strâns chiar un mic dicționar cu mostre de înțelepciune. Le-am cules de la romi amărâți. Le vom reda.

Am fost bine primiți, ni s-a cerut, când am avut am dat, când n-am avut am mai strâns pe internet, am adus ghete și haine groase, de iarnă, am fost hăuliți, am mai avut contre verbale, dar nu s-a pus problema să se dea în noi, am dat mâna cu țigănci bătrâne, cu antebrațele tatuate, trecute prin pușcării, cu femei cu boli incurabile, cu bătrâne muribunde, cu copii cu ochiii mari, am cunoscut femei gravide care între timp au născut, am fost în încăperi care stau să se prăbușească, dar nu se prăbușesc. S-au uitat lung pe noi țiganii când am descins în mașina condusă de un fotograf. Un splendind BMW negru. Nici nu era mașina omului, era împrumutată.

Am vorbit în stradă, în magazine alimentare, am văzut locurile unde se droghează cei care se droghează, am văzut ruinele Mânăstirii Chiajna (despre care legenda spune că a fost blestemată, fiindcă au bombardat-o turcii chiar înainte de sfințire – în secolul al XVIII-lea se petreceau toate acestea), am discutat despre comunism, despre industria grea și despre cea ușoară, despre dispariția fabricilor și prăbușirea Institutului Pasteur, care cândva asigura o pâine pentru sute de familii. Am cunoscut oameni care s-au născut aici (în Giulești, la maternitate, dar oricum), care au trăit toată viața aici, am cunoscut venetici, de le ziceau familiile că s-au mutat în Texas și să se spele pe cap cu Texasul.

Am cunoscut oameni care și-au pierdut casele și au ajuns prin chirii în cartierul de la această margine a lumii, am cunoscut oameni care au tot alunecat pe toboganul vieții până la cea mai îndepărtată periferie.

Am vorbit și despre Muzeul Culturii Romilor, am ascultat copii care ne vin până la genunchi despre ce reprezintă în viața lor after school-ul de acolo, am auzit femei vorbindu-ne, cu infinită delicatețe, despre problemele femeilor (n.m. – un grup de femei rome a ajuns în ultimul timp la spital, unde li s-a făcut Testul Papanicolau pentru depistarea cancerului de col uterin; din fericire, nu s-a consemnat niciun caz din teribila maladie în urma acestui control).

Dintr-o căruță, un puști ne-a arătat chiar și ce înseamnă conștiința: a recunoscut că a fost dat afară din școală fiindcă își bătea colegii, îi părea rău acum că a fost prost, și admitea că o făcea fiindcă nu a fost educat, cine să îi dea lui educație ? Aceasta este conștiința. Pe iapa de la acea căruță o chema Margherita, în cinstea fiicei Clejanilor, lăutarii.

Pe Drumul Săbăreni, ne-am uitat lung la plăcuța care anunța o stație de transport în comun. Pentru prima dată în România apărea cuvântul “romilor” pe o asemenea plăcuță. Am cunoscut tinere puternice, care își cunosc drepturile de cetățeni și ne-au garantat că nu se vor lăsa până când nu vor ajunge și țiganii să fie tratați ca oameni întregi în țara noastră. Și nici măcar nu e vreo filosofie la mijloc, e cel mai firesc dintre instincte: toată lupta asta e pentru copiii lor.

Am cunoscut oameni întregi care povestesc așa: nu sunt angajați fiindcă sunt țigani. Am cunoscut  și romi care nu au muncit niciodată, și de mult și-au pierdut speranța că soarele va răsări și în Giulești Sârbi.

Ne-am încântat de poveștile țiganilor, am aflat de un copil care a fost găsit într-un coș de nuiele, pe apă, ca Moise din Vechiul Testament. N-a ajuns în familia faraonului. A ajuns în familia unei țigănci omenoase care nu putea să aibă copii. L-a crescut, e om în toată firea acum, bate cincizeci de ani.

Într-o stare de euforie am decretat Giuleștiul o Cubă, am văzut și noile cartiere rezidențiale (romii se jură pe viața mamelor lor că blocurile alea sunt, la bază, ale Elenei Udrea – nici mai mult, nici mai puțin), am primit un bulgăre de zăpadă în cap, ni l-a dat unu al lu’ Rică, era să cunoaștem și o supraviețuitoare a Holocaustului, dar – deși se credea că mai trăiește – nu mai trăia, murise.

Am auzit sunete de Ambulanță. Vin des Salvările la oamenii aceștia. Unu: pentru că, fiind săraci, sunt și bolnavi. Doi: pentru că nu au farmacii la îndemână (cine deschide o farmacie în Giulești Sârbi om se face !), și se sperie când le fac copiii febră, n-au pastile să le dea, ca-n centru. Am ascultat plângeri cu privire la adaosurile comerciale practicate de buticari. Am auzit des cuvântul “japcă”.

Am auzit că ar fi chiar și copiii discriminați pentru că sunt copii de țigani, am întrebat și noi, prin grădinițe, prin școli, dar nu am putut nici proba, nici infirma această părere. Nu există un mediator școlar în comunitate, și asta e rău – un mediator școlar poate să facă minuni.

Oamenii spun că n-au asflat pe străzile secundare, și așa e, n-au. Dar tot ei mai spun că în registrele Primăriei (Giuleștiul e împărțit între Sectoarele 1 și 6, iar acum noi vorbim de 1) străzile aceastea par asfaltate. Am întrebat la Primărie, la 1. Nu se confirmă, însă, spusele oamenilor. Strada “Drumul Gării”, de pildă, nu e asfaltată nici în realitate, nici scriptic.

Am luat cartierul la pas și putem da acum această mărturie: nu mai e cum vorbesc oamenii că era în anii `90, mai haiducie, așa, nu, e liniște în Giulești Sârbi, romii își văd de treaba lor. S-a plecat în străinătate, dar se pleacă tot mai puțin.

Cele mai mari necazuri ale acestor oameni sunt cu actele: am întâlnit copii (nou-născuți) care n-au nicio șansă la acte, conform legislației actuale (în care actele copilului depind de cele ale mamei). Mulți oameni de aici n-au acte pentru case și pământ, fiindcă le-au tot tranzacționat cu “chitanță de mână”. Am căutat avocați să ne explice: ce se mai poate face ? E greu. Trebuie stabilit, întâi de toate, cine sunt părțile care se judecă. Și chiar de la această fază elementară apar complicațiile, uneori nerezolvabile – v-am spus: aici locuiesc oameni care nu există, care, pur și simplu, nu au identitate.

Se trăiește, mult, cu “buletine” provizorii. În România, ca-n Uniunea Sovietică, obținerea unei cărți de identitate e legată de domiciliu (detalii despre complexitate cazului, aici).

Am cunoscut femei care vând toată ziua napolitane și semințe și biscuiți în personalul de Roșiori, pentru cincisprezece – douăzeci de lei pe zi. Profit curat. Am cunoscut oameni care mai cred în viața asta doar în Iisus Hristos, în Măruță și Gigi Becali. Iar de Hristos nu sunt prea siguri.

Și mai e, desigur, echipa de fotbal Rapid București. Giuleștenii sunt rapidiști, și nici cei din “Sârbi” nu sunt altfel. Merg la meciuri, suferă și trăiesc “farmecul vieții”. Giuleștenii vechi sunt însă dezamăgiți de noile generații. Au început să țină cu alte echipe, din străinătate sau  chiar din țară, sau – și mai rău – să nu mai iubească fotbalul. Ei consideră că, astfel, dispare o lume întreagă. Au dreptate.

CAPITOLUL II. MIHAELA

Ea este Mihaela. Mihaela are treizeci de ani și cinci copii. Ea nu a terminat nici clasa I. A rămas de trei ori repetentă, apoi a renunțat la școală. 

Mihaela Ioniță are treizeci de ani și cinci copii. Ei sunt toți : Marius, Violeta, Sorin, Ștefania, Cristi (primii trei sunt la școală, cei mici sunt de grădiniță, dar nu i-a dat la grădiniță, fiindcă atunci când a fost să-i înscrie i s-a spus că nu mai sunt locuri). Alți copii nu mai face. Dar să vă povestim cum a fost.

Mihaela locuiește acum, cu soțul (care e român), pe o stradă unde sunt și români, și țigani. Coabitează pașnic. Țiganii de aici își spun țigani românizați, pentru a se deosebi de țiganii din țigănia Giuleștiului, care nu agreează să se amestece cu românii. Vor să stea în legea lor.

Mihaela n-a locuit mereu aici. S-a născut, nu departe, la doar câteva străzi, dar dincolo de o graniță, care există, deși nu e consemnată nicăieri, există. Vine dintr-o familie cu șase fete. Când voiau să se ascundă de ele, părinții vorbeau în limba romani. Pe fete nu le-au învățat. De ce? Nu știe de ce. Ridicăm o posibilitate : ca să nu fie discriminate în viață, fiindcă sunt țigănci? Mihaela râde zgomotos de o asemenea ipoteză, fiindcă “oricum se vede”. Ea este, într-adevăr, foarte brunetă.

Mihaela n-a terminat nicio clasă. Nu i-a plăcut la școală. A rămas trei ori repetentă în clasa I. Toate surorile ei au terminat opt clase. Mihaela – nimic! Suntem consternați, fiindcă Mihaela are o privire ageră, de om indiscutabil inteligent. De ce a pățit ea treaba asta? Răspunsul este că nu putea să stea trează la primele ore ale dimineții. Pur și simplu, nu putea. Ajungea la școală și se culca.

Mihaela e – cum s-ar spune – ciubotăreasă, s-au ocupat în neam cu pantofii. Dar ea nu știe meseria asta, și nici părinții ei n-au practicat-o, au muncit prin fabricile României comuniste, pe la Semănătoarea, mai ales. Atât știe: că într-o zi, la masă, tatăl le-a spus “noi suntem ciubotari” și așa a rămas.

Mihaela n-a auzit de complexa diviziune a muncii la țiganii tradiționali, ea n-a văzut în viața ei un fierar, acum aude prima oară în viață că oamenii chiar primeau nume în funcție de meseria pe care o practicau. Râde aflând una ca asta. Nu s-ar fi gândit. I-auzi, dom’le, ce chestie!

Botezul  

Mihaela nu e cununată cu bărbatul ei și nici copiii nu îi are trecuți pe numelui lui. Au învățat-o ai ei, să îi țină pe numele său, căci poate el o lasă, fiindcă nu e țigan, și nu se știe niciodată. Acum, spune ea, așa ceva nu se mai poate întâmpla. Cine își mai lasă nevasta după o viață împreună și cinci copii ? Îi spunem că s-au mai văzut cazuri. Mihaela râde și ne anunță că și dacă ar fi părăsită, s-ar descurca, ar merge mai departe. Se simte stăpână pe ea, dar nu crede ea că, vreodată, Gabi… Nuuu. N-are cum.

Bărbatul nu e acasă toată ziua decât duminica. Muncește pe șantier, cu ziua. S-au luat din dragoste când el avea șaptesprezece ani, iar ea – optsprezece.

mihaelaMihaela din Giulești. Credit foto: Andrei Lupu

Unde s-au cunoscut? Mihaela se întoarce brusc pe călcâie, întinde un deget și spune : “Colo-șa, în capu’ străzii. Era un botez.” Și la botezul acesta participa și tatăl Mihaelei. Chefuise bine. Ea a zis că se profite puțin de treaba asta, fiindcă o țineau din scurt, nici până la pâine nu o lăsau singură, îi dădeau un nepot să-l țină de mână, să-l aibă cu ea. „Uite așa mergeam, cu puradelul peste tot”. Puradelul era un copil de-al unei surori mai mari.

Mustang

Urmează secvențe desprinse din filmul de cinema “Mustang”, poate l-ați văzut, e un film nou, turcesc, despre viața a cinci surori care nu se pot bucura de libertate în mileniul al treilea.

Mihaela  și surorile ei spălau rufe, de mână. Când a aflat că e rost de ieșit din casă fără privirea severă a tatălui, Mihaela a prins a spăla cu sârg.  A spălat o oală de rufe, apoi s-au spălat ele, fetele, apoi ei i-au dat sarcina să spele băieții, copiii surorii celei mari. Parcă nu se mai termina!

Acum, de ce să ne mintă, Mihaelei îi cam plăceau flăcăii. Ar fi vrut șansa să aibă unul căruia să îi spună “al meu”. Pe viitorul ei bărbat nu-l cunoștea, dar el déjà o plăcea.

Surorile o păzeau cu strășnicie pe Mihaela, mai ales că, nefăcând școală, era cea mai vulnerabilă, sau cel puțin așa credeau ele. O prietenă de-a Mihaelei – Laura – le-a făcut vorbele, lipeala cum se zice în Giulești Sârbi, și nu doar acolo.

În primă instanță, fata noastră nici n-a vrut să audă de posibilitatea unei întâlniri. Mai exact, i-a spus prietenei : “Pleacă, fă, d-acilea cu spălăcitu’ tău ! Nu vreau”. El însă a vrut. A tot vrut, a făcut el ce-a făcut și i-a smuls o primă întrevedere pe un deal, unde multe episoade romantice s-au întâmplat. Tot prin intermediul prietenei, care s-a adresat Vasilicăi, una dintre surorile Mihaelei.

–         Vasilico, o lași pe Mihaela până în deal, să stau și eu zece minute cu gagică-meu?

–         Cu care –  zice Vasilica –  cu gagicu’ tău sau cu a’ lu’ Mihaela ?  (râsete generale printre fete) Hai, fă, bine. Mihaelo, în zece minute ești în casă !  

Zece minute, pe ceas, deci. Acolo, în deal, curtenitor, băiatul i-a sărutat mâinile. Dar nici asta n-a dat-o gata pe Mihaela. Ne povestește cum a fost, întocmai : “’Bună seara’ – el, ‘bună seara’ – eu! Îmi ia mâna, îmi pupă mâna. Îi zic: ’ce băiat civilizat ești, trăiți-ar familia ta !’”. Tânărul, surescitat, a început a plusa: arăți bine, ești frumoasă, ce dacă ești brunetă… Ea, însă, se ținea tare: “Așa este, dar eu nu pot să te înghit, îmi pare rău de tine”.

Azi așa, mâine așa, abia-abia s-a băgat în combinație. Mihaela crede că la mijloc era și frica de părinți, că avea frică de părinți: dacă o va vedea cineva, dacă o va pârî cineva, ce va crede tatăl ei?

Tradiția

Iar părinții Mihaelei nu l-au plăcut fiindcă băiatul era român. Așa că au cam fugit. Le-a spus că se duce în parc cu el și parc s-a făcut. Le-a acordat refugiu cea care avea să-i devină cumnată. Cert e că venise vremea să se iubească. Dar Mihaela nu voia, că nu voia ea, na. S-ar cam fi întors de unde fugise.

Între timp, vâlvă mare în Giulești Sârbi ! Se dusese vorba că fata dispăruse de acasă. Ăsta e caz grav de tot. Așa se face că o mare povară a fost așezată pe umerii băiatului.

“Cumnată-mea îl înghesuia : Gabi, ce faci, mă?! Ai făcut ceva cu fata ?!”. Al meu : Păi nu vrea!. Cumnată-mea : Treaba ta, dar vezi că țiganii sunt puși rău de tot pe tine. A fost o seară foarte complicată. Căci țiganii, hai, au acceptat că s-a dus fata cu el, dar voiau să vadă cămașa de noapte, cearceaful!, să fie totul conform tradiției.

Numai că între Mihaela și bărbatul ei nu se întâmplase încă nimic. Tânărul era prins între ciocan și nicovală. Cine l-ar fi crezut că actul nupțial nu avusese loc? Și uite așa, cu zvonurile tot mai întemeiate că vin țiganii și reclamă cămașa de noapte, sub o presiune deosebită, s-au iubit și trupește : “Până la urmă, vrei-nu vrei, am făcut-o, asta e.”. Ea a rămas la cumnată acasă, el a venit cu cămașa, a prezentat-o. Era bine.

Cercetașii

Țiganii însă au cerut să vină înapoi și fata, dar el n-a vrut să o aducă, fiindcă se temea că o vor opri acolo. Ai ei voiau ca ea să locuiască alături de ei, au încercat să-l înduplece, să-i spună că e nefolositoare : “Nimic nu știe să facă, nu știe să spele, nu știe să calce, nu știe să facă mâncare, fata mea stă numai în casă. A stat cu nepoții. Ai copii de crescut ? Că îi crește, nu e problemă. A, n-ai…”. Dar bărbatul ei o iubea cu adevărat, n-a cedat. Soacra Mihaelei i-a ținut partea : fiecare la casa lui, așa e normal! Așa au și ajuns să locuiască aici, într-o casă pe care părinții soțului ei au luat-o tot cu chitanță de mână, pe la începutul anilor 2000.

Între timp, socrii  Mihaelei s-au prăpădit, și casa (patru camere, cu bucătărie cu tot) e pe numele celor care le-au vândut-o, oameni cu stare care acum stau pe la Piața Crângași. Nici ea, nici bărbatul ei nu au adresa din cartea de identitate aici. În buletin, ea locuiește cu părinții, iar el are doar o foaie temporară de identitate, cu adresa în altă parte.

Cu timpul, și părinții Mihaelei au învățat să-și accepte ginerele : “Era el român, dar dacă eu mai stăteam pe la mama venea la copiii lui, cu banană, cu biscuiți, se îngrijea de ei, n-aveau ce să-i reproșeze”. Acum, o bate gândul să se ia cu acte, să intre automat copiii pe numele bărbatului.

Mihaela recunoaște că de mare folos i-a fost soacra, cu ea au făcut copiii lecțiile. Venea soacra de la muncă, de unde venea ea, scria cu ei, desenau, îi ajuta la teme : “Cu mine nu învățau nimic, ăsta e adevărul.”

Copiilor le place la școală. Despre Marius, primul născut, profesorii spun că e deștept. Sorin e mai zvăpăiat, nu prea se ține de carte. Și în tot contextul acesta, punem inevitabila întrebare : ce ar vrea ea, Mihaela, “să se facă” copiii ei ? Răspunsul este: „fix ce vor ei !”.

Mihaela n-a făcut cursuri de parenting, n-a citit nicio carte de specialitate, nici măcar un articol de revistă. Ea se bazează exclusiv pe acel bun-simț al omului care nu se bagă în viața altuia, nici măcar a copiilor săi.

Fiica ei cea mare, Violeta, a anunțat deja că vrea avocată. “Fă-te, mamă, avocată”, i-a spus Mihaela. Cât despre Marius, el e deja cu cercetașii. “Cu cercetașii ?”, întrebăm. „Da, cu cercetașii, dar ce-or fi ăia nu știu. Nu pot să-mi dau seama deloc.” Nu spulberăm misterul.

Copiii merg la after-school, la Muzeu. Le place. Acolo a mers și Mihaela mult, a vorbit cu alte femei despre viața lor de femei, au învățat-o să-și facă un CV, i-au căutat loc de muncă pe internet. A găsit la o scară de bloc – femeie de serviciu în oraș. A stat acolo doar patru luni.

Căci s-a întâmplat necazul de a murit și socrul Mihaelei, la niciun an de la moartea soacrei. Și nu mai are cu cine să lase copiii. Trebuie să îi ducă și să îi aducă de la școală. Socrul n-a vrut să meargă prin spitale, să se caute. Era bătrân, avea și o pareză, avea și epilepsie (“epedepsie” –  îi spune femeia). A făcut două crize cu copiii mici în casă.

Cu o săptămână înainte să moară, bătrânul a spus : “N-apuci tu să faci pomana de un an a lu’ soacră-ta, că eu mă duc.”. “Hai, bre, fă-mi și matale surpriza, că și-așa n-avem de niciunele”, i-a spus Mihaela. A fost ca el.

Maternitatea

Mihaela nu va mai avea copii. A și întrebat-o o doctoriță : “Ia zi, mai faci puradei ?”. I-a zis : “Lăsați-mă, doamnă, în pace. Gata !” Când l-a născut pe cel mai mic, și-a luat inima-n dinți și i-a zis doamnei doctor : “Ce pot să fac și eu ca să nu mai rămân deloc gravidă? Pastile d-alea am luat și uite că tot am făcut…”. E drept că nici anticoncepționalele astea nu prea le-a luat Mihaela în fiecare zi, cum se iau ele. A uitat două zile și atunci s-a întâmplat.

Soluția care i s-a propus a fost să i se lege trompele. Bărbatul a venit un pic mai cinstit la spital, de bucurie că are băiat. Doctorița l-a luat într-un aparté : domnule, semnează aici. Dar el n-a vrut : “Cum, doamnă, eu dacă peste zece ani mai vreau să îi fac un copil lu’ nevastă-mea, cum fac ?”. Mihaela se uita așa la el : “Nu-ți ajunge, mă, avem cinci puradei…”. Atunci și-a chemat soacra la Maternitate. Aceasta și-a luat ea fiul mai tare și l-a convins să semneze acolo, că e de bine. A “însemnat”.

A fost apoi un pic abătut : “Dar de ce ai făcut tu, Mihaela, chestia asta ?”. “Ho, nebunule, ajung cinci! Să fie sănătoși ăștia, că-s destui”. Și uite că a avut noroc, n-au avut probleme de sănătate. Mihaela vrea să le ofere lor totul. Nu i-a atins niciodată, nici când cel mai mare a dărâmat vitrina cu totul, de s-au spart toate cele. O palmă nu i-a dat. A și certat-o bărbatul : “Băi Mihaela, nu i-ai dat și tu o palmă ?”. Mihaela a răspuns franc, așa cum o cunoașteți deja : “Ce-ai, mă, ai înnebunit la cap? Cum să dau în copil ?”.

“Își mai bat părinții copiii prin Giulești Sârbi ?”, întrebăm. “Omor !”, ne spune. Dar bărbații își bat nevestele? Au fost cazuri de le-au alergat cu cuțitul pe stradă, aflăm. La Mihaela acasă nu-i așa, e armonie, chiar dacă există dispute, inevitabile, ca în orice trai în comun. Mai ales că ea e “rea de gură, mă iau în gură cu oricine, și cu al meu, îmi țin partea”. Dar se iubesc. Istoria lor e una fericită.

Când tocmai ne face această mărturisire, de peste un gard se ițește capul lui Nea Costică, vecinul. Aduce un pic cu CTP-ul, ziaristul. Pe drum trece, agale, o Dacie. Nea Costică iese, încetișor, din curte, se uită la noi, și intră înapoi în curte fără să zică nimic.

Cartierul nu arată, totuși, chiar cum ar vrea Mihaela. Pe stradă e jeg, nu sunt coșuri de gunoi, dacă vrei să iei un taxi din Crângași, nu că ar avea bani să ia, dar ne spune așa, ca situație, nu te aduce nimeni : „Păi, ce ar zice ? Ar zice: unde ne duceți, trăi-v-ar familiile voastre, vrei să fac varză mașina ? O plătești tu ?”. Seara, îi place să se uite pe Acasă TV, la seriale care ilustrează viața țiganilor. Personajul ei preferat este State. Copiii n-au computer în casă, au avut mai demult, știau să intre pe el, să umble. Acum, computerul a fost vândut.

Mihaela nu are nicio fotografie cu ea de când era copil. Copiii ei au, dar sunt în niște sertare, nici nu mai știe pe unde. Au avut și aparat de fotografiat, și plăcerea tatălui lor era ca duminica să îi tragă în poză.

Altfel, viața, cum să fie? Vara se mai ascultă o manea, copiii ei n-au voie să dea cu mingea în porțile vecinilor, dar nepoții vecinilor dau cu mingea în poarta ei, și trebuie să tacă, fiindcă ea nu e româncă.

Al ei are plăcerea să dea muzica tare, la maxim, au mai fost neînțelegeri din pricina asta, dar s-au rezolvat fără să se lase cu plângeri pe la Poliție. S-au înțeles omenește. Prin vecini se ascultă mult muzică moldovenească. Mihaelei îi place și asta, de ce să nu-i placă ? Și viața trece.

CAPITOLUL III. PAIȘPE

În Giulești Sârbi, am intrat într-o casă de oameni unde locuiesc – într-o singură încăpere – paisprezece oameni. Uneori, cincisprezece. Cel mai mic are câteva zile. Cea mai în etate, străbunica nou-născutului, șaptezeci și șapte. Dar ea vine doar în vizită, tocmai din județul Argeș. De la statul român, bani în casă le vin 420 de lei pentru alocațiile copiilor care au acte. Asta înseamnă treizeci de lei lunar pentru fiecare din cei paisprezece. În rest, trăiesc din fier vechi și vânzare de semințe și eugenii și alte asemenea într-un personal care merge la Roșiori.

În Giulești Sârbi, un dialog poate să înceapă și așa, și chiar așa începe :

–         Salut, tati. Aveți buletin?

–          N-avem, frate, suntem amărâți.

–         Acte pe casă aveți?

–         De unde, frățioare? Cum să îți zic eu, am ridicat o cameră fără acte. Suntem mulți. Cinci copii mici. Stăm acolo, toți, peste grămadă. În curte ținem și caii, și căruța, și tot, ca vai de lume.

–         Muncește vreunul?

–         De unde?

–         Și din ce trăiți?

–         Fier vechi. De la “Groapă”.

Apoi, intri în camera aceea. E mică. Mai mică decât o garsonieră confort III. Oamenii mai au o bucătărie și un fel de cameră, încă și mai mică, practic un simplu hol de trecere Afli: acolo, în acest perimetru, locuiesc paisprezece oameni. Iată-i.

MG_0108-300x185Casa oamenilor. Credit foto: Andrei Lupu

1.Doamna Marcela – are cincizeci și șase de ani, acum, pe 10 martie. A avut opt copii, îi mai trăiesc șapte. O fată i-a fost ucisă de bărbatul pe care-l luase. Avea șaptesprezece ani. Criminalul a murit în pușcărie. Au trecut cincisprezece ani de atunci. Doamna Marcela nu este giuleșteancă. De loc, e de prin părțile Argeșului. Cum a ajuns ea aici? “M-am măritat, cum altfel?”. A găsit ea bărbat tocmai din Giulești Sârbi?! A găsit, cum să nu găsească? Se și miră de naivitatea noastră: “Cum să nu găsească, domnule, omul femeia? Țiganul meu a fost muzicant, acordeonist, eu sunt dintr-un neam de fierari, tata-mare, unchii mei, toți potcoveau cai, făceau căruțe, dar m-a găsit țiganul meu la o nuntă, m-a găsit ușor, cum se găsește fata cu băiatul, i-a plăcut de mine, mi-a plăcut de el, m-a luat și am început viața. La cinșpe ani am făcut primul copil. Am fată mare, de patruzeci de ani. Nu stă aici.” Doamna Marcela este foarte tatuată. Are tatuaje pe antebrațe, și nu numai. Sunt făcute cu multă vreme în urmă, în tinerețe, când a fost și pe la pușcărie, căci a trecut și pe acolo. Ce-a văzut după gratii, ce n-a văzut, cert e că nu i-a mai trebuit, s-a ținut departe, să nu mai cadă. Doamna Marcela povestește că nu a fost cazul să fure vreodată din buzunarul omului, a mâncat “de la stat, ca toată lumea”, nu vrea să ofere detalii despre acest episod – “a trecut”. Doamna Marcela guvernează această odaie precum Ursula din “Un veac de singurătate”. Știe rostul tuturor lucrurilor, și lucrurile știu că ea știe și nu îi ies din cuvânt. Doamna Marcela găzduiește în curte o căruță și un cal. Își fac treaba așa, la “Groapă”. Strâng fier vechi.  Mănâncă: o mâncărică de cartofi, o pâine goală, o ciorbiță de fasole, uneori câte o pungă de pufuleți, iar la zile mari chiar și un desert. Ce dă Dumnezeu. Dacă nu dă, se culcă, toți, înfometați. Sunt sute de mii de copii în România care adorm înfometați. De obicei, ei nu apar decât în statistici. Acum, îi puteți privi pe unii dintre ei. Au un chip și au un nume.

MG_0162-300x176Doamna Marcela este tatuată bine. Credit foto: Andrei Lupu

2. Sunita – pe Sunita o cheamă, de fapt, Mona.  Are treizeci de ani. Sunita era o fată frumoasă din filmul de cinema “Lanțul amintirilor”. Era filmul de cinema preferat al doamnei Marcela, mama Sunitei, în tinerețe. Sunita cea de dincoace de ecran este cea mai dusă la școală din toată odaia. A ajuns până în gimnaziu. Sunita vinde, în tren, semințe, vinde eugenii, vinde ciocolată, vinde orice. Mai primește amenzi, fiindcă nu e legal ce face. Are amenzi și de cinci sute de lei. Răspunsul Sunitei la această stare de fapt este: “Păi, cinci milioane de lei vechi  nu-i fac pe lună!”. În cele mai bune zile obține un câștig de douăzeci de lei. Dar asemenea zile sunt foarte rare. Iar duminica nu merge pe tren.

Sunita e stâlpul casei. Credit foto: Andrei Lupu
Sunita e stâlpul casei. Credit foto: Andrei Lupu

3. Marioare treisprezece ani și a fost dat afară din școală, fiindcă avea prea multe absențe și era agresiv cu ceilalți copii. Le cam dădea bătaie. Este, totodată, printre cei mai eficienți în adunarea de fier vechi. Munca sa este indispensabilă pentru hrana, puțină și proastă, a familiei. A fost doar în clasa I și în clasa a II-a, la școala 162. Și-a cam făcut de cap cât a fost maică-sa plecată în stăinătate (a stat patru luni prin Spania, în căutarea zadarnică a unui rost). E hotărât să meargă, din toamnă, “la fefeu” (n.m. – la “fără frecvență”). Îl încurajăm în acest sens.

4. Un copil absent – fiu al Sunitei, are unsprezece ani, e plecat prin cartier, la joacă. Nimeni nu se obosește să ni-l mai prezinte. Aflăm doar că nu are certificat de naștere, acum Sunita trebuie să umble prin tribunale, să se dea o hotărâre judecătoarească în ceea ce îl privește. Dar Sunita nu are timp să umble prin tribunale. Dacă nu e în personalul de Roșiori îi mor copiii de foame.

5. Oana – elevă în clasa I, merge la after-school la Muzeul Culturii Romilor. Scrie și desenează foarte frumos. Are certificat de naștere. A moștenit, de la bunică, pasiunea pentru filmele indiene. Îi place și să danseze. Și-a desenat un punct roșu, cu carioca, în frunte, și se crede indiancă. Dansează.

6. Robert – abia a învățat să meargă în picioare. Aleargă de la un om la altul. E al lui Sunitei și el. Are doar un an și jumătate. Vrea bobo. Bunica îi dă bobo.

7. Raj  – îl cheamă Alex, dar i se spune Raj (în onoarea marelui actor indian Raj Kapoor) sau, uneori, Șeriful. E fiu al Marcelei, are doar nouăsprezece ani, s-a căsătorit recent cu Mădălina, au împreună doi fii (mezinul nu era încă născut în ziua când le-am trecut pragul). Nu muncește. Trăiește din fier vechi. Nu mai prezintă speranțe. Poate-poate să mai fie ceva doar dacă ar ajunge la televizor, la Măruță. A fost un caz în Giulești Sârbi, cu unii, ai lu’ Rică – i-au dat la Pro TV și au fost ajutați. Dar, de ce să ne mintă el pe noi ?, nu prea crede nici în d-astea.

8. Mădălina  – soția lui Raj. Are optsprezece ani. Are doi copii cu bărbatul ei. La ea vin des penticostalii (două fete), îi aduc Bibliile lor, o ademenesc să meargă pe la Adunare. Fiii ei poartă nume biblice: Iosif și Moise. Se roagă des la Dumnezeu pentru mai multă credință. Ceilalți membri al familiei ar prefera un ajutor mai concret de la penticostali. Nădejdea singură nu ține de foame.

9. Iosif – doi ani. S-a născut la începutul lui ianuarie, în proximitatea zilei de Sfântul Ion. Sunita a insistat ca acest nepot al ei să nu primească numele Ion, fiindcă – așa consideră – nu e un nume frumos. A optat pentru Iosif, tot biblic, iar Raj și Mădălina i-au dat ascultare. Sunita este, de facto, liderul familiei – după doamna Marcela, desigur.

10. Moise – nu era născut atunci când i-am vizitat familia, are doar câteva zile, l-au adus de la Maternitate, e sănătos, mama e bine. Există și varianta să fie botezat Domnul, nu Moise, dar sunt șanse mai puține pentru una ca asta. Botezul lui Moise (sau Domnul) se va face în același timp cu cel al lui Iosif, pentru eficientizarea costurilor.

11. Andreea – e nepoata doamnei Marcela, fiica fiului aflat în detenție. Are un copil și mai mic, de două săptămâni. Cel mic va fi botezat Lucas, nici el nu are acte, și nici nu avea curând, căci nici mama sa nu are. Iar legislația în România întreține deocamdată acest cerc vicios: dacă mama nu are acte, nici copilului nu i se fac. Andreea e minoră, are șaptesprezece ani. Pe Andreea a crescut-o Sunita de când s-a născut, mama ei a abandonat-o și și-a refăcut viața undeva prin Teleorman. Se aude că s-ar fi stabilit chiar în Alexandria. S-a măritat acolo, a avut alți copii. A uitat de familia aceasta.

12. Lucas – fiul Andreei, l-ați cunoscut deja,  doarme. La două săptămâni, nici nu ar avea ce altceva să facă.

13. Paul – are douăzeci și unu de ani. E de aici, din cartier. Trăiește cu Andreea. E tatăl lui Lucas și ar face orice pentru ca fiul său să aibă un certificat de naștere, să poate beneficia măcar de alocație. 84 de lei e o alocație astăzi în România. Visează cu ochii deschiși la banii ăștia. Paul nu muncește, nu are unde, nu are nicio calificare. Strânge și el fier vechi.

14. O prietenă de familie Sunita nu are doar greutăți, ea are și o inimă mare. A luat o fată de pe stradă și a adus-o în casă, nu avea unde să stea fata aceasta. Este cea mai bună prietenă ai ei acum. Îi ajută la fier vechi și nu vorbește niciodată dacă nu i se adresează cineva. Stă mai mult cu capul în pământ.

Uneori, în această casă mai vine și mama Marcelei. O femeie născută care nu își spune numele (“eu sunt ‘Bunica’”), dar spune că e născută pe 20 august 1938. Leoaică ! Femeie la aproape șaptezeci și opt de ani, din Argeș, desigur. De la țară. A avut trei copii. A lucrat ca femeie de serviciu în Pitești. A făcut treizeci de ani naveta. Nu e mulțumită de cum a curs viața singurei ei fete, Marcela. N-a ascultat-o. A fugit din școală ca să se mărite cu acordeonistul. Acum, e prea târziu pentru până și pentru regrete. Spune așa ’Bunica’ : “Trebuia să o omor, nu altceva, dar puteam eu să o omor doar pentru că i-a plăcut să se mărite ?”. Frații Marcelei sunt mai bine. Unul e în Spania, dar a avut un necaz mare, i-a murit băiatul într-un accident de TIR acum un an și jumătate. Celălalt e maistru prin Argeș.

În afară de alocațiile copiilor cu acte (Mario, Oana, Robert, Iosif, Moise), nimeni nu are nicio sursă de venit. Sunita trăiește din eugeniile ei de pe tren, ceilalți răscolesc “Groapa” în căutare de fier vechi. Paisprezece oameni, 420 de lei siguri. Asta înseamnă treizeci de lei pe lună pentru fiecare dintre ei, v-am mai spus asta.

Se jură că niciun reprezentant al niciunei autorități a statului român nu a ajuns vreodată până aici, să îi întrebe dacă îi doare ceva, dacă au acte, ce le lipsește, să le dea măcar o speranță. Lemne de foc iau tot din “Groapă”. Ajutor social? Doamna Marcela dă din mână a lehamite și spune un singur cuvânt : “Nimic !”.

Acești oameni sunt cetățeni ai sectorului 1 din București, cea mai bogată unitate administrativă din România. Locuiesc pe Drumul Gării, în Giulești Sârbi și n-au niciun orizont.

CAPITOLUL IV. OAMENI, PET-URI ȘI SÂNGE

Am acest obicei atunci când merg pe teren. Înregistrez tot. Spun tot ceea ce văd, ca să rămână în reportofon. Cei care mă însoțesc mă cred, desigur, nebun, dar mă lasă în pace. Iar eu vorbesc așa, singur, ca să nu uit nimic. Reporterul e un ochi. Spun ce văd ochii mei. Reportofonul înregistrează. Apoi transcriu. Nu e foarte greu, dacă faci asta zilnic vreme de zece ani.

Ajungem pe Grigore H. Grandea, jurnalist, poet și prozator, la bază din Țăndăreii Ialomiței. De ce o avea Grandea ăsta stradă tocmai aici, la capătul Giuleștiului ? Care e treaba cu Grandea ? Nimeni nu știe răspunsul la această întrebare. Nimeni nu-și pune această întrebare. Oamenii s-au învățat să-i zică “Grigore Grande”. Le e de-ajuns asta.

Ajungem, deci, pe “Grigore Grande”. La capătul străzii e un complex rezidențial, în dreapta construcții semiabandonate în care și-au făcut cuib cei mai săraci dintre oamenii cartierului. Ei culeg PET-uri de prin gunoaie. Sunt cu o treaptă mai jos decât cei care caută fier în “Groapă”. Fac mai puțini bani, iar construcțiile unde locuiesc nu pot fi numite, nici măcar dacă ești foarte indulgent, case. Trăiesc și ei aici, de la o zi la următoarea, așteptând să se dărâme și clădirile astea și să rămână sub cerul liber. Bate un vânt rece dinspre Lacul Morii.

Înregistez ce văd: pe jos e sânge închegat, e mult, e sânge ca-n filmele lui Tarantino, unde naiba am ajuns ?! O roată de bicicletă. O sticlă de vin spartă. S-a băut Cotnari. Înaintăm prin gunoaie. Farfurii sparte. Cauciucuri, multe cauciucuri. Pe garduri – piei de animale care par abia jupuite. E un peisaj selenar, asta dacă suprafața lunii ar fi plină de gunoaie. Saci de PET-uri așezați unul lângă altul. Sunt singurele lucruri ordonate pe-aici. Niciun om. Înaintăm.

Vedem, într-un fel de bloc în curs de prăbușire, o siluetă. Pare o femeie. Silueta se apropie. E o fată, foarte tânără. Vine în fugă spre noi. Ne întreabă ce căutăm aici ? Îi răspundem că am venit să vedem cum trăiesc oamenii și să spunem ce vedem mai departe. O întrebăm cum o cheamă. O cheamă Andreea (vom afla că, de fapt, o cheamă Adriana, Adriana Chiriță, dar i se spune Andreea). O întrebăm cum e viața aici. Viața e nasoală. Fără apă, fără lemne, doar PET-uri. Strânge și ea PET-uri toată ziua. Urmează să împlinească, nu peste mult, cincisprezece ani. E frumoasă. Are cercei galbeni. Nu a mers la școală. A fost doar câteva zile în clasa I. Și atât.

O nouă siluetă se apropie. Se prezintă. E mama fetei. După prezentare, ne îmbrățișează și ne sărută obrajii. Ne invită să mergem în casă. Are mare nevoie să vorbească. Să-i spună cuiva ce i se întâmplă. E născută în Mangalia, dar a copilărit aici, în Giulești. Stă în această clădire dărăpănată de doi ani și jumătate, aproape trei. N-are bani să plătească o chirie. A lucrat cândva la URBAN, la salubrizare, dar acum nici acolo nu mai e loc. Ne spune că nu are ce să mănânce. Intrăm în camera în care trăiește cu această fiică a ei, și cu bunica fetei, mama sa.

Femeia – Ștefana – are nouă copii. Șapte sunt în centre de plasament. Cu ea a păstrat această fiică mai mare. O altă fată, Florentina, cu un an mai mică, stă cu fostul concubin al Ștefanei, prin Crângași. Copiii i-a dat statului de bună voie. N-avea cu ce să îi crească. Patru fete și cinci băieți a născut. Are treizeci și doi de ani. Este, și ea, o femeie frumoasă. Are părul creț și îl ține strâns într-o coadă. Seamănă oarecum cu Tatiana Thumbtzen, o actriță care a apărut, la sfârșitul anilor `80, într-un videoclip al lui Michael Jackson. Sau cel puțin așa mi se pare mie.

84 de lei împărțit la 3

Ștefana a trăit o vreme în Drăgănești de Olt. A fost căsătorită pe-acolo. Dar a avut necazuri multe, abuzuri, încercări de sechestrare, tentative eșuate să fie scoasă “pe Italia”. Are multe amintiri traumatizante și nu vrea să vorbească despre ele. Se aduce, totuși, în discuție numele surorii lui Bercea Mondialu’. Din acea perioadă a vieții a rămas cu mai multe boli foarte grave. Nu urmează tratament medical – de unde bani? Se luptă să rămână în putere pentru această fată a ei, și pentru mamă. Nu are nicio sursă de venit, în afară de alocația fetei. 84 de lei pe lună la trei oameni.

Muncește tot la PET-uri. Strânge cincisprezece lei pe zi. Nu poate mai mult. Nu are nimic de mâncare în casă. Ne invită să ne invităm în tuci. Ne uităm. În tuci e un fel de zeamă în care plutește un os. Cară PET-urile cu spinarea. Visează la un căruț. Un căruț e cel mai mare vis realizabil al ei. Și ar mai vrea să mănânce varză. Visează la o varză! Fiica sa visează la altceva : la o geacă de iarnă. Îi promitem că ne vom întoarce și îi vom aduce multe geci de iarnă. Era frig, frig de crăpau pereții.

Țipătul : “Murim de foame în casă!”

Mama Ștefanei este Elena Albu. Are șaptezeci și șapte de ani. E de loc din Suceava. Și-a păstrat un neverosimil accent moldovenesc, deși a trăit și ea în Olt. A fost căsătorită cu un bărbat, au făcut trei copii (fata, Ștefana, și doi băieți care au plecat în lume și nu mai știe nimic de ei). Bărbatul acela al ei avea o fată de trei ani. A crescut-o tot ea și pe aceea. Femeia este bolnavă cu plămânii. Tușește îngrozitor. Tremură lângă soba în care focul refuză să se aprindă. N-are pensie, n-are nimic. Nu mai aude bine, așa că nu ne vorbește, ne țipă: “Murim de foame în casă !” Ne spune că fata asta a ei e cea mai amărâtă fată. Doamna Elena Albu nu se mai poate deplasa. Pur și simplu nu are putere să se ridice în capul oaselor. E o mână de om.

Pentru doamna Elena, domnul Iisus este ultima speranță. Credit foto: Andrei Lupu
Pentru doamna Elena, domnul Iisus este ultima speranță. Credit foto: Andrei Lupu
Ștefanei îi dau lacrimile. Eu n-am mai plâns în timpul unui reportaj de acum opt ani. Eram pe atunci întrun spital din Beijing, China, într-un salon cu oameni paralizați. Eram tânăr și am izbucnit în lacrimi.

Acum, strâng doar pumnii când Ștefana spune: “Prefer ca să muncesc eu ca ele să fie mai bine. Cine să alerge? Cine să facă o treabă în casă ? Copilul dacă va rămâne singur e pierdut. Are cinșpe ani, oricine se poate lua de ea. În permanență trebuie să fiu în preajma lor. Nu ne putem angaja nicăieri, suntem respinși din toate punctele de vedere. Dacă ești rom, chiar dacă ai carte, ți se vorbește la persoana a II-a singular. N-ai ce să faci. Și la cerșit dacă te duci te ia la goană – de ce nu te duci la muncă ? Unde să mă duc? Sunt respinsă în ultimul hal. Nu mi-e rușine să spun cum trăiesc, mă duc la tomberon, îmi aduc câteva sticle, PET-uri, am strâns cinci lei, am luat patru pâini, îmi mai trebuie niște cartofi și stau liniștită, nu bag mâna în buzunar. Toți alergăm după sticle de plastic. Altceva n-avem ce. Sunt bărbați în toată firea care aleargă după PET-uri. Nici pe șantiere nu-i primește nimeni. Așa să spuneți la lume.” Așa spunem.

Strângem, de la prieteni de pe internet, hrană și haine de iarnă pentru Andreea și ai ei. Ne întoarcem a doua zi. Și ce dacă nu e corect jurnalistic să facem așa? Ce putem face? Știm că undeva, în București, cineva moarte de foame și de frig. Ce putem face? Știm unde, știm povestea. Sunt lucruri mai importante pe lume decât ce e corect strict gazetărește.

A doua zi, Elena Albu ne vede din patul său – acolo îi e toată lumea, patul acela e granița ei – și încearcă să-și ridice bărbia pentru a ne spune aceste cuvinte: “Domnu’ Iisus v-a trimis”.

CAPITOLUL V. GROAPA

“Groapa”. Aici vin săracii Giuleștiului să caute fier. Sosesc zilnic mașini – resturi de la construcțiile care se fac prin București. Dar ele aduc mai mult pământ. Asta nu e groapă de gunoi menajer. Am intrat în “Groapă” ca să îi cunosc pe acești oameni. Ei sunt.

Februarie a început să semene cu aprilie. A ieșit soarele. Strălucește deasupra “Gropii” care nici măcar n-are formă de groapă, dar nu e ca și cum ar conta. Oamenii tot așa îi spun.

Văd doi bărbați. Unul are barbă și cercel în urechea stângă, celălalt nu are nici barbă, nici cercel. Ne dăm bună-ziua. Îi întreb : “Ce luați dumneavoastră de la ’Groapă’ ?”. Unul dintre cei doi îmi spune : “Lemne de foc și amărăciune, ce să luăm ? Dacă avem noroc mai găsim și fier. De aici ne căpătăm pâinea.”

Când găsesc fierul aduncă zeci de kilograme și se roagă de câteun șofer cu mașină să îi arunce până la cel mai apropiat Centru de Colectare. Dar nimeni nu merge pe gratis.

Oamenii care vin în “Groapă” stau în apropiere, în cartier. Am început să ne cunoaștem. Au o politețe ușor teatrală, care mie însă îmi place. Le aflu numele mic și îndrăznesc să le spun pe numele mic. Îi rog să-mi spună și ei tot pe numele mic. Altfel te înțelegi cu oamenii când îți deschizi nasturii inimii.

Sărăcia unește. De la un anumit nivel (critic) în jos. Altfel, oamenii săraci se urăsc și ei între ei, ca oamenii. Dar când nu ai chiar nimic, atunci nu mai contează. Solidari sunt și oamenii săraci din Giulești Sârbi. Au povești care seamănă. Există un tipar. Cei mai în vârstă au muncit cândva într-o fabrică, au muncit la “Pasteur”. Revoluția și tranziția le-au luat totul, până au ajuns aici.

El este Calcev, dintr-un neam de bulgari pripășiți pe aici când cu Războiul în contra turcilor, la 1877. Are cincizeci de ani. E născut, crescut în Giulești, a muncit și el prin fabrici, a avut o meserie la bază. Era strungar. Acum ar munci și pe treizeci de lei pe zi, dar cine să-i dea lui treizeci de lei pe zi? Nu-i dă nimeni. Vine aici și-și face singur rostul din fier. De un an vine zilnic la “Groapa” asta. Înainte, mergea la alta, care – ecologizându-se – s-a închis cetățenilor. Ce-o să fie dacă se închide și asta ? “Dacă o închide suntem muritori, mergem la cerșeală pe stradă”.

Calcev spune că găsește mai mult pământ, nu știe de unde vin mașinile astea. Presupune că asta e ce rămâne în urma unor săpături pe la metrou sau când se mai dărâmă câteo casă. S-ar angaja “și ieri”, dar – în chestiunea muncii – a găsit doar promisiuni. Cine să-l mai ia pe el, Calcev, la cincizeci de ani ? Și mai are și cinci copii – și mari, și mici. A făcut zece clase, a lucrat la ICEM (n.m. – Institutul de Cercetări Metalurgice), a lucrat și la Laromet-ul Chiajnei. S-a ales praful. Până acum zece ani mai găsea, pe colo-pe colo, la cârcă. E categoric: înainte de `89 erau timpuri mai bune. Și privită de aici, din “Groapă”, istoria personală îi dă dreptate. Încoace, după Revoluție a fost tot mai rău. Pe copiii cei mari îi știe bine: fata s-a măritat și lucrează vânzătoare, are douăzeci și șase de ani. Băiatul, cu un an mai mic, aleragă toată ziua, la o firmă de catering. Copiii și-au luat mașini, au carnet de conducere, nu are ce să le reproșeze. Are și nepoți Calcev. E mulțumit: “Au ajuns oameni în rândul oamenilor, nu sunt muritori de foame.”

Calcev crede că s-a mers din rău în mai rău, de când s-au închis fabricile, una după alta. Da, au apărut case noi, dar astea nu sunt ale giuleștenilor. Sunt ale oamenilor “din oraș”, care au găsit aici teren cu bani puțini și-au putut să-și ridice și ei o casă.

Faima negativă a cartierului? Timpuri trecute ! Calcev povestește că a fost ceva-ceva, după `90, se mai luau cuțitarii de la băutură, se petreceau scandaluri, fiindcă nu aveau oamenii de muncă. Dar nu e adevărat că aici era un cuib de recuperatori, de criminali, și alte prostii de pe internet. Calcev nuanțează : “Nu e bine să fie băgată toată lumea în aceeași oală. Poate sunt treizeci de uscăciuni la 10.000 de oameni”. Se mai fură ?, întreb. Răspunsul e demn de antologat : “Mai fură ăștia noi, generațiile astea noi, ăștia bătrâni de unde să fure ?, vai de steaua lor !”

Calcev are veri cu școală, plecați și ei tot din colbul ăsta. Oameni cu carte, care-au ajuns mari în America. Gheorghe Calcev – inginer constructor, la zgârâie-nori, la New York. Marilena Calcev – doctoriță. Ei cum au de-au ajuns ? Probleme de familie. Calcev a rămas orfan de mic, i-a murit tatăl, dar nici când trăia nu se putea compara cu ceilalți : “Tata nu se ținea la pas cu ei, tata lor le-a creat alte condiții, a murit și mai de tânăr tata, pe mine m-au luat greurile de mic. Mai mergeam la școală, dacă nu murea tata și nu rămâneam orfan. Eram cel mai mare, la trei frați. A murit și mama la cinci ani după tata. Ce să mai faci?”.

S-a însurat de tânăr – “altfel mai aveam eu cinci copii ?”. S-a luat cu femeia cu acte, legitim, “nu ca bagabonții”. E împotriva concubinajului, deși acceptă că se poate trăi în pace și fără acte. A avut norocul de i-au lăsat ai lui casă, că altfel nu ridica el una nici într-o mie de ani, la ce situație economică există acum, în lume, nu doar în Giulești.

Umăr la umăr cu Calcev, un alt domn. Stelică. Bărbat la patruzeci de ani. El e omul cu cercelul. Are doi copii acasă. El nu are meserie la bază, Revoluția l-a prins adolescent. De unde locuri de muncă ? Se mai ceartă și Stelică, cum și Calcev se mai ceartă cu alți romi pe o bucată de fier. E normal, e concurență pe mâncare, dar până la urmă tot el, Stelică, e ăla înțeleptul care pune fierul jos și se întreabă de ce să se certe dacă toți sunt fără de noroc ? Că pâinea tot aia e. Și e amară. Acasă ce mănâncă ? „Acasă se gătește normal, o ciorbă, un felul doi. Când e mai bine, avem și prăjitură.” Stelică îi mulțumește lui Dumnezeu că l-a ținut sănătos și poate să câștige banii ăștia din fier. Cu o zi înainte să ne întâlnim strânsese treizeci de lei.

Cum și-au făcut cei care au Centre de Colectare? Oamenii cred că ei au fost mai întreprinzători, căci cum au procedat? – au luat un credit de la bancă, au deschis Centrul, cu acte în regulă, cu tot, între timp și-au scos și banii, ura și la gară! Treaba e treabă : se taie și chitanță, fierul nu se preia decât în baza unui act de identitate al celui care îl aduce. Sunt notate seria, numărul cărții de identitate. Pe Calcev și pe Stelică îi bucură chestia asta. Le oferă garanția unei seriozități.

40 de bani este prețul unui kilogram de fier, în Giulești Sârbi.

Există o spaimă mare printre oameni. S-a dus vorba că se va nivela aici terenul, pentru Mânăstirea Chiajna. Circulă și un termen: cam în trei ani ar fi gata. Ce-o să fie atunci cu cei din “Groapă” ? Calcev ridică ochii spre cer. Dumnezeu știe.

Aritmetica Teodorei: nouă copii, optsprezece nepoți, o singură speranță

Facem cunoștință cu doamna Teodora – șaizeci și cinci de ani și nicio zi de pușcărie. E mândră că s-a ținut departe de gratii. A făcut nouă copii, patru fete și cinci băieți. Are și optsprezece nepoți. Bucuria ei cea mai mare  e o nepoată de șaptesprezece ani, care e clasa a unsprezecea la liceu. În ea îi e toată speranța.

Teodora nu mai crede în posibilitatea unei familii. Credit foto: Andrei Iliescu
Teodora nu mai crede în posibilitatea unei familii. Credit foto: Andrei Iliescu
Doamna Teodora n-a fost la școală, deloc. Avea șase ani când i-a murit tatăl. Era foarteamărâtă. Erau trei copii în casă. Acum, e mulțumită de condițiile de trai. Are lumină. A tras de la niște vecini. Stau numai femei – în casă: fete de-ale ei, părăsite de bărbați toate, și copiii lor. Cinci fete și, în rest, nepoți. Băieții au plecat prin lume, dar tot amărâți au rămas.

În loc de concluzie, doamna Teodora ne spune aceste cuvinte : “A înnebunit lumea. Nu mai ține la familie, la copii. Bărbații ? Curvăsăria și bagabonțeala din capul lor, ce crede că rezolvă ?”. Teodora înseamnă în greacă “darul lui Dumnezeu”.

Conștiința

Plecăm, în urma noastră tot felul de cuvinte se spun. Unii ne strigă că am venit să facem miliarde de euro de pe urma lor, a țiganilor un altul ne spune că înainte, când era el mic, se râdea de țigani, căci se întâmpla să mai aibă părinții prin pușcării. Acum, cine e la pușcărie, ne întreabă omul ? Nu mai ai loc de hoți români, de parlamentari, de toți !, ne răspunde tot el. Are patru copii, are nepoți, și e fericit că n-a fost vorba niciodată, dar niciodată, să aibă probleme cu legea. E și el de părere că banii puțini se câștigă greu. A fost toată viața muncitor, fără nicio calificare. Copiii au fost la școală, nepoții sunt în continuare elevi.

Facem cunoștiință cu Alex. Stă sus în căruță și de acolo se uită la noi. Are nouăsprezece ani, nu vrea să se însoare, să facă și el copii. Spune că nu-și ia singur belea pe cap. Sunt zece frați acasă. Locuiesc în Crângași. I-au dat și la televizor, la o emisiune la Antena 1. Era vorba că îi va ajuta cineva, dar nu i-a ajutat nimeni. Calul e botezat Margherita în cinstea fiicei Clejanilor. Alex s-a lăsat de școală în clasa a șaptea, ca să-și întrețină frații, care sunt premianți. Are și facebook. Stau la o casă. N-au apă, iau apă de la o scară de bloc.

Alex, căruța, iapa Margherita și Mânăstirea Chiajna în zare. Credit foto: Andrei Iliescu
Alex, căruța, iapa Margherita și Mânăstirea Chiajna în zare. Credit foto: Andrei Iliescu

Deodată, de nicăieri, apare Mario. Îl cunoaștem, l-am scris, îl cunoașteți, l-ați citit. Știm că a fost exmatriculat. Intrăm un pic mai tare în el în chestiunea educației. De ce nu s-a ținut de școală ? Mario lasă privirea în pământ și recunoaște că se purta mai urât cu copiii. Îi bătea. De ce ? “Fiindcă n-am avut educație de la părinții mei. N-am avut de la cine să învăț purtarea. M-au mai învățat, dar nu cât să mă descurc”. Vedem ceva în ochii lui Mario. Vedem ceva. Conștiința.

Și cine să îl învețe pe el maniere ? Maică-sa pleacă să vândă eugenii în trenul de Roșiori. Vine acasă noaptea, moartă de oboseală.

Mario știe că trebuie și muncă în viață, fiindcă nu vine nimeni să-ți dea nimic, ce, îți aduce cineva o pâine la ușă? Nu vrea să muncească mama lui toată viața pentru el. Mario are treisprezece ani. A făcut patru clase. La toamnă vrea să se înscrie la fără frecvență. Îl încurajăm.

Mario știe că a greșit. Credit foto: Andrei Iliescu
Mario știe că a greșit. Credit foto: Andrei Iliescu

Plecăm din “Groapă”. Simt în spate, ca pe o lovitură de bici, privirea lui Mario. Plecăm. Pentru noi există o ieșire. Pentru noi.

Andrei Crăciun este un ziarist mereu pe drumuri. Crede în Internaționala Oamenilor Buni și ignoră granițele. Îi puteți scrie la andrei.craciun@recorder.ro.
Intră în conversație