Fericirea unui cardiolog: „Atunci când oamenii îmi spun că datorită mie și-au văzut nepoții mari”

• Un medic bun nu oferă doar diagnostice corecte. Trebuie să știe să-și asculte pacienții, să le câștige încrederea și să le înțeleagă problemele. Doctorul Alexandrina Tatu-Chițoiu face asta de aproape 20 de ani și spune că, în ciuda epuizării pe care o resimte la finalul unor zile solicitante, recunoștința pacienților îi confirmă că ales meseria corectă: „E ceva ce nu poate fi descris în cuvinte”.

 

Chiar dacă au trecut 7-8 ani de când vin aici cu regularitate, pentru cele două femei de pe canapeaua verde, minutele care se scurg până când se va deschide uşa cabinetului încă par să fie compuse din câteva eternităţi puse cap la cap. Femeile cunosc în detaliu această rutină, s-au obişnuit cu ea, dar asta tot nu face lucrurile mai uşoare. Aşa că aşteaptă. Ţintesc un punct oarecare de pe podea şi nu-l mai slăbesc o vreme, apoi îl schimbă cu unul de pe tavan şi tot aşa. Bunica din dreapta pare mai curajoasă. Mama ei însă e un pic mai îngrijorată. Ea e cea care va merge la consult. Are probleme cu inima.

E aceeaşi imagine care se repetă la infinit, cu alte doamne şi alţi domni, pe fiecare canapea verde din fiecare hol de spital. Numai că, de prea multe ori, teama şi toate gândurile care o alimentează nu se risipesc nici atunci când uşa cabinetului se deschide, nici atunci când se închide la loc. Pur şi simplu, oamenii nu pot depăşi frica de medic şi, odată cu frica, multe, multe prejudecăţi. Aşa că, înainte să înceapă efectiv consultaţia, medicii trebuie să facă şi ei câţiva paşi către pacient. Iar despre paşii aceştia nu există studii şi tratate. E vorba aici despre dragostea de profesie şi de oameni. Ne-a vorbit despre aceste momente medicul Alexandrina Tatu-Chițoiu (48 de ani) de la Spitalul MedLife Griviţa, cardiologul celor două doamne de pe canapeaua verde.

Ce se ascunde în spatele zâmbetului unui medic

Teama de halatul alb, aceasta e prima suferinţă pe care încearcă să o trateze doctorul Alexandrina Tatu-Chițoiu. Uneori, ca în cazul celor două doamne, reuşeşte să o vindece uşor, cu un zâmbet şi o vorbă bună – chiar dacă, iată, există riscul să recidiveze cu doar câteva minute înainte de o nouă vizită. Alteori, e nevoie de exerciţii complicate de retorică.

Apoi începe adevărata provocare – şi nici aceasta nu se învaţă la Facultatea de Medicină: „Trebuie să te adaptezi ficărei psihologii umane, să înveţi, din cele câteva minute de consultaţie, să-l cunoşti pe pacient, să găseşti calea către mintea lui şi să explici ce-a greşit, ce-are de făcut de-acum încolo. Sunt pacienţi pe care-i trimitem la operaţie pe inimă. Gândiţi-vă că aia este teama cea mare! Niciodată nu ştii ce complicaţii apar…“, explică medicul. E simplu: până să plece din spital cu reţeta parafată de doctorul Alexandrina Tatu-Chițoiu sau de oricine altcineva, pacienţii au nevoie să ştie că medicul e de partea lor. Acestea sunt momentele cele mai complicate, cele care îi pot face să nu se mai întoarcă niciodată în acelaşi cabinet ori, dimpotrivă, să revină 7-8 ani la rând.

Apoi, mai e ceva: chiar dacă sunt convinşi, în cele din urmă, că medicul e aliatul lor, asta nu-i o garanţie că îi vor urma recomandările. Nu e niciun secret că pacienţii au impresia că sunt mereu la doar un pas de a şti totul despre această profesie. Cu doar câteva click-uri pot afla de pe internet ce diagnostic ar trebui să primească, la fel cum pot afla ce nume de medicamente ar trebui să fie scrise pe reţete; învăţă, de pildă, că sportul e periculos pentru inimă, că aspirina protejează pe oricine de infarct ori că inima nu doare. Numai că nimic din toate astea nu e pe deplin adevărat. Iar medicul trebuie să răspundă, mereu, la această întrebare: „Cum, doamna doctor? Păi, am citit pe internet!”.

Iată, explică acum medicul Alexandrina Tatu-Chițoiu: „E foarte greu să lupţi cu nişte prejudecăţi şi cu tot felul de tâmpenii care împânzesc netul. Mulţi pacienţi vin aici şi se ceartă cu tine, realmente! Ei ştiu mai bine, ei au citit, ei sunt informaţi. Eu aud adesea cuvintele astea! «Am avut o durere de o oră în piept, dar m-am gândit că e de la răceală». Aşa că au luat un calmant sau, mai rău, apă cu zahăr, medicamentul universal. Şi peste o lună mă trezesc că pacientul nu mai poate să respire sau că avusese un infarct. Lipsa culturii medicale încă are efecte grave: mulţi oameni ajung aici doar când nu mai pot suporta şi când, din păcate, resursele noastre sunt limitate”.

În timp ce pacienţii pot deveni mai responsabili după toate aceste discuţii şi exerciţii de empatie, medicul este însă cel care le resimte cel mai puternic. Şi asta la finalul fiecărei zile, spune doctorul Alexandrina Tatu-Chițoiu, pentru că nimeni nu ştie ce se ascunde în spatele zâmbetului unui medic.

„E o uzură fantastică, pe care nu o întâlneşti în alte profesii. Fiecare pacient te încarcă cu problemele lui personale şi fără să vrei le absorbi. De aia, uneori, la finalul zilei, eşti absolut stors. Pentru că întotdeauna trebuie să ai o vorbă bună sau un zâmbet, să dai o veste proastă într-un anumit fel. Şi, de multe ori, aduci cu tine acasă toate aceste lucruri. Copilul meu, de pildă, a fost frustrat ani buni pentru că eu răspund la telefon non-stop. Că e weekend, că e noapte, că sunt în concediu, că e noaptea de Revelion. Oamenii au nevoie să te vadă că eşti acolo în permanenţă. E o specialitate cu risc vital şi atunci e normal ca ei să aibă senzaţia asta că tot timpul le poţi răspunde la telefon, că poţi fi acolo măcar pentru un sfat”.

Dar toate gândurile astea dispar de fiecare dată când pacienţii îi mulţumesc că le-a mai oferit un an de viaţă lângă nepoţi, că i-au văzut mari, însurați sau întrați la facultate. „E ceva ce nu poate fi descris în cuvinte, dar asta ne face să mergem mai departe”.

Primul transplant de inimă

Doctorul Alexandrina Tatu-Chițoiu a ştiut mereu ce presupune profesia pe care şi-a ales-o, iar asta n-a făcut-o niciodată să o iubească mai puţin. „Intrasem în multe spitale încă din copilărie. Mama mea este diabetică veche, iar pe vremea comuniştilor, singura insulină din România era foarte prost purificată, aşa că mama intra adesea în comă. Cred că o dată pe lună eram la Cantacuzino să-i aduc iaurt şi mere”, îşi aminteşte. Şi-a dorit însă să fie medic de inimi, in ciuda opoziţiei constante a părinţilor, care ştiau mai bine ce înseamnă să umbli toată ziua prin spitale: „Aveam patru ani şi abia învăţasem să scriu de tipar, aşa că toată ziua făceam reţete pentru pacienţi bolnavi de inimă. Dintotdeauna mi-am dorit să fac asta”.

În clasa a XII-a, făcuse o înţelegere cu mama sa: dacă nu va lua din prima la Medicină, va da la Filologie. Şi, în ciuda concurenţei mari, în ’88, Alexandrina Tatu-Chițoiu a fost admisă la facultatea pe care şi-o dorea. Rezidenţiatul l-a făcut la Spitalul Floreasca, pe care încă îl consideră cea mai bună şcoală pentru viitorii medici, iar apoi a rămas în spital, la chirurgie cardiovasculară. Se întâmpla în anii 2000, când cei mai mulţi dintre tineri încercau să-şi caute norocul profesional în afara graniţelor României.

A încercat şi ea, vreme de un an, la Spitalul de Chirurgie Cardiacă din Milano, dar n-a putut sta departe de România. Ajunsese acolo pentru un stagiu şi, deşi primise o ofertă generoasă pentru a rămâne în Italia, a refuzat. „Se rugau de români să rămână în spital pentru că românii, ca peste tot, munceau foarte mult. Dar nu am putut. În fiecare zi număram cât timp a mai rămas până se termină contractul. N-am putut.“

Aşa că s-a întors în România, tot la Floreasca, în secţia care, peste puţin timp, s-a făcut primul transplant cardiac din ţară. Pentru medicul Alexandrina Tatu-Chițoiu, aceasta a fost încă o lecţie: „Erau copii pe lista de aşteptare pentru care nu s-au găsit inimi în timp util şi care au stat până la sfârşit acolo, în secţie. Astea sunt cazurile pe care le ţii minte – şi eu zic că e bine că le ţinem minte –, cazurile care nu s-au putut rezolva”.

Cu toată această experienţă, doctorul Alexandrina Tatu-Chițoiu a venit la Spitalul MedLife Griviţa, unde este medic cardiolog din 2009. Cam de când au început să vină cele două doamne la spital.

---