Fiica lui Dem Rădulescu: “Tata era atât de iubit, că ieșeam la plimbare noaptea, ziua era asaltat de admiratori”

Irina are aproape 31 de ani și este fiica actorilor Dem Rădulescu și Adriana Șchiopu. Este ea însăși actriță, la Teatrul Mic. Locuiește unde locuia și în copilărie: în zona Grădina Icoanei din București. Îi place să facă lungi plimbări pe străzi, noaptea. E o treabă moștenită de la Dem Rădulescu. Actorul își lua fiica în promenadă după apusul soarelui, fiindcă ziua îl opreau oamenii din cinci în cinci metri, să dea autografe, să stea de vorbă, n-aveau liniște.

Când s-a născut Irina, Dem Rădulescu avea deja cincizeci și cinci de ani. A fost răsfățată, recunoaște. Dar nu prost-educată, se grăbește să adauge. Irina a copilărit în teatru, printre mari actori. De altfel, nașa sa a fost Gina Patrichi. Irina a rămas orfană de tată la paisprezece ani.

E copleșită încă de moștenirea pe care Dem Rădulescu a lăsat-o în cultura română. Am întrebat-o dacă ar fi fericit actorul văzând cum arată România astăzi. Răspunsul este negativ.

Unde ai copilărit, Irina?
Am copilărit în primii ani la Constanța, la bunici. La bunicii materni, unde am trăit în mijlocul comunității de turci. Toți prietenii mei erau turci, la vremea aia. Am crescut ca o persoană foarte deschisă către toate națiile, toate religiile. Și după aceea am fost adusă la București, ca să fac școala aici.

Te băteai cu ceilalți copii?
Nu, n-am avut parte de o generație agresivă. Am fost copii chiar cuminți.

Irina Rădulescu și „Furtuna” care a dus-o la Teatrul Mic

De ce ți-au ales acest nume – Irina? Este de inspirație cehoviană?
Mama îl iubește mult pe Cehov, asta e clar, dar nu știu dacă s-au gândit chiar la Cehov când m-am născut eu. Mama mi-a ales numele.  M-am obișnuit cu el, de 30 de ani, nu simt nevoia să-l schimb. De altfel, mă cheama Irina Maria.

Dumneata ești o specie rară printre tinerii actori din ziua de azi. Ai serviciu!
Da, eu am avut noroc pentru că m-a ales doamna Cătălina (n.r. – Cătălina Buzoianu) în anul 2008 – eram încă studentă –, să joc în „Furtuna”. Ăsta a fost norocul cu care am fost și angajată în teatru.

Și de atunci, de opt ani de zile, ai serviciu!
Da. Sigur că sunt unele perioade mai active, altele mai puțin active…

Acum în ce perioadă te afli?
Acum repet.

Ce repeți?
„ Escu”, de Mușatescu, în regia lui Doru Ana, care mi-a fost și profesor.
Eu joc Nina.

Ești colegă cu mama dumitale?
Da.

Ați jucat împreună?
Nu, pe scenă niciodată. Am făcut doar la radio piesa „O noapte furtunoasă”.

În care tu ai fost Zița.
Da. Și acum repetăm. Și mama este în „Escu”. Sunt fericită. E o provocare, fiindcă mama e o actriță foarte puternică.

Și dumneata nu ești?
Eu am avut parte de altă pregătire decât a avut ea la vremea ei. Mama are o pregătire foarte solidă, cum se făcea pe vremea aia, meserie chiar „brățară de aur”! Eu am luat așa, mai din zbor, dar toată viața înveți.

Dar n-ai de gând să renunți la slujba dumitale stabilă, să te aventurezi în necunoscutul teatrului independent.
Nu, dacă ar fi vreodată să fac pasul ăsta, l-aș face dacă aș avea către ce să plec, spre ce să mă îndrept. Altfel, nu. Adică, dacă e cald și bine, e bine să-ți ții locul.

Irina Rădulescu a debutat la șase ani

Dumneata ai crescut în teatru? Știu că ai debutat la vârsta de șase ani, într-un spectacol în care erai fiica Andromacăi?
Da. Îmi amintesc că eram tare fericită! Veneam la teatru, eram cu colegele actrițe, mie mi se părea că suntem cot la cot, firește; îmi făcusem și o trusă de machiaj, deși eu n-aveam nevoie, că aveam o mască pe față! Conta? Eu eram actriță!

Și așa a încolțit în dumneata dorința de a avea această meserie?
Nici măcar nu a încolțit, a fost parte din viața mea, fără să-mi dau seama.

Mergeai și la UNATC, unde preda tatăl tău?
Am fost de câteva ori cu tata; și la Casandra am fost, când mai avea spectacolele cu studenții.

Ce amintiri mai ai de acolo?
Știu că erau foarte multă voie bună și energie pozitivă. Studenții îl iubeau foarte mult pe tata, și această iubire se răsfrângea și asupra mea.

Nu erai geloasă că împărțea din atenția dumnealui și cu ceilalți copii, mai mari?
Nu, pentru că atenția lui, când era cu noi, era clar către noi.

Irina Rădulescu a învățat de la tatăl ei să se bucure

Ce ai învățat de la tatăl dumitale?
De la tata am învățat să mă bucur de tot și de toate; și de la mama, la fel. Sunt oameni care s-au bucurat… E ușor să îți amărăști sufletul, dar e bine să-ți cultivi această capacitate de a te bucura de lucrurile mici.

Ce pasiuni îmbrățișați dumneavoastră, domnișoară? Muzica, dansul?
Da; și muzica, și dansul. Acum dansez mai ales la nunți e o fericire pentru mine. Pentru că numai pe la nunți se mai dansează. Pentru că, în general, în cluburi stau oamenii ca sardinele…Am pasiunea pentru dans de când eram mică.

Ai moștenit-o de la mama sau de la tata?
Cred că de la mama. Deși avea și tata ritm și ureche bună, dar de obicei mai mult femeile sunt cu dansul.

Tatăl dumitale era un domn sobru în intimitate? Ți-a dat o educație rigidă, spartană?
Nu. Nu. Nu.

Anglo-saxonă?
(râde) Nici vorbă! Educația mea a fost latină. Tata mi-a dat o educație latino-balcanică. Era sobru când era nevoie, sigur.

Te dojenea?
Nu. Eu am fost, într-un fel, feblețea și slăbiciunea lui. Mama trebuia să fie mână de fier, că altfel nu, cu noi nu se putea. Mie îmi era totul permis… Am fost o răsfățată, dar nu o prost educată. Și atunci, răsfățul mi s-a răsfrânt în comportament.

Ce obicei aveați doar voi?
Tata era atât de iubit, că ieșeam la plimbare noaptea, ziua era asaltat de admiratori.
Mergeam mult pe jos, noaptea. Mă ținea de mână; și cutreieram străzile, că eu sunt o mare iubitoare a mersului pe jos – la fel era și tata. Și am rămas cu o slăbiciune a plimbărilor noaptea, ceea ce nu e cel mai sigur lucru. Dar noaptea a rămas un sfetnic bun pentru mine.

Și mama ta?
Noi nu am avut mereu o relație mamă-fiică, am avut o relație soră mai mare-soră mai mică, iar uneori eu sunt sora mai mare (râde).

Tu ești ceea ce se cheamă o fată de gașcă?
Eu sunt o fire de gașcă, dar nu pot să spun că am o gașcă fixă. Dar îmi place să fiu în colectivul meu de colegi, îmi place spiritul de trupă. Asta e o parte frumoasă a meseriei noastre, care ne și încarcă și ne face să trecem mai ușor peste greutăți – faptul că suntem împreună, vibrăm împreună și ne mai alinăm.

Irina Rădulescu nu și-a simțit numele ca pe o povară

Ți-a priit în carieră, te-a ajutat în vreun fel faptul că ești fata marelui nostru actor, Dem Rădulescu? Sau dimpotrivă, ți-a dăunat?
De dăunat, niciodată.

N-ai avut povara numelui.
Nu. Dar asta tot datorită educației, pentru că ai mei m-au crescut independentă. Și a fost o treabă asumată cum că s-ar putea să și spună cineva, la un moment dat: „Da, normal, cred și eu că a făcut Teatrul!”. Dar dacă îți asumi de la început, ce să te mai deranjeze?

Nu s-a opus mama dumitale să dai dumneata la Teatru? Nu s-a speriat că vei merge pe acest drum?
Sigur că ea nu m-a sfătuit: „Fă-te, mamă, actriță!”, dar… Întotdeauna, când știi culisele, în orice meserie… Cred că nici măcar unui medic, care știe cu ce trudă se face medicina, nu prea îi vine să-și trimită copilul. Dar, în același timp, nici nu te opui. Și, oricum, nu ai mei, care m-au crescut într-un mediu independent și liber.

Și mama dumitale ce sfaturi ți-a dat înainte să intri în meserie? Dincolo de sugestia că poate ar fi bine să ai și tu o altă meserie!
Sugestia a fost să-mi ascult vocea interioară. Există tendința, mai ales la început, să vrei să fii ca X, ca Y, ca oamenii pe care îi admiri.

Care sunt actorii tăi preferați?
Oh, eu ador în primul rând actorii români! Gina Patrichi, Vasilica Tastaman… Doamna Gina Patrichi a fost nașa mea de botez.

Și de ce nu te cheamă Gina?
(râde) Nu știu; eu nu eram în măsură, la vremea aia, să mă exprim. Îmi mai plac doamna Mariana Mihuț, doamna Olga Tudorache…

Pe toți acești oameni i-ai cunoscut încă din copilărie.
Da, dar trebuie să recunosc că, odată cu vârsta, am început să le apreciez și munca, pentru că atunci când ești copil, iei lucrurile ca atare. Dar cu vârsta, mi-am dat seama ce valori extraordinare avem, o zestre fabuloasă!

Irina Rădulescu și cel mai bun rol al lui Dem

Nu mi-ai spus niciun domn! Nu îți plac domnii?
Oh, ba da! Trebuie să spun și că-l ador pe tata, pe care tot așa, mai târziu l-am descoperit ca actor, că inițial a fost Tata.

(Râde) Superb! Era mai bun ca tată decât ca actor?
Întotdeauna un părinte e mai bun ca părinte decât ca orice altceva! Și tata a fost mai bun ca tată decât ca actor. Mi-au mai plăcut mult Toma Caragiu, pe care n-am apucat să îl cunosc, și George Constantin, pe care iarăși, nu l-am văzut…

Dar l-ai văzut pe Mihai Constantin, fiul său.
Pe Mihai Constantin, pe care tocmai l-am văzut de curând în „Regele Lear”.  Mihai este fabulos. Din străinătate îmi plac Robert De Niro, Marlon Brando… Și, ca să ne apropiem de zilele noastre, Javier Bardem îmi place foarte mult. Johnny Depp, și el…

În cinematografia românească, încă n-ai avut prilejul unui debut?
Nu, n-am făcut încă film. Doar documentar. Abia dădusem bacalaureatul, țin minte, și nici n-am ajuns să-mi iau rezultatul, că am plecat la Hunedoara, unde s-a filmat „Viața lui Henric al VIII-lea” . Mă rog, eu eram puștoaică, dar a fost o experiență frumoasă.

Îți place epoca în care trăiești, sau ai fi vrut să te fi născut mai devreme?
Nu, n-am nostalgii. Întotdeauna mă gândesc că, deși unele epoci aveau un parfum special, în epoca noastră avem multe utilități; cum ar fi să nu ai încălzire centrală, cum ar fi să nu ai penicilină? Eu sunt mulțumită că avem necesitățile rezolvate.

Irina Rădulescu credea că e foarte înțeleaptă în adolescență. Citea filosofie orientală

Simți că întinerești, Irina Rădulescu?
Sufletește, da. În adolescență, de exemplu, eram – sau, cel puțin, îmi plăcea să cred că sunt – mai înțeleaptă; citeam filosofie orientală, mi se părea că dețin adevăruri absolute. Viața mi-a arătat că nu deținem nimic! (râde)

Dar pe ce te bazai, când credeai în propria-ți înțelepciune?
Mă bazam pe ceea ce mi se părea mie că… e vârsta la care ți se pare că ai răspunsuri, că le știi pe toate, cred că am trecut cu toții prin asta.

Și colegii tăi ți se păreau superficiali, cu Britney Spears a lor?
Nu, nu, nu. Mie mi-a plăcut întotdeauna muzica; și, oricum, eu nu judec niciodată oamenii din jur. Eu n-am auzit în casă discuții de genul: ce face ăla, de ce face… Nu. Fiecare om trebuie respectat. Și, oricum, nu suntem deținători ai măsurii absolute. Pot eu să greșesc.

Ierți greșiților tăi, Irina Rădulescu?
Nu sunt un om ranchiunos. Pot să mă enervez pe moment, dar pe termen lung nu.

Irina Rădulescu și ochii săi albaștri

De la cine ai moștenit ochii aceștia albaștri?
Tata glumea întotdeauna și spunea: „Fata mea are ochii mei, ochi căprui!”. Sunt din partea mamei, din ramura mamei toți aveau ochii albaștri. Bunicii mei au trăit la Constanța, dar sunt din Brașov. Iar tata avea doat tatăl din Vâlcea, mama lui era din Ardeal. Așa că sunt mai mult ardeleancă decât olteancă. Am și acel 25% oltenesc în mine, dar am și acea… cum să-i zic? Ardeleanul e mai molcom, dar face treaba bine, adică o face metodic.

Prezinți, totuși, efuziuni temperamentale oltenești.
Agerimi specifice.

Simți că nu ți-ai împlinit încă potențialul?
Asta în niciun caz!

La cât la sută te-ai încărcat – dacă ai fi o baterie?
Cred că un 25%.

Mai ai 75% de încărcat!
Oho, da! Bine, eu nici nu sunt un om… mă mulțumesc foarte greu. Sunt tolerantă cu toată lumea din jur, dar cu mine, toleranță zero! Sunt ambițioasă.

Care este defectul dumitale cel mai însemnat?
Gândesc prea mult, poate, câteodată.

Și calitatea dumitale?
Umorul.

Și pe-ăsta tot de la tată l-ai moștenit?
Și de la mama. Mama are un altfel de umor, mult mai caustic, mai sarcastic. Și atunci, a dat o combinație fericită.

Irina Rădulescu și moștenirea pe care ne-a lăsat-o Dem Rădulescu

Despre moștenirea pe care a lăsat-o tatăl dumitale în cultura noastră populară ce poți să ne spui? Se mai văd încă, în zilele noastre, filme ale maestrului, este un om foarte cunoscut și foarte iubit în continuare. Cum privești dumneata la această moștenire culturală? Te mai uiți la filmele în care a jucat?
Da, mă uit mereu. Și sunt filme pe care le-am învățat deja pe dinafară și care îmi aduc multă bucurie.

Ca de exemplu?
BD-urile, scheciurile pe care le avea la televiziune… Erau extraordinare! Întreaga echipă era de profesioniști; nu era numai textierul, era și regizorul, se filma bine, se monta bine și cu multă grijă pentru calitate.

http://www.youtube.com/watch?v=_BUMpYSVIcg

Exista și un public care aprecia lucrurile astea.
Publicul se și educă. Dacă nu-l înveți cu calitatea, normal că se învață cu ce-i dai! Și eu văd la spectatori că vibrează la lucrurile bune; și lumea chiar vine la teatru, lumea merge la Operă, merge la Ateneu. Eu merg des la Operă, în adolscență am descoperit-o, l-am descoperit pe Puccini…

Te gândești, uneori, ce-ar fi zis tatăl dumitale dacă ar fi apucat ziua de azi? Cred că i-ar fi plăcut vremurile astea?
Nu, la ce vremuri a trăit tata, e greu de presupus că i-ar fi plăcut acum. În același timp, era un om adaptabil. Dar nostalgii ar fi avut…

Tu ești talentată?
Eu nu pot să spun, că nu se cuvine. Dar sunt un om care se dăruiește cauzei. Îmi place meseria mea.

Unde vei pleca în concediu de odihnă?
Nu simt nevoia de foarte multă odihnă, adică am ajuns într-o etapă a vieții în care îmi e mai bine dacă sunt activă, mă odihnesc mai bine așa. Deci nu am hotărât nimic. Cu siguranță vreau să văd marea, s-o miros…

Care e scriitorul tău preferat, Irina?
Orhan Pamuk. Turc și el.