Un zidar din Brăila și fiul său care luptă de cinci ani cu cancerul ne dau o lecție incredibilă. Din suferința lor s-a născut o idee care a mișcat sute de mii de oameni și care a provocat cea mai emoționantă campanie de donații organizată vreodată în România. Aceasta este povestea din spatele fenomenului MagicHOME.

Iată istoria lui Mirel Dolofan din Brăila: prima dată a început să nu se mai ajungă cu banii – descărca marfă din tiruri la un patron din Galați, și, cu criza, n-a mai fost nevoie de el. A ajuns să muncească în construcții – zidar. I s-a destrămat familia: soția a plecat la părinții ei și el a rămas singur cu doi copii. Acum cinci ani, a aflat că Marinuș, fiul său (care pe atunci avea șapte ani), are o tumoare cerebrală. Apoi soția i-a luat-o și pe Alexandra, fiica, și au dispărut din viața lor.

Omul acesta a fost lovit ca Iov din Biblie. El nu a blestemat, nu l-a luat de guler pe Dumnezeu. Și-a petrecut ultimii cinci ani ghemuit la picioarele fiului său, în paturi întotdeauna prea mici, iar când nici acolo nu a mai fost loc a dormit pe podea. Și când nici pe podea nu l-au mai lăsat a vegheat, noapte după noapte, pe băncile din curțile spitalelor.

Mirel nu i-a fost tată doar lui Marinuș. A îngrijit și copiii bolnavi de cancer abandonați în spitale. Din suferința lui s-a născut, însă, ceva și mai înalt: povestea MagicHOME

MagicHOME, în construcție. Credit foto: MagicHOME/Facebook

El l-a inspirat pe Vlad Voiculescu (fost ministru al Sănătății în guvernul tehnocrat) să lanseze (alături de Melania Medeleanu) o chemare la care au răspuns peste o sută de mii de români – oameni care nu s-au ridicat de pe scaunul de spital până când nu s-au strâns banii pentru înălțarea unei case. Mirel Dolofan, un zidar din Brăila: el a dat ideea care s-a transformat într-un acoperiș pentru părinții ai căror copii primesc un diagnostic oncologic.

În toamna anului 2015, Vlad Voiculescu – care lucra în finanțe la Viena – a primit propunerea să fie șeful de cabinet al Ministrului Finanțelor din Guvernul Cioloș. În același timp, Mirel reușise să ajungă cu Marinuș la spitalul AKH, din Viena, pentru un tratament care nu se putea face în România. După ce se chinuise prin spitalele din București, dormind pe unde apuca, Mirel se vedea pus în fața unui mare impas: era un om din Brăila ajuns într-un oraș străin, fără bani de hotel și cu grija unui copil grav bolanv. Atunci, Vlad a făcut din apartamentul în care locuise în ultimul deceniu primul MagicHOME – o Casă Magică pentru Marinuș și tatăl său.

L-am vizitat pe Mirel Dolofan la Viena, unde fiul său luptă în continuare pentru viață, deși – de multă vreme – doctorii nu i-au mai dat lui Marinuș nicio șansă. Ultima oară a fost în comă anul trecut, în decembrie. L-au deconectat și de la aparate. Dimineața, în ciuda a tot ce se știe omenește despre medicină, Marinuș s-a trezit și a spus aceste cuvinte: „bună dimineața, tati!“

I.
Fane-Prăpăd

Era august deja.

Venea toamna și de cerul Brăilei atârna un soare fără putere. Dinspre Dunăre bătea un vânt turbat. Mirel n-a uitat nimic: în ziua aceea s-a lăsat frigul.

Atunci a fost: a văzut că lui Marinuș îi cam fuge un ochi. Nu s-a speriat: o fi vreun strabism, ce altceva poate să fie? Dar mai bine se duce să îi facă băiatului ochelari, că, uite, începe școala și nu o să mai aibă timp să umble cu el prin doctori.

Pentru copiii din cartier, Marinuș Dolofan era Fane (Fane-Dolofan)-Prăpăd! Nu mai era nimeni ca el: se lua cu oricine la întrecere și era neîntrecut, alerga cât era ziua de lungă, escalada garduri și sărea prin curțile oamenilor. Umbla numai cu nasul julit, de parcă era un copil din cărțile de aventuri.

Mirel și copiii săi: Marinuș și Alexandra, în prima parte a vieții lor, când erau împreună. Credit foto: Arhiva personală/ Mirel Dolofan

În cartier, i se pusese diagnosticul de neastâmpărat. Dar toți îl iubeau pe copilul acesta care nu putea să stea o clipă locului. Cum să fii supărat pe Fane-Prăpăd? – că deodată îți sărea de gât, te pupa și, peste încă o clipă, se și făcea nevăzut.

Mirel nici nu mai știe de când nu i-a mai spus așa. Oftează: el era Fane-Prăpăd și acum nu mai are putere nici să…

I-ar fi plăcut ca fiul său să crească puternic și sălbatic. Și-ar fi dorit anii aceia în care să se înhaite cu golanii din portul Brăilei, să aibă anturaj, să se apuce de fumat, să umble prin cârciumi și să aibă iubiri nepotrivite.

Oamenii pot fi melancolici și după viitorul pe care nu l-au avut niciodată: orice ar fi fost mai bine, orice!, numai să nu-l văd că…

Cuvântul interzis

Nu. Mirel nu va spune niciodată cuvântul moarte. Cuvântul moarte este interzis. Am stat trei zile cu Mirel și Marinuș, la Viena, și acest cuvânt nu a coborât între noi. Bărbatul lasă mereu fraze neterminate, puncte de suspensie care să acopere teama cea mare.

Suntem într-un univers care se conduce după alte legi. Trebuie să știți ceva și despre vocabularul din acest univers: aici nu există eu, există doar noi. Totul se face împreună.

Și nici cancerul nu există, există doar lupta. Lupta trebuie purtată în fiecare zi, e un război pentru viață. Cei care pierd se transformă în îngerași. Totodată, în inimile celor care i-au cunoscut, ei rămân eroii celui mai nedrept dintre războaie. Aici nimic nu este deșertăciune.

Când Marinuș rămâne fără aer, tatăl îi așază masca de oxigen și îl roagă să respire luuuuuuuuuung, pe nas. Și atunci își privește fiul cu o privire plină de iubire – o privire pentru care nu există niciun adjectiv suficient.

Copilul e într-un pat special, între doi urși imenși de pluș, doi urși recenți care nici n-au mai primit nume, fiindcă nu a mai avut cine să îi boteze. Băiatul nu mai poate să vorbească. Scoate un șuierat, ca acel erou negativ din Războiul Stelelor. Și atunci Mirel își așază capul pe pieptul lui și citește acolo înțelesul vorbelor nespuse. Mirel îl înțelege.

Marinuș, în patul suferințelor sale. Credit foto: Andrei Crăciun

Fiul său nu mai poate nici să meargă singur. E trecut de jumătatea lunii februarie, Marinuș tocmai a împlinit doisprezece ani. Stă să ningă. Iar când va ninge, Mirel își va așeza fiul într-un cărucior cu rotile, cu vedere la fereastră, și se se vor uita împreună la cum cade peste oameni zăpada din Viena.

Și Domnul a zis către Satan: Te-ai uitat la robul meu Iov, că nu mai este niciunul ca el pe pământ fără prihană și drept și temător de Dumnezeu și care să se ferească de ce este rău?

II.
Gălbenuș

Băiatul poate încă să-și țină ochii deschiși – și îi ține. Sunt câteva nopți de când n-a mai dormit, Mirel crede că îi e frică să îi închidă. Frica e cea mai rea.

  • Uite, ochiul ăsta care îi fugea…

Plecat de acasă cu gândul că o să îi pună copilului ochelari pentru strabism, Mirel s-a pomenit că umblă de la un doctor la altul fără să îi dea de cap. Toți îi spuneau același lucru: să-și vadă de treabă, n-are nimic băiatul, l-a tras un pic curentul. Mirel însă a insistat, a mers și la o clinică particulară. Aici a aflat că se vede ceva pe fundul de ochi, ceva, așa, ca o pată, ar putea să nu fie nimic, însă ar putea și să… I-au recomandat un RMN.

La spitalul de stat, din nou, l-au dat pe Mirel pe ușă afară: facem RMN-uri pentru un copil pe care l-a tras curentul? Și atunci și-a ieșit și Mirel din fire și a început să strige la ei, a amenințat că va chema televiziunea (aiurea, nu știa nici măcar un om care să știe un om care să știe pe cineva de la televizor).

Dar abia așa, sub amenințări, a reușit să bage copilul la analize. De aici, totul s-a defășurat cu o viteză amețitoare. Spitalul Bagdasar Arseni din București. Diagnosticul. Vorbelea astea: noi ți-l operăm, dar…

Șpaga celor cinci gardieni

I-au amânat operația câteva zile și Mirel era disperat – cu o săptămână în urmă era tatăl unui copil neastâmpărat, iar acum era tatăl unui copil aflat pe un pat de spital, și toată lumea îi spunea că are zilele numărate.

Fața lui Marinuș devenise, peste noapte, galbenă. Boala îmbracă fețele copiilor în acest galben-auriu. E o culoare frumoasă dacă o vezi într-un colier, la o serată dansantă. Când îți vezi astfel copilul, tot ce poți să faci e să îmblânzești destinul cu un diminutiv. De atunci, pentru tatăl său, Marinuș a devenit Gălbenuș.

În ultimii cinci ani, Mirel a stat lângă multe uși de spital închise. Credit foto: Arhiva personală/ Mirel Dolofan

Mirel nu cunoștea pe nimeni în București. N-avea bani, n-avea nici unde să doarmă, dormea pe băncile din curtea spitalului. Trebuia să dea șpagă la cinci gardieni ca să ajungă lângă patul copilului.

Mirel și-a sunat atunci fosta soție, i-a expus gravitatea situației, a rugat-o să vină ea, ca mamă, să stea în spital cu Gălbenuș, să o simtă aproape. A venit, a stat, la externare a luat copilul, a umblat să își facă acte de însoțitor, să poată încasă cei 800 de lei pe lună (femeia lucra pe 600 de lei pe lună, la o croitorie din Brăila). După ce a făcut actele l-a sunat pe Mirel să vină să ia băiatul înapoi. De atunci a continuat să ia acei bani de la stat și nu a mai apărut în viața lor.

Gălbenuș a suferit două intervenții chirurgicale la Bagdasar Arseni. După una dintre ele, a stat o noapte la terapie intensivă, singur, cu mâinile legate, ca să nu-și facă rău. Tatăl său n-a avut voie în salon. Ce noapte a fost aceea: a numărat de sute de ori romburile sălii de așteptare! De dincolo de ușă, se auzeau urletele fiului.

  • Ca un lup îmi urla!

Și nu l-au lăsat să intre.

Dimineața, când i-au dat voie, Gălbenuș avea partea stângă a trupului paralizată și nu mai putea vorbi. A durat o lună până și-a revenit.

Apoi, Gălbenuș a început tratamentul cu citostatice, la Institutul Oncologic din București (IOB). Pe repede înainte: chimioterapie, radioterapie, copii care vin în salon, începutul unor prietenii, copii care mor în salon.

Mirel și Marinuș luptă împreună. Credit foto: Arhiva personală/ Mirel Dolofan

Și nu e adevărat ce scrie în nuvele. Copiii care mor nu își trăiesc ultimele zile ca Oscar din Oscar și Tanti Roz. Ei nu pot trăi în fiecare zi zece ani. Rareori mai pot ei vorbi – chiar și cu Dumnezeu. Cât despre mecanica scrierii unei scrisori: e exclus. Mâinile lor sunt moi, nu mai pot strânge nici mâinile celor care le-au dat viață. O poveste e doar o poveste. Gălbenuș, însă…

 Gălbenuș e adevărat.

  • Ochii lui – vezi? Nu mai poate să plângă. Nu mai știe cum să plângă. Comanda din creier…

Dar Satan a răspuns Domnului și a zis: Oare degeaba se teme Iov de Dumnezeu? N-ai făcut Tu gard în jurul lui și în jurul casei lui și în jurul a tot ce este al lui, în toate părțile și ai binecuvântat lucrul mâinilor lui și turmele lui au umplut pământul? Dar ia întinde mâna Ta și atinge-Te de tot ce este al lui, să vedem dacă nu Te va blestema în față!

III.
Dumnezeu e nevinovat

Mirel nu e supărat pe Dumnezeu. El nu are multă carte – el e un zidar din Brăila. El are multă inimă. Și spune Mirel:

  • Ce treabă are Dumnezeu cu boala băiatului meu? Poate Dumnezeu să aibă grijă de șapte miliarde de oameni, fiecare cu problemele lui? Noi ne rugăm, ne rugăm să ne ajute, când poate, dacă poate, dacă are timp. Credem că ne-a ajutat destul. Dumnezeu e nevinovat.

Mirel a rămas de mic orfan de tată. A trebuit să renunțe la școală și să meargă la muncă. Visele lui acestea erau: să aibă putere să muncească, să o ia de nevastă pe Claudia, puștoaica aceea înnebunitoare, să aibă copii (și neapărat un băiat!), să ridice cu mâinile lui o casă și, mai departe, să se bucure de trecerea timpului.

Și s-a însurat cu Claudia, puștoaica aceea… Au avut împreună o fiică și peste un an un fiu, pe Marinuș. De bucurie, Mirel a insistat ca Marian să poarte și numele Claudiu – acum nu îi mai spune niciodată așa, există dureri care nu trec.

Când i s-a născut băiatul, a fost cel mai fericit om din lume, nu credea că poate să existe pe pământ mai multă fericire. Și-a spus la el în suflet că va face orice pentru băiat. Și uite că Dumnezeu a ținut pariul, iar acum Mirel chiar trebuie să facă totul pentru fiul lui.

Marinuș nu mai poate să înghită mâncarea. Are o gaură care dă direct în stomac. Pe acolo, cu o seringă, Mirel îl hrănește cu supe și legume pasate.

Domnul Dolofan e un mare bucătar. Talentul i-a fost recunoscut în armată. L-au dat să o facă în Deltă, la o unitate mică. Acolo aveau un bucătar care nu era în stare de nimic. El l-a dat ușurel la o parte, a luat polonicul și…

Armata: a fost o epocă de aur aceea! Cel mai bun prieten al lui Mirel – tot din Armată îl are. I-a devenit cumătru, l-a ajutat cu bani când a venit necazul cu Marinuș. Mirel are și un frate mai mic – și acesta l-a ajutat cu toate economiile. În rest, prietenii l-au părăsit până la ultimul.

Și-a făcut alții: copiii bolnavi de cancer de la IOB. Cei abandonați în spital îi spuneau tată.

  • Era o țigăncușă, Cristinica, nu mai avea un ochi săraca… Ce copil bun! Și ea a pierdut lupta…

Acolo, la IOB, la capăt de linie, a văzut Mirel că din cât dăruiești cu atât te simți mai împăcat și mai bogat. Era prietenul și celor care aveau familie. Leo, un băiat fără o mână, îngrijit de bunică… Păi, Leo sub ochii lui a pierdut lupta, și tot el l-a dus și la morgă.

Și mai era și fata aceea… Andreea, ce fată frumoasă! Picta divin, vorbea perfect în limbi străine. Avea o nenorocită de leucemie. S-a stins la șaptesprezece ani. Vorbea deseori cu Mirel, îi povestea temerile ei. Ea era pregătită să plece, dar continua lupta pentru că mama ei încă nu era gata…

Când Andreea s-a dus, mama fetei era pe hol, singură. Nimeni nu o îmbrățișa, nimeni nu îi spunea un cuvânt bun. Mirel și femeia nu vorbiseră de multe ori, dar el nu a putut să stea așa, fără să facă nimic. S-a dus către ea, a luat-o în brațe și a început să îi spună despre cât de minunată fusese fiica ei.

Femeia aceea a plecat după aceea în Anglia – asistentă medicală. De atunci în fiecare lună a trimis în contul lui Marinuș cinci sute de lei. Mirel nu știa de la cine sunt banii – nici nu apucase să o întrebe numele de familie. Târziu, foarte târziu, a aflat.

Mirel n-a umblat prin biserici, e de părere că nu așa te apropii de Dumnezeu:

  • Nu m-am tăvălit șapte ore prin biserică, Dumnezeu știe unde suntem.

Nu sfârșise vorba bine și altul a sosit și a spus: “Feciorii tăi și fetele tale mâncau și beau vin în casa fratelui lor mai mare. Și iată că un vânt puternic s-a stârnit dinspre pustiu și a izbit cele patru colțuri ale casei și casa s-a prăbușit peste tineri și ei au murit. Și am scăpat numai eu și am venit să-ți dau de veste.Atunci Iov s-a sculat, și-a sfâșiat veșmântul, s-a ras pe cap și căzând la pământ, s-a închinat. Și a rostit: “Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvântat!”.

IV.
Despre eroi și superputeri

În noaptea incendiului din clubul Colectiv, Mirel organiza pentru Marinuș o petrecere de rămas bun. Aveau să plece la Viena – Marinuș fusese acceptat într-un studiu clinic, avea să urmeze un tratament nou, revoluționar. Nu îi dăduseră multe speranțe, dar era mai bine decât în România – unde nu rămăsese niciuna. Înainte, încercaseră să strângă bani să plece în America – dar suma necesară (niște sute de mii de dolari) s-a dovedit prea mare.

În noaptea aceea, Marinuș era îmbrăcat în costumul unui super-erou. Să nu credeți că niște copii bolnavi de cancer nu pot înțelege dimensiunea tragediei dintr-o noapte ca aceea, fiindcă greșiți. Marinuș s-a despărțit de România cu inima foarte grea. Cât despre superputerile lui…

Adriana trăiește acum la Montreal, în Canada. L-a întâlnit pe Marinuș în MagiCAMP în vara anului 2015 – copilul venea după o serie cumplită de citostatice. Avea mari probleme de echilibru, ceea ce nu l-a împiedicat să participe la toate activitățile în aer liber. Cu incredibila lui forță interioară, cu capacitatea lui de a iubi și de a se lăsa iubit, Marinuș-Gălbenuș i-a uluit pe toți.

Iar Adrianei i-a schimbat viața. Ea primise de curând un diagnostic dur și căuta un punct de care să se sprijine pentru a răsturna ordinea greșită a lumii. În acea săptămână, văzând cum luptă Marinuș, a găsit în ea superputerea de care avea nevoie ca să traverseze oceanul și să înceapă propria luptă. Marinuș ocupă un loc atât de important în inima ei, încât dacă ar putea să smulgă din ea ca să se facă el bine – n-ar întârzia o clipă.

Povestea lui Mirel și a lui Marinuș s-a mai spus. Au existat chiar oameni care, auzind-o, au strâns bani în numele lor – numai că banii aceia nu le-au parvenit vreodată celor din familia Dolofan. Da, au existat oameni care au folosit această dramă pentru a se îmbogăți pe sine.

Mirel spune :

  • Să fie sănătoși, dacă așa au crezut ei că e bine să facă…

Și Domnul a zis către Satan : “Îl dau în puterea ta! Numai nu te atinge de viața lui. Atunci Satan a plecat dinaintea Domnului și a lovit pe Iov cu lepră, din tălpile picioarelor până în creștetul capului. Și a luat Iov un ciob ca să se scarpine și ședea pe gunoi, afară din oraș. Atunci nevasta lui a zis către el: “Te ții mereu în statornicia ta? Blesteamă pe Dumnezeu și mori! Dar Iov i-a răspuns: “Vorbești cum ar vorbi una dintre femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare și pe cele rele?”. Și în toate acestea, Iov n-a păcătuit de loc cu buzele sale.


V.
Dunărea

La Iov, în Biblie, e posibil orice. Dar aici, pe pământ, nu poți să nu te întrebi: cum poate un om să îndure atâta suferință și, totuși, să nu renunțe să creadă?

  • Lumea se gândește că dacă primești un diagnostic, gata, s-a terminat tot, dar nu e așa. Au fost și multe momente foarte frumoase, de când Gălbenușul meu…

Au fost. Marinuș a urmat clasa a II-a și a III-a acasă, iar când a ajuns la Viena a fost înscris în clasa a IV-a, la o școală pentru copii ca el, aflați sub tratament. Marinuș începuse să vorbească binișor germana, iar la matematică era cel mai bun. În anul 2016 s-a simțit bine. Și în prima jumătate a anului 2017 s-a simțit bine. În vara acelui an a căzut.

Era august deja.

Doctorii i-au spus din nou că acesta este sfârșitul. Psihologul spitalului l-a sfătuit pe Mirel să îi spună lui Marinuș să nu mai lupte, pentru că nu poate învinge, că el luptă încă fiindcă mai crede că există o șansă…

Mirel i-a răspuns ceva în limba română.

Marinuș a ieșit din comă cu trei zile înainte de Crăciun. Credit foto: Arhiva personală/Mirel Dolofan

În decembrie i-au spus să nu mai cumpere brad de Crăciun. Mirel iar le-a răspuns ceva în limba română.

Acum a făcut pariu cu medicii și cu asistentele: până în primăvară Marinuș va fi pe picioarele lui și vor juca toți fotbal (conform pariului, consfințit oficial, asistentele vor purta tocuri de cincisprezece centimetri), Marinuș va fi iar Fane-Prăpăd și va alerga ca atunci, la Brăila…

  • Nu e așa, tătuțule, nu e așa?

Marinuș scoate din nou șuieratul acelui personaj din Războiul Stelelor. Mirel își trece mâna peste inima fiului său și traduce:

  • Promit că o să luptăm!

Au fost momente în acești cinci ani în care Marinuș s-a enervat pe tatăl lui, l-a lovit cu pumnii lui mici peste umeri și a întrebat cea mai grea dintre întrebări:

  • De ce?!

Mirel nu i-a dat niciun răspuns, nu are niciunul. I-a dat în schimb și mai multă iubire.

Mama lui Mirel are mari probleme de sănătate, acasă, la Brăila. Nu s-au mai văzut de când a venit cu copilul la Viena. Dar într-o zi, când Marinuș era mai bine, au luat împreună metroul și au mers să vadă lebedele și Dunărea. Marinuș a scris pe un bilețel o declarație de dragoste pentru bunica lui, l-au pus într-o sticlă și sticla au aruncat-o în Dunăre. Și Dunărea a curs spre Brăila purtând declarația de dragoste.

Mirel nu a apucat să îl învețe pe Marinuș cum să pescuiască și cum să înoate. Muncea de la patru dimineața până la zece seara să strângă bani să ridice o casă.  

  • Nu știam ce e important…

Iar când toate acestea se vor sfârși cu bine, Mirel va lucra pentru MagicHOME-ul din România – își va dedica toată viața și toată dragostea copiilor care luptă.

Nici nu se gândește la altă încheiere.

Și Dumnezeu a binecuvântat sfârșitul vieții lui Iov mai bogat decât începutul ei (…) Și a avut șapte fii și trei fiice. (…) Iar în toată țara nu se găseau femei atât de frumoase ca fetele lui Iov și tatăl lor le-a făcut părtașe la moștenire, lângă frații lor. Și Iov a mai trăit după aceea o sută patruzeci de ani și a văzut pe fiii săi și pe fiii fiilor săi, până la al patrulea neam.

Și Iov a murit bătrân și încărcat cu zile.


Gălbenuș s-a stins, la Viena, la 6 martie 2018. Mirel lucrează azi în cadrul Asociației MagiCamp, în beneficiul copiilor bolnavi de cancer. Continuarea poveștii lui o puteți citi aici.