Maria Grapini a scris un roman de dragoste cu pasaje copiate de pe Wikipedia

Reporterii Recorder au studiat opera literară a Mariei Grapini și au descoperit nu doar o doză considerabilă de ridicol, ci și o mulțime de fragmente luate cu copy-paste de pe internet. Asta nu o împiedică pe Maria Grapini să se compare cu Marin Preda și să-și treacă așa-zisul roman la rubrica „Activitate științifică”.

Ne aflăm, stimați cititori, în fața unui moment important. Prin contribuția decisivă a europarlamentarului Maria Grapini, colecția de falsuri intelectuale a politicienilor români virează, brusc, într-o direcție neașteptată. De la teze de doctorat plagiate, ajungem, iată, la literatură de dragoste.

„Viața între scrieri și transcrieri”, carte pe care Maria Grapini a publicat-o în 2012, conține fragmente copiate de pe Wikipedia, de pe forumul Sfatul Bătrânilor și de pe site-ul Info Travel Grecia, fiind asumate drept creație personală. Acestora li se adaugă dialoguri siropoase și considerații despre viață, fericire și reușită în afaceri, despre care avem toate motivele să credem că sunt originale și aparțin autoarei. Laitmotivul romanului, repetat de mai multe ori pe parcursul cărții și așezat, ca o cheie de boltă, la începutul, dar și la finalul poveștii, este, țineți-vă bine!, propoziția următoare: „Viața e frumoasă dacă știi să o trăiești”.

Pentru calitatea acestei presupuse opere literare girează însuși Cornel Ungureanu, președintele Uniunii Scriitorilor, filiala Timișoara. Pe coperta a patra a cărții, Ungureanu semnează o recenzie în care îndeamnă publicul să înțeleagă și să iubească demersul creator al Mariei Grapini. Este o poveste din care răzbate nu doar apetența politicianului român de a-și atribui merite și competențe pe care nu le posedă, ci și slugărnicia și oportunismul celor care îl încurajează să pășească pe această cale. „Profesorul Cornel Ungureanu e cel care mi-a sugerat să scriu. Eu am susținut mereu evenimentele culturale, săptămânal susțin o carte, iar profesorului Ungureanu mi-a spus: «E păcat să nu scrieți, veniți și vorbiți așa de frumos la lansări, sunteți un politician atipic». Și am îndrăznit să scriu”, se justifică Maria Grapini.

Margaret Thatcher a Timișoarei

Fost ministru și actual europarlamentar, Maria Grapini este, la bază, inginer textilist. Revoluția a prins-o angajată la Întreprinderea Garofița din Timișoara, care, după 1989, a fost privatizată de angajați și și-a schimbat denumirea în Pasmatex. Grapini a devenit acționar și manager al acestei firme, reușind să-și creeze o reputație bună în mediul de afaceri.

Odată cu succesul, a prins gustul premiilor și al funcțiilor onorifice, neezitând să-și treacă în CV distincții precum „Trofeul Femeia Contează” sau „Premiul de Excelență pentru dinamism, stil și eficiență”. A devenit o răsfățată a ceremoniilor de tot felul și a jurnaliștilor care știu să fie prietenoși cu oamenii de afaceri. Așa se face că, pe lângă diplome și plachete, Maria Grapini a început să colecționeze și articole elogioase, cu titluri care musteau de creativitate:

„Maria Grapini – scorpionul care nu interiorizează nimic”
„Maria Grapini, o Penelopă care țese milioane”
„Maria Grapini – o Margaret Thatcher a Timișoarei”.

În completarea acestor abordări îndrăznețe, jurnaliștii n-au avut nicio ezitare să scrie că „Margaret Thatcher a Timișoarei știe să prășească porumbul și joacă table mai bine ca un bărbat”.

„Da, doamnă, ca dumneavoastră mai rar”

De altfel, volumul „Viața între scrieri și transcrieri” cuprinde, într-o anexă, și o colecție de articole apărute, de-a lungul timpului, în presa locală și centrală. Apoi, pe lângă odele decupate din ziare și reviste, Maria Grapini intră pe târămul literaturii și își ridică ea însăși o odă, camuflată într-un soi de mini-roman în care personajul principal este Oana Rădulescu, „o recunoscută femeie de afaceri în România și în lume”. Oana călătorește mult, cunoaște oameni importanți, primește distincții, este apreciată și respectată. Iat-o, de pildă, în dialog cu Igor, un partener de afaceri de la Moscova:

La Moscova, personajul principal din romanul Mariei Grapini lansează o colecție de modă și, în fața unei asistențe formate din ambasadori și mari oameni de afaceri, ține un discurs memorabil: „Dați-mi voie să închin această colecție, acest eveniment, celui mai râvnit sentiment: FERICIREA”.

Apoi, naratorul continuă: „Un ropot de aplauze se pornesc imediat după ce Oana încheie discursul. Oana se retrage cu pași eleganți, dar trebuie să revină datorită aplauzelor puternice. Revine, înclină ușor capul, mulțumește încă o dată. Urmează un cocktail cu cele mai alese delicatese de unde nu lipsesc, evident, icrele negre și șampania”.

Personajul Oana Rădulescu seamănă izbitor cu Maria Grapini, de la copilăria petrecută la țară, până la trăsăturile fizice și reușitele în afaceri. Marea diferență este că Oana este văduvă, o văduvă atrăgătoare, cu părul blond. „Sigur, sunt unele asemănări, am preluat anumite conversații din copilăria mea, discuții pe care le auzeam în casă, dar nu sunt eu Oana. Slavă Domnului că eu am familia întreaga pe când soțul ei nu mai trăiește. Eroina Oana suferă toate relele de pe lume, dar reușește să devină o femeie de succes. Este un mesaj pozitiv”, ne-a spus Maria Grapini, încercând să explice cum și-a construit personajul.

Justiția americană, doborâtă cu Arsenie Boca și înțelepciune japoneză

„Eroina Oana”, așa cum o alintă Maria Grapini, are nu doar o carieră fulminantă, ci și o viață sentimentală spectaculoasă. Ea trăiește o frumoasă poveste de dragoste cu Mark, om de afaceri american pe care îl întâlnește într-un aeroport. Relația lor se clădește pe discuții ample despre viață și fericire, pe „frumusețe emanată din interior” și pe gesturi mărețe. Din când în când, Mark trimite în România câte un buchet uriaș de trandafiri galbeni, printre care ascunde un bilețel cu același mesaj: „Să fii fericită, dar nu uita… SUFLETUL”.

Povestea devine cu adevărat palpitantă când Mark este anchetat pentru corupție și suferă o mare nedreptate din partea justiției americane. Aici, lucrurile devin confuze și americanul Mark începe să semene foarte bine cu corupții noștri. Aceeași abordare, același ton, aceeași filozofie de viață: „Aș vrea să-l ajut pe Mark, dar nu pot. Îl sun, îi scriu: Vei câștiga, nu se poate ca adevărul să nu învingă. Îmi răspunde calm: Da, Oana, ai dreptate. Dar anii aceștia pierduți și sănătatea cine mi le mai dă înapoi. Avem o viață, doar o viață și trebuie să o trăim frumos”.

Într-un final, Oana pleacă la New York să-i ridice moralul și să-l smulgă din ghearele procurorilor. Întâi și întâi îi dăruiește iubitului american cartea „Rostul încercărilor”, de Arsenie Boca, apoi îl trage pe calea înțelepciunii asiatice: „Trebuie să-l conving pe Mark că AIKIDO, deși s-a născut în Japonia, este un dar pentru întreaga omenire și trebuie să-l aplice. Este singura cale prin care poate rezista”.

Aici, Maria Grapini culege de pe internet câteva pasaje despre AIKIDO și le introduce în romanul său, fără să folosească ghilimele și fără să indice vreo sursă:

Click pe poză pentru a mări

Cu ajutorul acestei combinații de Arsenie Boca și înțelepciune japoneză, curajoasa Oana reușește să înfrângă sistemul de justiție american. Mark scapă de problemele judiciare și este achitat, iar cei doi îndrăgostiți hotărăsc să sărbătorească victoria petrecând un concediu în Grecia. Oana și Mark fac plimbări romantice pe plajă și „privesc în zare marea linștită, cu nuanțe de turcoaz”. În timpul acestor plimbări, bărbatul povestește lucruri interesante despre istoria Greciei, dovedind o cultură generală impresionantă. De fapt, sunt fragmente pe care autorul Maria Grapini le-a cules direct de pe Wikipedia sau de pe site-uri cu recomandări turistice și le-a pus în gura personajului său. Și pentru ca narațiunea să curgă frumos, Grapini intercalează, printre aceste bucăți plagiate, câte o replică spirituală a Oanei: „Mark, ești extraordinar, cum de știi atât de multe lucruri?”.

Click pe poze pentru a mări

Justificarea: “Ați fi vrut să inventez altceva despre Grecia?

I-am cerut Mariei Grapini o poziție cu privire la conținutul cărții „Viața între scrieri și transcrieri”, trecută, pe site-ul personal, la rubrica „Activitate științifică”. La început, a negat categoric că ar fi introdus în paginile ei fragmente care nu-i aparțin: „Nu, eu nu iau de pe internet pasaje. Dați-mi care e pasajul de pe internet. Nu există”. După ce i-am indicat fragmentele incriminate, europarlamentarul a început să bată în retragere: „Bine, dar acolo nu se poate inventa, istoria e istorie. Ați fi vrut să inventez altceva despre Grecia? Dumneavoastră dacă ați scrie o carte și ar trebui să cuprindeți ceva despre istoria unei țări, ați inventa istoria țării? Eu am scris o carte și am scris-o cu plăcere. E dreptul meu de cetățean. Dacă președintele Uniunii Scriitorilor și-a asumat să citească manuscrisul și apoi să scrie coperta, înseamnă că e în regulă”.

Cornel Ungureanu (foto dreapta), președintele Uniunii Scriitorilor (filiala Timișoara) și cel care girează cartea Mariei Grapini, încearcă să se distanțeze și spune că nu-și mai amintește prea bine conținutul operei: „Mi-am pus numele pe o formulă prozastică în care n-am putut să-mi dau seama că unele fraze au fost copiate de pe internet. Trebuie să recitesc cartea, am citit-o cu niște ani în urmă și nu-mi mai amintesc. Oricum, nu se pune problema valorii literare. Doamna Grapini este un om politic care a încercat să evoce și să transcrie o autobiografie”.

„Un fel de Moromete, așa…”

Pentru aceia dintre dumneavoastră care nu suportă să citească o poveste de dragoste fără să cunoască deznodământul, menționăm că scriitoarea Maria Grapini preferă finalurile fericite. După o vacanță de vis în insula Creta, Oana și Mark își fac bagajele și se întorc, fericiți, acasă. Romanul se încheie cu aceste fraze calde, ca o adiere de vară: „Zborul spre București este pregătit. Mark și Oana se îndreaptă spre terminalul de îmbarcări. Doi oameni fericiți care au înțeles că viața e frumoasă dacă știi să o trăiești”.

Este un happy-end, care, de ce să nu remarcăm?, lasă totuși loc unei eventuale continuări. Maria Grapini nu e descurajată de aceste controverse apărute în jurul activității sale literare și e hotărâtă să mai pătrundă pe tărâmul creației în proză: „Probabil, când o să ies la pensie mă voi apuca să îmi încerc norocul din nou pentru că oamenilor le-a plăcut această carte. Am primit numai reacții pozitive, iar domnul profesor Ungureanu spunea că e scrisă în stilul lui Marin Preda. Un fel de Moromete, așa…”.