Între două revoluții

8715
Sâmbătă, 27 iulie 2019: Mii de oameni protestează în București față de modul în care instituțiile statului au gestionat cazul Alexandrei Macesanu (15 ani), dispărută la Caracal cu trei zile în urmă. Foto: Andreea Alexandru / Mediafax

“Sentimentul pe care l-am extras din mulțime e furie. Pură, nediluată. Nu erau vuvuzele, fluiere, tobe, doar furie”.

Realizez că e vorba de unul dintre puținele proteste la care nu am participat. La toate celelalte am fost ca să înțeleg, la ăsta n-am ajuns pentru că nu înțeleg.

Mi-am permis acest mic lux în ultimii cinci-șase ani. Am încercat cu încăpățânare să mă separ de mulțime așa cum am încercat să mă separ de putere. Am reușit de cele mai multe ori. Nu mi-am refuzat emoții – cine face asta? – ci doar concluzii izvorâte exclusiv din ele.

Vorbind cu prieteni, i-am auzit pe toți remarcând similitudinea dintre zilele astea și cele post-Colectiv. Aceeași furie despre care vorbește autoarea comentariului pe care l-am reprodus mai sus.

Ultima oară când mulțimea a circulat cu ochi limpezi prin ceața neagră a frustrării, de partea puterii s-a simțit frica. S-au făcut niște jumătăți de pași înapoi și mulțimea s-a transformat înapoi în indivizi cu CNP-uri diferite.

A venit apoi ordonanța 13, indivizii au devenit din nou mulțime. Alte jumătăți de pași înapoi. Apoi a fost 10 august, alegerile și iată-ne înapoi în noiembrie 2015.

Națiune civică? Aș. Națiune furioasă.

Vor fi unii care vor spune că e normal. Ciclu firesc al istoriei recente.

Nu, nu e. Furia nu e normală. Normal e să nu fii de acord, normal e să ai opinii, normal e să respecți reguli, normal e să acorzi prezumția de bunăcredință. Normal e să fii ascultat, normal e să te întâlnești la mijloc.

Pumnii stânși și maxilarele încleștate nu sunt parte din normalitate. Gândul la emigrare nu e normal. Gândul că vrei să strângi de gât tâmpiți cu funcții nu e, nici pe departe, normal.

Te uiți la România și pe lângă furie recurentă și neputincioasă poți vedea frică. Frica de un ghinion istoric, frica de neputința și lașitatea proprie și frica ălora de la televizor că impostura lor are termen de garanție. Senzația repetată că suntem o nație de chelneri care calculează la nesfârșit note de plată e aproape dureroasă.

Scriind despre furia asta, îmi dau seama că am mai scris despre ea și în 2015. E la fel, dar parcă fitilul e mai scurt.

Mai sunt câteva luni până au să înceapă pomenile pentru Revoluția din 1989. O să vedem președintele, patriarhul și pe Viorica sforăind cabotin aiureli despre martiri, idealuri, datorie și datorii. În funcție de pricepere și consultanți, vor încerca cu toții să identifice legături între prezentul pe care ei îl călăresc cinic și acel decembrie. Între ce e acum și ce a fost atunci.

Dar ce a fost atunci? Nu știm pentru că toți procurorii sanctificați ai României, împreună și separat, nu au dus la capăt dosarele Revoluției. Pentru că toți politicienii surferi ai țării s-au suit pe valuri și au ignorat întotdeauna energia care le pune în mișcare. Pentru că toți doctorii în influență ai țării ăsteia au stat la pândă după profituri mici, uitând că nu toată lumea uită. Strat cu strat frustrarea se adună, nervii se sintetizează, furia crește. Nu de la Colectiv încoace. De la Revoluție încoace.

Nu știm mare lucru despre ce s-a întâmplat la Caracal zilele trecute. Și nu știm pentru că impostura care domină statul român împiedică funcționarii și demnitarii să fie onești. Nu reușesc să se comporte ca o “administrație”. Se comportă ca niște grupuri din Camorra speriate că e un turnător printre ei. Judecă simplist și stupid în loc de simplu și inteligent. Procurorii acuză poliția, poliția acuză STS, STS acuză tehnica, politicienii acuză politicieni. Toată lumea încearcă să scape. Cetățeanul e stupefiat. E stupefiat și după o vreme se înfurie.

Îmi permit să estimez că absolut nimeni nu ar fi pus pe seama statului actele unui prezumtiv nebun. Indiferent dacă statul are mutra placidă a lui Iohannis, schimonosită a doamnei Dăncilă sau dezorientată a domnului Moga-de-la-Interne. Ne-am fi întrebat cum ies dintre noi lunatici și am fi încercat să înțelegem.

Aș vrea să spun că apologeții serviciilor secrete, postacii de partid, apărătorii diverselor grupuri de interese, atât de nesubtil militanți pentru cauze mici, sunt intolerabili zilele astea. Dar nu o să o spun. Pentru că întreg ridicolul acestor grupuri ar fi fost evident pentru oameni și mulțimi dacă statul ar fi fost onest. Cinstit cu sine, cinstit cu noi.

Cât de greu i-o fi statului să își privească legitimitatea în ochi și să fie cinstit?

În lipsa onestității, speculația devine informație. Ce rost are să te plângi?

La 30 de ani de la Revoluție, sentimentul că vine altă revoluție din care nu o să ieșim niciunul dintre noi bine se insinuează perfid în mulțimi și CNP-uri.

Inteligent e să o prevenim. Să ne dăm timp să o terminăm pe ultima.

Și dacă, totuși, nu putem, măcar să o înțelegem.

Comentarii ()