Ion Vianu: “Naționalismul ăsta deșănțat la care vrem să ne întoarcem este moartea”

Ion Vianu (83 de ani), scriitor, medic psihiatru. Este fiul omului de litere Tudor Vianu. A emigrat din Republica Socialistă România în Elveția în 1977, condamnând folosirea psihiatriei ca armă politică.

În deceniile de după 1990 s-a întors tot mai des la București, dar la fel de des a plecat înapoi – într-un mic oraș de lângă Geneva. Și tot în acești ani și-a scris marile sale cărți (Caietele lui Ozias, 2004; Paramnezii, 2005; Vasiliu, foi volante, 2006; Blestem și Binecuvântare, 2007; Necredinciosul, roman, 2008; Investigații mateine, 2008; Exercițiu de sinceritate, 2009; Amor intellectualis, 2010; Apropieri, 2011; Frumusețea va mântui lumea și alte eseuri, 2015).

Romanul său Amor Intellectualis, „romanul unei educații”, a fost extraordinar de bine primit, fiind premiat de Uniunea Scriitorilor, de revistele Observator Cultural și România literară. Ion Vianu este tradus și în limba spaniolă.

L-am vizitat pe Ion Vianu ca să vorbim despre copilăria și tinerețea sa, petrecute într-o mare familie de intelectuali. Am ajuns, firesc, să vorbim despre educație. Diagnosticul medicului Vianu este foarte dur: nu avem mari motive de optimism. Iată.  

PARTEA I: ÎN CARE ION VIANU VORBEȘTE DESPRE COPILĂRIA SA PRIVILEGIATĂ

Domnule Vianu, aici aţi copilărit, chiar în casa asta (n.r. – din zona Dorobanți)?
În casa asta m-am născut.

Nu v-ați născut la maternitate?
Nu; pe vremea aceea foarte rar se năștea la maternitate. M-am născut în această casă cu ajutorul unei moașe – cu diplomă, bineînțeles –, chiar al unui mamoș. M-am născut în camera de alături. Și am trăit aici până la 43 de ani, când am plecat din țară. Și pe urmă – deja de 40 de ani – în Elveția, cu întreruperi notabile. Au fost câțiva ani petrecuți preponderent aici. Dar mă întorc întotdeauna acasă.

Aici e acasă?
Aici e acasă, dar și în țara de azil, țara care m-a primit și a fost foarte generoasă cu mine, mi-a permis să trăiesc, să-mi cresc copiii, și pe care o iubesc, de asemenea e acasă. E într-un alt fel decât în țara din care vii, e o altă calitate a sentimentului.

Copiii ce relație au dezvoltat cu România?
Fiul meu cel mare, Ștefan,este profesor universitar aici; locuiește și trăiește și își face viața aici. Fiul meu mai mic, Tudor, este în Elveția și dezvoltă o carieră în finanțe, la Geneva.

Acolo, la Geneva, stați și dumneavoastră?
Nu, eu stau într-un mic oraș, Morges. În zona franțuzească, undeva între Geneva și Lausanne, pe malul lacului. E foarte frumos. Iernile sunt blânde…

Cărțile din casă sunt ale dumneavoastră sau ale tatălui?
Cărțile tatălui meu sunt foarte puține. Din ce se vede, sunt cărțile fiului meu. Și ceva din cărțile mele, pe care le am aici, le am și acolo.

Și ale tatălui de ce nu mai sunt?
Pentru că eu, după cum știți, am plecat în exil; și jumătate din bibliotecă a rămas – și este încă – la sora mea (n.r. – mama lui Vlad Alexandrescu, fostul ministru tehnocrat al Culturii), și din cealaltă jumătate am făcut un dar important Institutului de Istorie Literară „George Călinescu”, iar de o parte dintre ele a trebuit să mă despart. Dar, printre ele, au mai supraviețuit și cărți din biblioteca tatălui meu.

Cum a fost copilăria dumneavoastră, domnule Vianu?
O copilărie privilegiată, într-un cartier frumos al Bucureștiului; eram fiul unor intelectuali reputați. Am cunoscut una dintre cele mai distinse societăți bucureștene, am avut cărți, am avut totul la dispoziție.

PARTEA A II-A: ÎN CARE ION VIANU INTRĂ ÎN ADOLESCENȚĂ ȘI VEDE TOT MAI DES MAȘINI VOLGA NEGRE NOAPTEA ȘI ÎNȚELEGE FRICA

Prieteni aveați aici, în cartier?
Prieteni foarte buni; am cunoscut prietenia cea mai strânsă și cea mai entuziastă cu oameni care erau ei înșiși foarte bine, de pildă Matei Călinescu, prietenul meu de-o viață, care a murit în 2009… Da, am avut mari prieteni… Însă a venit comunismul și a venit o perioadă de teroare, așa încât adolescența mea este legată, pe de o parte, de mari entuziasme amicale și culturale, pe de altă parte, de frică. Era o vreme când puteai fi arestat în orice moment, iar prietenul meu, Miron, a și murit în închisoare.

Umblau mașini negre noaptea, pe străzi?
Umblau mașini negre noaptea, se făceau arestări la ora 02:00, se făceau arestări din stradă, cu oameni care erau luați din mers și înghesuiți în mașină și dispăreau. Teroarea ideologică: gafa pe care o puteai face în orice moment, și care putea să te coste foarte scump.

Ați învățat limba rusă ascultând la megafoanele de pe stradă?
Era ceea ce se numea radioficare. Megafoanele difuzau programul București 1, și evident că era și cursul de limba rusă.

Ați învățat limba rusă cântând?
(zâmbește) Am învățat limba rusă nouă ani, dar nu am rămas decât cu foarte puțin. Știu să citesc alfabetul, să scriu, mai știu câteva cuvinte. Prea puțin! O prostie. Trebuia să o fi învățat. Cei mai silitori dintre noi au și învățat limba rusă. Unora le-a și folosit, au făcut doctorate pe la Moscova. Mie îmi pare rău că n-am citit mai mult în rusă, dar era o atmosferă așa de potrivnică limbii ruse, că trebuia să fii un mare tocilar ca să mergi împotriva curentului. Nouă ani am studiat limba rusă și degeaba! Așa erau vremurile, nu aveam ce să fac. De altfel, ce limbă frumoasă, ce literatură frumoasă!… Ar fi fost un privilegiu să citesc astăzi în rusă.

Astăzi câte limbi străine cunoașteți?
Nu știu atât de multe. Citesc în multe limbi, dar de exprimat mă exprim mai greu. Citesc în italiană, în spaniolă. Bineînțeles vorbesc engleză și franceză, am trăit în Elveția și am profesat în franceză, ca un străin, adică într-o situație foarte bună pentru un psihiatru. Pacienții adoră străinii, au impresia că îi îndepărtează de lumea lor, că se pot deschide mai ușor. Faptul că am fost străin nu a fost niciodată un impediment în exercitarea profesiei mele. Dimpotrivă, a fost unul dintre așii mei.

PARTEA A III-A: ÎN CARE AFLĂM CĂ ION VIANU ȘTIE CE ESTE MELANCOLIA ȘI AJUNGEM SĂ VORBIM DESPRE MOARTE

Și acum? Ați mai păstrat legătura cu pacienți?
Din momentul în care ieși la pensie încetezi să mai exiști.

E o afirmație dură.
E adevărat. Dar nu mă plâng, pentru că eu m-am apucat imediat de altceva. Am început să scriu și am avut, de aceea, o bătrânețe foarte activă, până acum. Aproape toate cărțile pe care le-am publicat le-am publicat după ce am ieșit la pensie, și cu un oarecare succes. Am ieșit la pensie dintr-o profesie, dar am intrat în alta.

Vă doreați să scrieți și nu ați avut timp cât ați fost psihiatru?
Mereu a existat în mine o mare dorință de a mă exprima în scris înainte de asta printr-o activitate de publicist. Deci aveam deja un antrenament. Acum însă cred că intru într-o altă perioadă a vieții mele, un pic mai contemplativă, care e foarte plăcută de fapt. Simt că mă apropii de metafizică, de reculegere, de așezare.

Sunteți un om melancolic în raport cu copilăria dumneavoastră, de exemplu?
Știu ce este melancolia. Și prin prisma profesiei pe care am practicat-o, dar nu doar în calitate de clinician. Știu foarte bine ce este melancolia, din viața mea. Dar cred și că am depășit melancolia.

Și ce începe când depășești melancolia? Ce e dincolo de melancolie?
Sper că o anumită seninătate. O anumită acceptare, chiar o anumită curiozitate față de marea trecere.

Când ați conștientizat că omul moare?
Eram foarte tânăr. Foarte tânăr… Am întrebat-o o dată pe mama mea dacă este adevărat că și eu trebuie să mor. Iar ea mi-a spus că da, dar asta se va întâmpla peste atât de mult timp că nu are niciun rost să mă gândesc până acolo.Și atunci nici nu trebuie să te gândești la asta; a fost ca un fel de poruncă.

Și nu v-ați gândit?
Și nu m-am mai gândit. Și într-o zi – după ce m-am însurat, la mai puțin de 30 de ani –, făcând duș, am simțit că am un ganglion. Am simțit în regiunea inghinală, între coapsă și abdomen, un ganglion. Eram tânăr doctor, deci știam că acolo e un ganglion. Și mi-am spus: „Dacă am un cancer?!”. Și dintr-odată am întrevăzut posibilitatea să mor repede. Și mi s-a părut ceva atât de scandalos și de îngrozitor, încât aproape am intrat în panică. Bineînțeles, nu era nimic; m-am liniștit foarte repede.

Dar v-ați căutat la ganglionul ăla, l-ați scos de acolo?
Nu, nu m-am căutat. S-a făcut din ce în ce mai mic; probabil era o infecție locală, care a trecut. Dar perspectiva că viața mea s-ar putea întrerupe brusc – atunci, în plină ascensiune, în plină vitalitate…

…v-a scandalizat!
M-a scandalizat enorm! După aceea, însă, am văzut altfel moartea, iar acum o văd ca pe un dat absolut natural, finitudinea existenței face parte din frumusețea ei; o viață foarte lungă poate să fie o pacoste. E bine ca viața să se termine, e bine să capete o anumită rotunjime. Pasolini, marele cineast, spunea că, atunci când moare cineva, existența acționează ca un montaj cinematografic, adică dintr-o chestie incoerentă, plină de contradicții și de nonsensuri, dintr-odată se configurează ceva coerent, un întreg. Această observație m-a frapat, mi s-a părut foarte interesantă. Chiar moartea prematură a prietenului meu Mironel, care s-a sinucis în închisoare…

Ce vârstă avea?
Avea vreo 27-28 de ani. Chiar această moarte prematură a dat vieții mele un sens, acela al mortului tânăr, cel pe care îl întâlnim în Miorița. Eu cred că finitudinea vieții are în sine un element estetic și etic, o anumită semnificație care nu ne apare decât în momentul în care ea se produce.

PARTEA A IV-A: ÎN CARE ION VIANU ÎȘI AMINTEȘTE CASA DESCHISĂ A TATĂLUI SĂU

Cum era, în copilăria dumneavoastră, casa aceasta? Tatăl dumneavoastră ținea o casă deschisă, veneau prieteni, erau intelectuali care se perindau pe aici?
Da, era o casă deschisă, veneau apropiați; momentul vizitelor era seara.

Aveați voie să participați?
Nu se făceau atâtea dineuri, atâtea mese de seară cu mâncăruri, cu vin. În general, se venea seara după masă, pe la 21:30 până spre 23:30, când tatăl meu își scotea ceasul de buzunar – avea un ceas de buzunar cu capac, pe care îl moștenise de la tatăl lui. Se uita la el și spunea: „Este aproape 00:00. Dragii mei, vă ruinați sănătatea!”. Și atunci, lumea se ridica și pleca.

Și asistați și dumneavoastră la unele dintre întâlnirile acestea?
Când eram mai mare, da, sigur.

De cine vă amintiți din perioada aceea?
Multă lume venea; erau Alexandru Rosetti, Mihai Ralea; mai târziu, unii dintre discipolii lui – Valentin Lipatti, Edgar Papu; pe urmă erau oaspeții de după-amiază: Șerban Cioculescu, Vladimir Streinu.

Cei de seara erau cei mai importanți?
Aș zice că seara veneau cei mai apropiați. Dar tatăl meu primea pe oricine. Erau și studenți care veneau, dar și oameni complet necunoscuți. Principiul era ca toată lumea să fie primită. Casa nu era împărțită în două, era o singură unitate, iar scara aceasta era o scară interioară, care dădea în apartamentul 2. Da, pot să spun că era o casă deschisă, în ciuda vremurilor, care nu erau deloc deschise.

Și ideile care se discutau erau curajoase și ele, sau nu se discuta politică?
Ba da, se discuta politică; și uneori se discuta cu aprindere, mergându-se până la tensiuni foarte mari. De pildă, Ralea era comunist, și am asistat la discuții care mergeau până aproape de ruptură.

Ruptura prieteniei.
Da… Tatăl meu sigur că se schimbase și el foarte mult. Și printr-o autosugestie și din anumite motive care păreau rezonabile, făcuse un pas înainte spre regim. Dar avea încă foarte multe rezerve. Era un tovarăș de drum, cum se spunea în termeni comuniști. Nu era un tovarăș de nădejde. Iar prietenii mei erau fără excepție anticomuniști, veneau din familii care fuseseră atinse de ce se întâmpla atunci. Chiar și în familia mamei mele au fost oameni expropriați, arestați, ruinați.

PARTEA A V-A: ÎN CARE AFLĂM CUM ȘI-A FĂCUT ION VIANU EDUCAȚIA (ȘI VINE VORBA DE CHIUL, ALCOOL ȘI DE PRIETENUL SĂU NICHITA STĂNESCU, CARE AVEA GENIU ÎN CONSUMUL DE VOTCĂ)

Educația? Cum v-ați făcut-o? Ați avut meditatori sau…
Niciodată n-am avut medidatori. Eram un elev slab la matematici, dar reușeam totuși să trec mai departe.

Unde ați învățat?
Am învățat la Caragiale. Până în 1948 s-a numit Titu Maiorescu, apoi s-a transformat în Caragiale. Un liceu foarte bun, cu profesori unii extraordinari, dar cu o disciplină lamentabilă. Școala era destul de laxă în anii 1948-1952. Eu am dat Bacalaureatul în 1952, Examenul de Maturitate cum se numea atunci. Chiuleam destul de mult, de fapt, hai ca să îți spun adevărul: chiuleam enorm.

Și unde mergeați când chiuleați?
Mergeam la bibliotecă deseori. Mergeam să ne plimbăm și aveam mari discuții intelectuale în parcul Herăstrău. Dar mergeam și să bem. Și fiindcă nu aveam bani, beam niște lucruri îngrozitoare: bere cu rom. Cea mai ieftină formă de a te îmbăta.

Și unde erau cârciumile adolescenței dumneavoastră?
La actualul restaurant Doina – era atunci o cârciumă populară, nu devenise locul chic de astăzi. Acela era un reper al nostru. Dar aveam și mai obscure – în Piața Sfântu Gheorghe era o infamă cârciumă care se numea La Doi Ardeleni Veseli.

Ardelenii aceștia veseli chiar existau?
Bănuiesc. La un moment dat existaseră sigur. Era un loc infam. Când se închideau toate localurile mai rămânea ceva deschis în București: bufetul Gării de Nord. Și acolo terminam în momentele de maximă euforie. Alcoolul a jucat un rol în viața mea. Un rol destul de mare. Eu n-am devenit alcoolic – s-a întâmplat așa că n-am devenit. N-aveam talent pentru asta. Alții au fost mai slabi în această privință Alții o făceau cu o rezistență extraordinară – ca Nichita Stănescu. Nichita putea să bea cantități enorme.

L-ați cunoscut bine, nu?
Foarte bine, pentru că am fost colegi la Filologie. Am făcut doi ani la Filologie, înainte să merg spre Medicină, și am fost foarte buni prieteni. Am făcut două stagii militare împreună – la Călărași și undeva lângă Arad. Îl consider drept un om foarte apropiat. Dar el avea pe lângă geniu, și o rezistență la alcool care era și ea genială. Dacă geniul e un fel de energie fantastică, el incorpora în această energie și capacitatea de a consuma cantități enorme de votcă. Nichita avea geniu în votcă! Ceea ce se datorează poate și originilor sale rusești, pentru că mama sa era rusoaică, fiica unui ofițer alb (n.r. – din Armata Albă) refugiat în timpul Revoluției. Prietenii lui știau. El era tot o energie rusească utilizând însă forme românești. Era patriot fără să fie naționalist. Dar avea mereu nevoie de bani, cheltuia foarte mult, ceea ce l-a făcut să facă unele concesii. Când încasa banii pe o carte, bea cu toții prietenii. Când a publicat Roșu vertical, a spart casa de șampanie a restaurantului, a trebuit să meargă cineva după șampanie la alt restaurant.

Ați avut mentori?
Am avut câțiva, în afară de tatăl meu, care m-a influențat foarte mult, poate chiar excesiv. E bine să ai pe cineva important și în afara familiei, iar la mine asta a fost o problemă. Au fost mulți oameni care m-au influențat aici, în România. Și l-aș numi în mod special pe prietenul meu Radu Cosașu, care avea un spirit foarte viu și devenise un analist inteligent, după ce fusese fanatic de stânga în tinerețe. Dar foarte repede, nemaipomenit de repede, a devenit un proscris, avea o experiență foarte profundă și radicală a răului, așa că devenise tolerant și deschis. Mari întâlniri am avut și după ce am plecat în Exil. Am întâlnit oameni deosebiți, interesanți, psihanaliști, activiști civic – la Geneva, un punct de răscruce. Un oraș liniștit, modest, în înțelesul elvețian al modestiei. Un oraș care literalmente stă pe aur, dar care nu vrea să lase să se vadă chestia asta. E un loc de radiere a românilor care au idei generoase, umanitare. Exilul mi-a servit la a dobândi acest universalism. Poate că și cultura lor protestantă îi împinge către aceste forme de toleranță.

PARTEA A VI-A: ÎN CARE ION VIANU CONSTATĂ CĂ EDUCAȚIA ÎN ȘCOALA ROMÂNEASCĂ DE ASTĂZI ESTE O CATASTROFĂ

La tinerii de astăzi cum vă uitați?
Din păcate îi cunosc foarte puțin. Cei mai tineri români pe care îi cunosc au treizeci de ani. Nepoatele surorii mele, care sunt și nepoatele mele, au treisprezece, respectiv cincisprezece ani, dar nu știu ce gândesc. E foarte greu să vezi cu două generații după tine, mai ales că lumea se schimbă atât de repede. Prin rețelele sociale mai am contact cu aceste generații. Sunt pe jumătate activ, am cont facebook, îl deschid în fiecare zi, dar nu mă exprim prea des. În schimb, cunosc. Știu ce e acolo.

Cum e educația în România?
Educația în România e o catastrofă.

Pe ce vă băzați?
Pe ce aud în dreapta și în stânga mea, am multe relații, totuși. Și pe cifre. Suntem campioni la tot ce e rău. Cel mai mare procent de analfabetism funcțional din Europa – 41%. Patru oameni din zece citesc, ca și cum ar descifra un rebus, adică nu înțeleg despre ce e vorba. În Franța, procentul ăsta e de 16%. Avem cei mai puțini cititori din Europa, cea mai mică răspândire a cărții. Doar 15% dintre români au studii superioare, și astea făcute mai nou așa cum se fac… E o catastrofă socială și politică! Țara nu poate să crească, nu se poate dezvolta fără educație și fără cultură.

Și vin și vă întreb ca Lenin: ce e de făcut?
Dar eu nu am geniul lui Lenin și nu vă pot spune ce e de făcut (râde). Serios vorbind acum, statul ar trebui să investească mai mult în cultură. Și ar trebui ca oamenii de elită, formatorii de opinie, să militeze mult mai mult în acest sens. Speranța mea este în tineri. Tinerii din această țară sunt extraordinari și am putut vedea toți – astă-iarnă – că s-au trezit și au de gând să reziste. Le-am salutat această redeșteptare a spiritului civic. Fiindcă fără investiții în cultură, în educație, și mai ales fără oameni onești la conducere țara nu se poate ridica. Acest naționalism care preconizează o închidere în sine nu este absolut deloc o soluție! Naționalismul ăsta deșănțat la care vrem să ne întoarcem este moartea, pe termen lung. Nu ai deschidere, schimburi între națiuni nu ai progres. Numai țările care s-au deschis au reușit. În timp ce la noi prevalează o atitudine defensivă, care e potrivnică mai ales culturii.

PARTEA A VII-A: ÎN CARE ION VIANU ÎL ADUCE ÎN DISCUȚIE PE DUMNEZEU

Totuși, ce e bine?
Pe de altă parte, elemente bune există. Sunt uimit de câte cărți sunt traduse. Aproape totul este tradus în românește. Și clasici, și ultimele mișcări. Există ca întotdeauna în România o prăpăstie între elite și popor, care e vizibilă cu ochiul liber. Când mergi în Elveția sau în Germania, nu vezi așa ceva. Omul simplu are o cultură de bază și pricepe ce se întâmplă. Acolo, între elite, spirite universale, ca la noi, sunt mai greu de conceput. În același timp există o aplicație practică a culturii – și ea face din aceste țări unele avansate. Sunt sincer îngrijorat și cred că soluțiile nu sunt ușoare. E și o chestiune religioasă – religia protestantă a fost programată să îi educe pe cetățeni, timp de generații oamenii au fost obligați să meargă la biserică în fiecare duminică și li s-a ținut o predică pe înțelesul lor. Biserica Ortodoxă e mistică, e contemplativă, e foarte frumoasă, cultivă frumusețea în mod admirabil, dar nu este și nu a fost un educator. Aud că 95% dintre români cred în Dumnezeu – record european. Doar o treime cred însă dintr-o convingere personală, iar restul pentru că așa au apucat din bătrâni. În Elveția, 50% din oameni nu cred în nimic, restul de 50% cred că există ceva și doar un mic procent cred în dogmele creștine.

Dumneavoastră în ce relații sunteți cu Dumnezeu?
Nu îndrăznesc să mă definiesc drept credincios, dar cred că sunt un om religios. Trăiesc de mult cu preocuparea față de divin. Sunt un om care citește Biblia, care citește Evangheliile, care e preocupat de rădăcinile creștinismului – de iudaism. Cred că un creștin e în același timp și un evreu. Un evreu nu este un creștin, dar un creștin este un evreu, fiindcă la baza creștinismului stă Vechiul Testament, iar Iisus Hristos este un comentator al Vechiului Testament. Sigur că prin selecția pe care o operează creează ceva absolut nou și original. Toată viața am încercat să mă apropii de hinduism, de budism, de taoism, dar am rămas la un nivel foarte superficial. Singurele texte la care am avut acces sunt textele iudeo-creștine.

În concluzie, cum revenim la educația acestui popor?
Cu răbdare și cu sacrificiu, ca să îți răspund biblic. Educația trebuie să fie prioritatea tuturor guvernelor din România. Dacă nu, România dispare ca națiune europeană.

Și unde ne ducem? Ce vom fi?
Nu știu unde ne ducem, poate în Asia Centrală, ca satelit al Kazahstanului, poate rămânem doar istorie – amintiri.