În mintea unui neurochirurg

• Noua generație de medici români nu se simte deloc confortabil pe piedestalul pe care sunt prezentați în spațiul public „marii profesori” din vechile generații. Cei tineri au rezultate excepționale, dar nu fac din publicitate o miză în meseria lor. Actul medical poate fi explicat cu simplitate și înțelegere, chiar și când e vorba de ceva complex, cum este o operație pe creier. Neurochirurgul Dan Șuiaga a învățat cum arată medicina de război în Africa de Sud și normalitatea în sistemul medical din Elveția. Acum operează pacienți români în cadrul sistemului medical MedLife și învață să-și recâștige încrederea pierdută în sănătatea românească.

23 de ore. Atât a stat cel mai mult în sala de operații neurochirurgul Dan Șuiaga. De la oboseală, „ieși de acolo ca un zombie”. Reziști fizic doar pentru că efectiv uiți de tine. Ești absorbit de muncă, dar energia te inundă, inexplicabil, ca pe maratoniștii cei mai încercați. „Cât operez, poate să cadă și clădirea”, zice doctorul. Și chiar de-ar fi să cadă, în astfel de momente, e puțin probabil să-i tremure vreun mușchi pe față.

Șeful secției de Neurochirurgie de la „MedLife Life Memorial Hospital” e un tip tânăr. Are 39 de ani. Și nu are nicio problemă să îmbrățișeze tot ce e nou în neurochirurgie. Sau să ia parte la deschiderea comunicațională oferită de tehnologie.

Anul trecut, a condus prima operație pe creier transmisă live printr-un sistem de realitate virtuală. A fost un exemplu de transparență a actului medical. În ziua de azi, pacienții vor să știe ce fac medicii, să aibă acces la decizia medicală și să comunice mai simplu cu doctorul.

Simplitatea actului medical emană din fiecare vorbă a neurochirurgului Dan Șuiaga, deși ce face el e „fizică cuantică” pentru cei mai mulți. Cumva e clar: mulți medici tineri, buni în meseria lor, nu suportă ca pacienții să-i vadă pe post de „Dumnezei de spital”.

„Pentru că nu există genii în medicină”, zice doctorul Dan Șuiaga. „Geniile, dacă sunt, sunt puține și de obicei sunt din astea discrete. Ăștia verbali… pur și simplu sunt oameni frustrați, după mine, care nu-și găsesc liniștea lor și trebuie să facă tam-tam mare”.

„Noi suntem mai pălmași așa”

Diferența dintre neurochirurgie și alte ramuri, ar fi „că este cea mai tehnologizată specialitate”. Așa crede neurochirurgul. „Și de aia ajunge să fie pe undeva sus ca specialitate chirurgicală. Apare iPhone X, apare și o tehnologie neurochirgicală de la an la an”, spune medicul. Nu te naști cu un talent pentru asta, e convingerea lui. Toate se învață. Ca în orice meserie, „e 5% talent și restul e muncă”.

Pentru neurochirurgul Dan Șuiaga, Medicina a fost un traseu normal. Avea mulți medici în familie. Practic, a crescut prin spitale. „Am făcut gărzi cu mama, care e medic nefrolog, am dormit prin spitale, că nu avea unde să mă lase când eram mic. Mă jucam cu perfuzii, cu stetoscoape. Era mediul meu, auzeam discuții spitalicești acasă. Iar neurochirurgia a venit după facultate și Rezidențiat. Îmi plăcea să lucrez cu mâinile un proces pe care îl începi și-l și termini. Rezultatul îl vezi imediat. Operezi și vezi dacă e bine sau nu. De asta eu zic că medicii care fac Medicină Internă sau specialități medicale sunt mult mai deștepți. Ei trebuie să se gândească tot timpul la caz. Noi suntem pălmași așa. Și gândim, dar lucrăm mult cu mâinile”.

Africa de Sud și pacientul VIP

Până să opereze la București, medicul Dan Șuiaga nu și-a dorit decât să stea cât mai departe de România. De altfel, a plecat unde a văzut cu ochii încă din primele zile de rezidențiat. Dorința de plecare i-a fost întipărită de mic, de mama sa. Femeia era marcată de suferința produsă de regimul comunist. Familia Șuiaga a fost una de disidenți ardeleni din zona Devei.

„Bunicul meu a făcut pușcărie, verișorii mei au fost împușcați în Rezistență, mulți au fugit în State, mama mea n-a putut să facă școli din cauză că nu avea dosarul curat. Tot timpul am trăit cu chestia asta indusă de maică-mea: «Tre’ să pleci, tre’ să pleci, tre’ să pleci». Și când am terminat facultatea, am plecat în prima chestie pe care am nimerit-o. Scriam la profi, scriam sute de scrisori că vreau să plec. Și primii care mi-au răspuns au fost cei din Africa de Sud”.

Șase luni, cât a profesat acolo, tânărul neurochirurg a văzut cum arată medicina în condiții de război. Africa de Sud se confrunta cu violențe rasiale. „Acolo am învățat super-multă traumă”, spune neurochirurgul. „Patologie din asta traumatică – împușcat, înjunghiat – în neurochirurgie. Veneau oameni împușcați în cap, în coloană, înjunghiați… Făceam gărzi acolo, ca neurochirurg, pe tot, că veneau loviți și în burtă, și peste tot, făceai traumă totală”.

Pentru un tânăr venit din România, a fost un șoc. L-a speriat, inițial. Dar a zis că e o lecție de viață și de medicină. Acum crede că i-a prins bine. Până la urmă, câți medici români pot spune că au văzut de aproape cum se face medicina de război?

Din Africa de Sud, doctorul Dan Șuiaga a plecat la un spital universitar din Israel.

Acolo, a nimerit pe secția unde a fost adus Ariel Sharon, fostul premier al Israelului, după ce a suferit un atac cerebral. De afară, toată presa internațională fierbea să vadă care va fi soarta omului de stat. Din spital, tânărul Dan Șuiaga a văzut ce înseamnă să ai grijă de o personalitate politică de un asemenea calibru. Și cum e să faci medicină sub pază 24 de ore din 24. Presiunea era mare.

„Eram toată secția implicată, că era VIP. El era pacientul VIP, iar noi făceam toate cele. Operații. Era un pic de presiune, că nu era oricine, și erau interese multe, nu înțelegeam exact atunci toate dedesubturile”.

Dar și despre asta neurochirurgul spune, simplu, doar că „a fost o experiență”. Apoi a răspuns chemărilor din Europa Occidentală. A lucrat întâi în Germania, câteva luni, apoi s-a mutat în Elveția, unde a rămas șase ani.

Lecția elvețiană

În Elveția, spitalele sunt la cele mai înalte standarde. Profesorii și șefii te iau sub aripă și îți devin prieteni. Nu-ți taie din elan doar pentru că ești mai tânăr și nici nu te pun să le cari servieta. Doctorul Dan Șuiaga a învățat de la elvețieni cum se poate face medicină de top, dar și că un medic trebuie să rămână, înainte de toate, un om cu capul pe umeri.

În scurt timp, a fost desemnat șef de clinică. Însă ceva lipsea. Totul era atât de bine aranjat, încât neurochirurgul știa cum va arăta restul vieții.

„În Elveția, când ajungi să fii pe o poziție bună, merge previzibil totul. E genul de viață unde știam ce o să fac la 40, la 50 de ani, la 60, mă pensionez, era liniar. Și atunci am zis că poate iese ceva aici, în România. Nu mă consider patriot. Consider mai degrabă că prin ce știu eu să fac pot să ajut mai mult aici decât în Elveția, unde sunt mai mulți medici care fac ce fac eu. Nevoia aici e mai mare”.

De când s-a întors în România, încearcă să profeseze după principiile deprinse peste hotare. În sala de operații îi place să pună muzică rock: „Destinde pe toată lumea”.

Când oamenii întreabă: „Cât mai am de trăit?”

Medicul Dan Șuiaga știe cât de importantă este comunicarea cu pacientul, mai ales că în neurochirurgie trebuie să aduci și vești proaste. „Prin anii 70, toți se fereau de neurochirurgie, că era specialitatea cu cea mai mare mortalitate. Din 10 operații, 8 mureau. Ți-era și groază să te faci specialist de asta, că pierdeai unul după altul”, spune doctorul Șuiaga.

Acum s-au schimbat lucrurile, nu se pierd atât de mulți pacienți. Dar presiunea meseriei a rămas aceeași.

Când trebuie să explici riscurile unei operații pe creier, nu poți fi rece și insensibil. De fapt, e ca la actori. „E vorba de inteligență emoțională”. Nu trebuie să explici mecanica problemei. Oamenii nu vor să audă termeni medicali, reci. Cel mai des întreabă: „E grav?”. Sau „Poți să mă ajuți?”. Și, uneori, în cazurile grave, vine întrebarea: „Cât mai am de trăit?”. Aici e mereu o probă de stăpânire de sine și profesionalism, oricâți ani de muncă ai în spate prin zone de conflict sau altundeva.

„Că nu poți să-i zici: «Băi, uită-te, ai cancer, statistic în trei luni o să mori, pot să te operez eu, ai patru luni. Vrei?». Nu. Statistica asta are extreme, asta poți să zici. Sunt unii care trăiesc toată viața, unii care trăiesc o lună, media e trei luni. Tu trebuie să fii optimist în primul rând. Viața, după mine, e un drept al fiecăruia, o lună în plus dacă poți să o trăiești e foarte bine. Acuma e important cum o trăiești, după operație…”.

Legat de asta, în Elveția, neurochirurgul a observat că pacienții cu probleme grave sunt de acord ca intervențiile pe creier să fie mai puțin intruzive, atâta timp cât pot duce o viață conștientă, normală. Chiar dacă speranța de viață scade. „La ei contează calitatea vieții, nu neapărat cât de mult trăiesc”.

În Europa de Est, în schimb, a observat că oamenii se agață de viață, indiferent de condițiile în care trăiesc după operație. „Faceți orice, numai să trăiască” i se zice neurochirurgului, înainte de intervenție. „Și faci orice. Dar e dreptul lui să hotărască, tu ești dator să-i explici pe înțelesul lui”.

Toate interacțiunile astea nu te lasă rece. Rămâi cu ceva urme după fiecare experiență. „Dacă nu, devii super-cinic. Robotizat. Trebuie să stabilești niște limite. Dar te încarci negativ cu toate suferințele lor, cu cazurile care nu merg bine. Încerci să nu ții minte nume de oameni. Dar știu toate senzațiile, îmi aduc aminte de imagini, de poziții, de fețe, dar fără nume. Atunci măcar pot să zic că e ca un vis urât și merg mai departe.”

Evadarea din sistem

Unele cazuri sunt însă atât de emoționante, că îi mai prind și pe medici cu garda jos. Pur și simplu nu pot fi uitate.

Cel care îl bântuie pe doctorul Dan Șuiaga e al unui tânăr de 35 de ani, care a murit de cancer pulmonar. L-a cunoscut când venise pentru operație la coloană, boala se extinsese în tot corpul. A fost ceva atât de rapid, încât și pe neurochirurg l-a luat prin surprindere.

„În câteva luni s-a stins. M-a marcat cumva că am rezonat cumva cu băiatul ăsta, am vorbit, mi-a plăcut ca om și am depășit limita asta medic-pacient, pe care o am de multe ori. Și m-a marcat super-tare”. Cum treci peste astfel de momente? „Îl operezi pe următorul. Și vii cu altă poveste…”.

Te detașezi când te gândești că urmează o nouă operație. Simplă sau complicată, n-are importanță, e vorba de un alt om care se uită cu speranță la tine. „Nu poți să te gândești că ți s-a spart țeava în baie și ce faci tu când ajungi acasă. Dacă nu poți opera, nu intri în sala de operații”.

E greu în neurochirurgie să nu faci sacrificii. Se întâmplă uneori să ratezi zile de naștere sau serbări școlare, dacă viața unui om e în pericol și trebuie să intri în sală. Pe mulți nu-i interesează, vor ca medicul să fie disponibil oricând, oricum.

De asta e nevoie să evadezi uneori din tot sistemul ăsta. Pe medicul Dan Șuiaga îl ajută pasiunea pentru curse off-road, de exemplu. Îl relaxează. Participă la concursuri, inclusiv peste hotare. În rest, își petrece timpul liber cu cei trei copii ai săi, în tihnă. Acasă nu vorbește niciodată despre muncă. Preferă să citească din cărți pentru copii.

Acest articol face parte din categoria conținut sponsorizat și este oferit de MedLife