Basarabia e România, dar Republica Moldova nu e

1679
Un copil din Chișinău asistă la Centenarul Unirii, în Piața Marii Adunări Naționale din Capitala Republicii Moldova. FOTO: Andreea Alexandru
Un copil din Chișinău asistă la Centenarul Unirii, în Piața Marii Adunări Naționale din Capitala Republicii Moldova. FOTO: Andreea Alexandru

O viziune personală și sentimentală despre cum s-a schimbat Basarabia în ultimul deceniu și ce mai putem face cu Unirea.

I.

2007, iarna

Abia trecusem de douăzeci de ani când am trecut eu prima dată Prutul.

La Chișinău am ajuns zburând și multe cruci am mai lăsat atunci în aer, căci aeroflota Moldovei era de așa natură că te îmbia să îți pui nădejdea în bunul Dumnezeu că vei atinge, cu bine, din nou pământul.

Eram tânăr, eram ziarist, puțin poet, puțin nebun, îmi purtam părul lung și dat pe spate, păream aterizat din secolul XIX. Purtam palton și în mână duceam un geamantan. Era decembrie și ningea ca în clasicii ruși. Prezentam, firește, o aplecare spre patetism.

Venisem să văd cum se face presă în Moldova și așa am intrat în redacția unui mare ziar pro-românesc: Timpul. M-a întâmpinat astăzi regretatul gazetar Constantin Tănase. Domnul Tănase era un patriot român, un unionist, un bărbat masiv care pe birou ținea o cușmă. Mi-a dat pe mână niște lei moldovenești, mi-a asigurat o cazare bună și mi-a zis să umblu prin oraș și să scriu ce văd, să dea la gazetă.

Iarna nopților albe

Când m-am întors cu textul, domnul Tănase a mângâiat cușma aia, apoi s-a scărpinat în cap și m-a întrebat cu toată sinceritatea: chiar așa noi suntem?

Scrisesem întocmai ce am văzut (articolul există prin arhive). Și ce văzusem: oameni triști, oameni fără zâmbete sau cu zâmbete știrbe, oameni apăsați de deznădejde. Și, fiindcă nu eram orb, văzusem și fiicele Estului. Nu eram chiar neprihănit în acestă chestiune: știam că frumusețea venea de la Răsărit. Călătorisem deja la Minsk, în Belarus. Eram rezonabil, nu mă așteptam să găsesc un Paris în Chișinău, dar măcar un Minsk, și m-a zdrobit că nu l-am găsit și așa, zdrobit, am scris atunci.

Poate că ai dreptate, mi-a mai spus domnul Constantin Tănase, tu ne vezi pentru prima oară.

Am călătorit cu mijloacele de transport în comun și parcă eram într-o fotografie din România anului 1984. Un milițian m-a legitimat în crucea nopții.

Era mult întuneric pe străzi și cei care vorbeau română se certau cu cei care vorbeau rusă cu privire la bradul de Sărbători care urma să împodobească un oraș din care lumina lipsea.

În zilele scurte ale acelei ierni se luase și apa caldă în Chișinău – foarte rău era. Restaurante existau dar erau scumpe, ca-n Filantropica, nu erau pentru clasa de mijloc, în josul căreia mă aflam, așa că mâncam la o cantină, împingând tava.

Apoi, am urcat tot mai mult în sufletul locului și am întâlnit și altceva. Nopțile erau albe, pe atunci oamenii își deschideau inimile prin parcuri și poveștile lor treceau de la negru la alb cu o viteză amețitoare, care m-a încântat.

Romantici și îmbătați de iluzii

Și am hotărât să merg mai departe și am mers în Transnistria, pentru un reportaj (dar asta e o altă poveste). Important e că atunci când m-am întors în Chișinău, cum să vă spun, mi s-a părut că pășesc într-o metropolă.

Am ascultat cu atenție visele oamenilor, iar oamenii pe care îi întâlneam visau la Unire – i-am găsit romantici și îmbătați de iluzii, ca niște pașoptiști fără program. M-am uluit de lipsa lor de pragmatism. Erau insule, nu erau un continent.

Desigur, existau și ceilalți basarabeni: cei care își tot căutau în arborele genealogic un strămoș român cu gândul să prindă un petic de hârtie de care să se agațe ca să evadeze. Birocratic, basarabenii erau umiliți pentru actele care i-ar fi dus mai aproape de Europa. Istoria întotdeauna a fost nedreaptă, iar birocrații, cu ștampilele lor, nu foloseau cuvintele astea: dar Basarabia a fost smulsă din trupul țării!…

Birocrații, nu – ei nu, niciodată.

În iarna aceea, Chișinăul mi s-a părut locuit de mulți poeți, predispuși la gesturi largi. Retorica lor era încărcată de patimă. Poeții știau alți poeți, îmi vorbeau despre Basarabia ca despre o mamă părăsită, îmi vorbeau de Basarabia ca despre un cuvânt sfânt. Îmi recitau Basarabia: cuvânt cu patru „a”/ ca o biserică cu patru turle albe... Și la ei se tot urca Basarabia pe cruce și cuie pentru ea se tot pregăteau. Și ei erau culți și sentimentali și prin casele lor se aflau piane și ei știau să cânte la pianele acelea. Am întâlnit chiar și un paznic de noapte care iubea fără speranță o tânără. Îi scria sonete. Mi-a cerut sfatul și i-am zis paznicului de noapte care scria sonete să o iubească înainte. Strict în imaginarul în care trăiau acești oameni, Chișinăul era o feerie.

Unde vă duc așa legați?

La București lucram pentru o companie elvețiană care se ocupa cu presa scrisă. De gât îmi atârna o sfoară, iar de sfoară o legitimație. Mă învățasem să merg cu ea așa prin lume.

Și țin minte că într-una dintre nopțile albe un tânăr basarabean m-a apucat de sfoara aia și m-a întrebat: Andrei, dar unde vă duc așa legați? – voi așa duceți de gât, ca vaca, talanga?

Am râs și am rămas pe gânduri: unde ne duc așa legați? El îmi vedea lanțurile vizibile, dar și eu îi vedeam lui lanțurile invizibile.

Și îmi plăcea enorm să îi aud pe basarabeni vorbind, fiindcă foloseau frazarea din limba rusă – ei vorbind erau, pentru mine, un grandios spectacol.

Călătorind prin Basarabia am văzut și satele pierdute în timp și e foarte posibil să fi plâns și eu lacrimi în limba română. Într-o oglindă l-am văzut ținut pe domnul Eminescu ca pe o icoană.

Basarabia era încă mai aproape de podurile de flori.

A trecut mult timp de atunci, dar îmi aduc bine aminte că Dumnezeu era tot acolo, în rugăciunile oamenilor.

II.

  2010, toamna

În aprilie 2009, în Republică a avut loc o mare revoltă. I s-a spus Revoluția Twitter. A fost o răscruce. S-a văzut din nou ce poate să facă din cetățenii săi un stat care prețuiește instituțiile de forță.

Nu mai eram chiar atât de tânăr – ziariștii îmbătrânesc repede. Înțelegeam mult mai bine cât de adânc e Basarabia așezată într-o prăpastie, între granița noastră europeană și lumea rusească. Brutalitatea acelei represiuni, când s-au pus cătușe florilor, mi-a arătat limpede că Basarabia e România, dar Republica Moldova nu e România. Statul moldovenilor îl poartă pe Ștefan cel Mare și Sfânt pe toți banii, dar, iată, Uniunea Sovietică era mai aproape decât lumea din cărțile de istorie medievală.

Iar Republica Moldova ni se dezvăluia ca la o radiografie: cu tinerii ei cu aspirații românești, adică occidentale, și aparatul de stat, învechit, corupt, pentru care Moscova e mereu preferabilă Bucureștiului.

Republica Moldova nu e locuită doar de basarabeni cu strămoși români – are mozaicul ei etnic, cu mulți găgăuzi și un foarte complicat univers rusesc (și cu Transnistria nerezolvată și, poate, nerezolvabilă). Și mai e și un fel de paradis intermediar pentru crimele financiare de la răsărit.

Iar aceste două lumi – cea care trage înspre Vest, și cea care trage înapoi în Est – se tot luptă, câștigă bătălii, iar războiului acesta nu i se vede sfârșitul.

Dar Basarabia era mai bine, tot mai mult se vorbea despre Unire ca despre un proiect care totuși într-o zi…

Flash-back: la întoarcerea în România, aproape de graniță, nu departe de Vama Leușeni, o femeie și o fată stau la ocazie. Fata merge să studieze într-un mic oraș din Moldova noastră. Stă la internat. Mama ei ne-o dă în grijă, să o trecem granița. Fata are ceva de erou. În tipul Revoluției Twitter a ridicat la ea în sat glasul ca să spună “Jos comuniștii!”. Dar comuniștii nu s-au dat jos, fata a fost persecutată și marginalizată în școală până când a trebuit să plece la studii în România. E un epilog care nu s-a scris: căci o țară întreagă funcționa întocmai ca acea clasă de elevi dintr-un sat nu departe de graniță, din care cine a avut curajul lui „Jos comuniștii!” a trebuit să fugă. Fata se întorcea la fiecare două săptămâni în Basarabia și de fiecare dată o rănea granița.

Mi-am notat numele și adresa ei, dar adevărul e că hârtia aceea am pierdut-o.

III.

2016, primăvara

Am continuat să mă uit spre Basarabia cu nădejde. Am urmărit o vreme cum se tot amestecă literele din partidele lor, până n-am mai înțeles nimic.

E 2016 deja și intrând în Republică văd pe un deal un monument dedicat tancului sovietic “eliberator”. Nimeni nu poate să-l dea jos. E acolo – imens, ca un Iisus ieșit din minți îmbrățișând cu forța orașul Rio de Janeiro.

Ajung în Chișinău și parcă s-au scurtat și mai mult distanțele până în Vest. Tinerii vorbesc tot mai puțin la mobil la secundă. Stau cu capetele plecate în telefoanele lor inteligente, hainele lor au căpătat tot mai multe culori.

Chișinăul are lumină.

Îmi amintesc de centrul vechi al Bucureștiului în 2002 și zece ani mai târziu. E același tip de diferență. Basarabia e tot post-sovietică, dar e indiscutabil altă țară. Tot mai mult au plecat peste hotare, la muncă – părinții și-au lăsat aici copiii, părinții și-au lăsat aici părinții lor. Și nici tineri nu mai sunt la fel de mulți, și – cel mai vizibil – sunt tot mai puține dintre fetele frumoase din urmă cu un deceniu. S-au dus și ele în alte zări.

Văd blocuri noi ridicate spre cer, pe străzi și pe trotuare încă slalomezi printre gropi, dar Chișinăul nu mai arată ca un sat mare. E primăvară târziu – și natura, în izbucnirile ei, e spendidă, Chișinăul e verde, e superb.

Subiectul preferat al basarabenilor e furtul miliardului. Dar dincolo de operațiunile financiare de jaf și inevitabila criză care i-a urmat plutea peste basarabeni o vizibilă speranță. Puteau circula în tot mai multe țări europene. Acoperișurile caselor erau noi. Partea nevăzută: sacrificiile celor plecați departe. Nu există monument pentru cei plecați.

Și vocea unioniștilor era tot mai puternică. Discursurile pro-unioniste se rafinaseră, exista și o diplomație culturală care dăduse rod. Basarabia era tot mai mult România.

Până și Băsescu era tot Băsescu.

Atunci am văzut și un tânăr cu un badge de gât, dar n-am avut inimă să-l întreb unde se duce el legat așa.

IV.

2018, primăvara

Mișcarea unionistă e și mai puternică, ea mișcă suflete, naște și renaște energii, pare că trăim un alt acum ori niciodată.

Se fac marșuri pe ambele maluri ale Prutului, până și detestabilul Parlament de la București se declară, simbolic, unanim pentru Unire. A sosit timpul? Se șterg lacrimile vechi de șapte decenii de pe obrajii țării?

Trebuie să merg, să văd cu ochii mei. Îi regăsesc pe basarabeni mai degrabă sceptici. Dânșii știu că la Chișinău clasa politică nu vrea să aibă de-a face cu rigori vest-europene, politicienii se tem de anti-corupție. Cum să fie dânșii de acord cu Unirea?

Orașul e împânzit de panouri semnate de președintele Igor Dodon care anunță că unionismul trece, patria rămâne.

Cumpăr, dintr-un târg de vechituri, un pașaport sovietic. Cuvintele românești sunt scrise în alfabet chirilic. Rusificarea a fost, trebuie să știți, radicală. Basarabia depinde economic mai mult de Federația Rusă decât de România.

Sunt rare unanimitățile, dar strada e unanimă în a-l considera pe mogulul Plahotniuc stăpânul Moldovei: Pe dânsul l-o crescut Voronin, dar acum dânsul l-o redus la tăcere pe Voronin, și face și desface, după poftă.

Caut să mă pierd printre oameni, îmi notez cuvintele lor. Surâd auzindu-le pe acestea: La noi în republică, totul se face pentru om – fiecare om face pentru dânsul. Las un semn de exclamare la acestea: Cât există Transnistria, nu se poate face nimic și nimic nu se va face! Și încă unul la acestea: Ce să căutați voi, românii, în țara noastră? – țara noastră e a noastră!

Cu Danemarca noi să ne unim!

Un domn cu un singur ochi mână o mașină din a doua jumătate a secolului XX. Drumurile din Chișinău nu sunt ca drumurile din Elveția (o repet, fiindcă mi se pare semnificativ), așa că mașina din a doua jumătate a secolului XX tremură din toate încheieturile. E basarabean trăit mai bine de jumătate de viață în Uniunea Sovietică. Ocupat cu supraviețuirea, se ține detașat de chestiunile la zi. Învârte covrigul și are în privința Unirii un punct de vedere hâtru, demn de notat și el. Îl notez:

– Amu’, eu Unire sigur că vreau, dar cu Danemarca noi să ne unim!

Nu văd inima întregii Basarabii bătând pentru Unire, și nici nu are cum să fie așa. Realitățile sunt mult mai complexe decât se văd de la București, poate că la un referendum ideea Unirii ar obține zeci de procente, dar e foarte greu de zis dacă s-ar strânge o majoritate. Cu toată tristețea, o scriu: mai degrabă, nu.

E mai logic să crezi că o Unire se va face, poate peste alte două decenii, sub steagul albastru al Uniunii Europene? Trăim într-un timp scurt, în care e greu de zis dacă peste alte două decenii măcar va mai exista Uniunea Europeană.

Politicienii români parazitează și ei tema Unirii, din convingere sau pur interes, fiindcă nu îi obligă de fapt la nimic. Iar costurile economice ale unei eventuale Uniri cu Republica Moldova nu se mai pun la socoteală, când vorbește glasul pasiunii (interesate).

Numai că la Chișinău, cei care guvernează calculează – calculează, fiindcă au multe de pierdut. Când citiți că Republica Moldova e o țară săracă, trebuie să citiți și că e o țară săracă, dar cu conducători bogați.

Iar cetățenii nu au exercițiul unei voci libere.

Scurt epilog

Mă întorc înspre București și intru în România printr-o vamă în care drumurile, și de o parte, și de alta, arată ca după un bombardament. Au trecut de zeci de ori pe aici delegații de politicieni unioniști din România și uite că nu le-a crăpat niciodată obrazul de rușine.

Basarabia e România: aceiași politicieni gargaragii, aceeași administrație coruptă și ineficientă și da, oameni cu inimi curate încă, nepătate de lăcomie. Inimi în care poartă credința că o țară chiar se poate iubi. Oameni fără graniță în idealuri.

 

Comentarii