Iohannis vs. CCR. Statul de drept este mai presus de rațiune?

Oricât ar părea de ciudat pentru cei care iubesc arhitectura democratică atât de mult încât sunt gata să se supună chiar și celor mai nedrepte hotărâri instituționale, nu care cumva să se știrbească prestigiul idolului lor abstract, statul, există lucruri mai presus de acest univers de legi și convenții care încearcă să transforme o gloată oarecare într-o societate; mai presus chiar și de multiplele lui bolți cerești (guvern, parlament, șef de țară, curte constituțională): națiunea și, și mai sus, rațiunea.

Discuția despre Iohannis – CCR se oprește suspect de puțin la obligațiile pe care mediocrul nostru președinte le are față de poporul său și față de bunul simț, dar îngheață extatic înaintea îndatoririlor lui de a respecta hotărârea luată de Dorneanu & Asociații.

Ca la o partidă degenerată de șah, la care pionii sunt transformați în regine, iar regele, în pion, un lider votat de șase milioane de oameni este prefăcut – peste noapte – într-o maiestuoasă sperietoare de ciori și i se spune că are obligația legală să își ratifice singur metamorfoza. Obediența cu care acceptă propria golire de conținut, distincția oarbă cu care își lasă funcția să cadă în abis dând, în acest caz, măsura fidelității lui față de statul de drept…

Acest așa-zis raționament, în care fondul problemei este strivit de formă, a făcut și tot face prozeliți de ieri-seară până acum: voci pedante, care îl invită pe Klaus Iohannis să intre definitiv în destinul pentru care, de altfel, are o certă chemare: băgător de seamă la marșul înainte al unei tragedii.

Faptele unui șef de stat trec însă dincolo de exercițiul conformităților constituționale și se repercutează asupra sorții unei națiuni. Pe care Iohannis, procedând după cum îl sfătuiesc azi cohorte de gramatici ai dreptului, resemnându-se cu aneantizarea funcției în care a fost ales, o va întoarce cu treizeci de ani în urmă, la stadiul de masă de prizonieri, cu unica soluție a eliberării prin exil în față.

E drept însă că mai legitimă decât președintele țării în a nu respecta decizia CCR ar fi țara însăși, cei șase milioane de votanți care și-au văzut mersul la urne, de acum trei ani și jumătate, redus la însemnătatea unei plimbări mondene pe străzile cartierului în care locuiesc.

Și care ar putea organiza manifestații, greve, boicoturi, sfâșiind, în cele din urmă, lințoliul politic PSD-ALDE, în care sunt conduși către cimitirul de popoare al Europei.

Țara însă pare astăzi întoarsă la ancestrala ei tradiție vegetativă, la orizontul miop al fericirilor personale, așa că Iohannis, saxonul care a reușit să îi sperie chiar și pe mitici cu vocația lui pentru indolență, e chemat, în această ultimă zi a lui în oficiul în care a fost ales (sau nu!), să îi joace rolul de conștiință.

Cele mai recente

Băiatul care ține valiza

E bărbierit proaspăt și pieptănat bine. Costum impecabil, cămașă apretată, brățară tricoloră pe mâna dreaptă, în cinstea Centenarului Marii Uniri. Uitați-vă bine la această tânără speranță a politicii românești! La

Greu de ucis

Oricât ne-ar plăcea să credem asta, Dragnea nu e nici atins de nebunie și nu e nici mort din punct de vedere politic. E același individ abil și tupeist, ținând