Sunt aproximativ 245.000 de analfabeți în România. Un oraș cât Brașovul. Asta ne privește pe toți. Analfabetismul vine cu pierderi uriașe, pentru că un om care nu știe să scrie și să citească nu poate lucra nicăieri. Analfabetismul duce la sărăcie, boală, infracționalitate. Dacă citiți acest articol nu înseamnă că sunteți de partea cealaltă a problemei. Nu suntem noi și ei. Suntem împreună.

Și împreună vom fi mult timp de acum înainte, pentru că nimănui nu pare să-i pese de analfabeții României. Ministerul Educației desfășoară un singur program pentru a-i alfabetiza pe cei fără știință de carte: „A doua șansă“. E un program care se derulează ca un disc stricat, de 14 ani. Nimeni nu știe cât este de eficient. Nimeni nu știe câți ies cu literele învățate și-apoi își găsesc o slujbă. „A doua șansă“ la nicio șansă.

Absolutul

Cifrele ultimului recensământ din România (octombrie 2011) ne pun în față situația analfabetismului din țara noastră: aproximativ 245.000 de oameni din România nu știu să scrie, să citească și își pun amprenta în locul în care trebuie să semneze. Aceștia sunt cei pe care UNESCO i-a încadrat, acum o jumătate de secol, sub titulatura „analfabetism absolut”.

Dacă am încerca să-i strângem într-un tablou, am putea spune că numărul persoanelor analfabete din România echivalează cu populația unui oraș mare, cum e Brașovul.

Undeva la periferia acestui oraș mare mai sunt și analfabeții care, oficial, nu există. Ei nu sunt luați în calcul în statistici și, în general, nicăieri în societate. Sunt aproximativ 7.000 de oameni în România care nu au avut vreodată un certificat de naștere și nu s-au putut înscrie la școală, fiind, astfel, condamnați la analfabetism.

Ceea ce ne trage și mai în jos, ca pe nisipul dintr-o clepsidră, este bilanțul contabil din această poveste. Un calcul al Băncii Mondiale spune că lipsa investițiilor în educație va avea un cost uriaș pentru viitorul apropiat la României: 900 de milioane de euro pe an. Pe ce se duce sacoșa asta cu bani? Pe pierderi și cheltuieli. Iar când vine vorba de analfabeți, pierderile sunt mari: lipsa de productivitate și de forță de muncă, cheltuieli cu necazurile de zi cu zi din viața unui analfabet (analfabeții n-au, de obicei, asigurări medicale; când se îmbolnăvesc, se duc la urgență. Iar când nu mai au unde să se ducă, mulți se duc la pușcărie. Și-acolo sunt alte cheltuieli).

Pierdem și nu punem mai nimic înapoi. România este codașă în Uniunea Europeană la banii alocați pentru educație. În 2018 vom investi  2,98% din PIB în școala românească. În acest timp, țări precum Ungaria, Croația sau Lituania alocă în jur de 5% din PIB pentru educație, iar Danemarca învestește în formarea generațiilor viitoare 7% din PIB.

Dacă mergi pe firul analfabetismului din România, la celălalt capăt găsești oameni stigmatizaţi, oameni pe care nimeni nu-i angajează, oameni dependenți de venitul minim garantat sau de acte de caritate, oameni cu HIV și hepatite şi oameni predispuşi la infracţionalitate ca metodă de supraviețuire. De-asta spuneam că nu suntem noi aici și ei acolo. Suntem împreună.

Fără acte

Pe lângă cele 245.000 de persoane analfabete, mai trăiesc în România 160.000 de oameni fără acte (certificat de naștere sau carte de identitate). Numărul acesta fost făcut public de Ministerul Fondurilor Europene, la mijlocul anului 2016, când Guvernul inițiase un program pentru înlesnirea obținerii documentelor de identitate. „Programul nu a mai fost implementat, iar în prezent nu funcționează. Așa că cifra e încă valabilă. Din cele aproximativ 160.000 de persoane fără documente, în jur de 7.000 n-au avut niciodată vreun act. N-au avut certificat de naștere, deci, sigur, n-au trecut vreo zi pe la școală”, spune Ciprian Necula, fost secretar de stat în Ministerul Fondurilor Europene.


Dacă aveam carte și mergeam și eu la școală, găseam undeva să mă angajez. Că oriunde ai merge, te întreabă «Ai carte, știi să citești, câte clase ai?». Astea sunt întrebările.

 

Ne povestește Ionela Ciobanu, o femeie care multă vreme nu a avut dreptul la un Cod Numeric Personal. Până acum trei ani, Ionela nu știa unde s-a născut, iar dacă era întrebată câți ani are, zicea și ea așa, cum credea… „păi, n-aveam de unde să știu”.

Pe Ionela Ciobanu am găsit-o în Valea Seacă, o comună din județul Bacău. Ionela ne-a primit în casa ei, peste care pare că la un moment dat o să cadă pădurea – singurul ei vecin.

În casă, Eduard (9 ani), numără cu degetul bucățile dintr-o ciocolată pe care vrea să o împartă cu fratele lui, Abel (5 ani), care se așază lângă el și ascultă numărătoarea atent. Apoi repetă întocmai gestul fratelui, atingând cu degetul fiecare bucățică de ciocolată. Apare și Ilaria (7 ani), fata Ionelei Ciobanu, care vine veselă către noi cu o carte subțire și colorată. „E Bliblia pentru copii”, ne spune mama.

Cum devii analfabet

Ionela Ciobanu s-a născut în Medgidia. Când era de vârsta Ilariei – când avea 7 ani – mama ei a murit, iar tatăl ei s-a recăsătorit. Noua soție nu accepta să fie cu un bărbat care avea deja un copil. Atunci Ionela a primit o jumătate de pâine, două roșii și două felii de parizer, „țin minte ca azi, spune femeia, i-au mai dat un bilet de tren deja folosit și i-au spus că o trimit la bunica ei, în Baia Mare, în celălalt capăt al țării. Să trimiți un copil de 7 ani cu trenul la mai mult de 800 de kilometri depărtare e ca și cum ai lansa un avion de hârtie în mijlocul furtunii.

Întâmplările din viața Ionelei pare că au fost hotărâte la ruleta rusească, iar momentul în care a ajuns în București și a fost găsită de o femeie din Valea Seacă, a fost scăparea ei.
Acest copil trimis în lume cu niște parizer, roșii și pâine, de parcă ar fi fost Moise în coșul de nuiele, a fost îngrijit de o femeie din Valea Seacă până s-a căsătorit.

Ionela n-a avut certificat de naștere, n-a putut fi înscrisă la școală, n-a mers nici măcar o zi și nu știe deloc să scrie sau să citească. Să învețe toate acestea i se pare o muncă peste puterile ei. Nu s-a imaginat niciodată pe sine citind.

Acum are acte – în 2015 a reușit, după un lung calvar să și le scoată – și ar putea merge la școală, la programul „A doua șansă”, dar… Nu găsește cuvinte, însă pare că vrea să spună că e prea târziu.

Nu vreau să cresc prost. O să învăț și o să mă străduiesc sa iau carnetul, să fiu șofer.  

 

La băieți e mai simplu. Se joacă de mici cu mașinile și cresc cu gândul că într-o zi vor avea mașina lor. Învață carte ca să ia carnetul de conducere.

Așa se întâmplă și cu Eduard, băiatul cel mare al Ionelei: a crescut și s-a ambiționat să învețe, e chiar premiant. Acum, problema citirii facturilor sau a prospectelor de medicamente e rezolvată. „Când nu e acasă băiatul și nici soțul și am urgent nevoie să scriu sau să citesc ceva, mai merg la vecini. Dar, de multe ori, unul ba se grăbește, ba îmi zice că are treabă, altul că de ce nu mă ajută copiii și se mai găsește câte unul care mă mai întreabă și «Da’ tu de ce nu ai învățat carte?»”

Când ești analfabet, nu te afectează numai hieroglifele din gară, de pe panoul cu mersul trenurilor. De fapt, cel mai mult te afectează rușinea. Rușinea ta și a celor de lângă tine. Fetița de șapte ani a Ionelei se trezește la un moment dat să ne spună în gura mare că „mama nu știe să citească!”. O naivitate copilărească. Băiatul cel mare – Edi – pare că vrea să o oprească, dar își înghite cuvintele la jumătate „Ba șt…“. Se lasă o secundă de tăcere apăsătoare. Lui Edi îi e rușine de noi. Ionela ia rușinea lui Edi și o înmulțește cu 10. E singura socoteală pe care o poate face.

Rușinea

Femeia și-ar fi dorit să poată răspunde ceva, orice, atunci când e întrebată câte clase are. Știe că oriunde își dorește să se angajeze este oprită de bariera lipsei studiilor. Acum, cel mai mult ar vrea ca cei mici să aibă toate șansele pe care ți le poate da școala. Spune că nu mai poate nici să plece din țară și să-și lase copiii, cum au făcut mai toți vecinii ei care acum și-au ridicat case cu etaje și cu balustrade lucioase. „Am fost p-afară (n.r. – a fost la cerșit în Suedia). Nu mai vreau. Copiii îmi sunt pe primul loc”.

Am plecat din casa Ionelei Ciobanu, iar Ilaria a ieșit în fața ușii și a strigat: „Mergi bine cu viața ta!”.

Florin s-a născut de ziua lui Eminescu

Am mers mai departe și am cunoscut multe povești ca cea a Ionelei. Mai sunt mulți nefericiți care nu au identitate, nu au o vârstă sau o semnătură, iar fiecare zi e doar o altă bătălie cu foamea, cu boala, cu mizeria și cu respingerile celor din jur.

Florin Stan este un alt destin din statistica celor fără acte, pentru că, până la 20 de ani, nici el nu a avut CNP. Când avea câteva luni, a fost găsit pe un câmp de pe lângă Ghimpați (județul Giurgiu) de o familie de romi care l-a crescut într-un bordei improvizat. Fără acte, Florin n-a putut să fie înscris vreo zi la școală și n-a avut niciodată vreo semnătură. I-a plăcut, însă, fotbalul și asta l-a purtat spre bine. Pentru că fusese selecționat să meargă la Paris, la Campionatul Mondial de fotbal al oamenilor străzii – da, există și așa ceva – Florin, a fost ajutat de un ONG să-și facă actele de identitate.

I s-au făcut măsurători care să spună cam ce vârstă ar avea și a fost pus să-și aleagă o dată de naștere – așa e procedura. Florin a ales 15 ianuarie, știa el că atunci e ziua lui Eminescu. Părea că-și găsise coșul de nuiele care îl putea salva, însă, vă spunem de pe acum, povestea lui Florin nu are un final fericit. Actele lui nu au fost gata la timp, n-a mai văzut Parisul, e dependent de droguri și nu știe nicio literă. A rămas cu acel 15 ianuarie, dar, pentru oamenii care trăiesc pe stradă, 15 ianuarie nu prea are cum să fie o zi fericită. E frig.

Analfabetismul – domino

Am vorbit până acum de lipsa actelor, dar sunt mai multe capcane așezate de societatea românească pe drumul spre școală. Discriminarea etnică îi alungă pe copiii romi din sălile de clasă. Studiile arată că 50% din copiii de etnie romă nu merg la școală, iar 30% din adulții romi de peste 45 de ani nu au fost niciodată.

Părinții care nu au avut niciodată parte de școală își duc și copiii în aceeași prăpastie. Pe Cristina Alinț (foto) am cunoscut-o la Spitalul Victor Babeș din Capitală. Băiatul ei, Buian, fusese internat pentru câteva zile din cauza unor complicații cauzate de virusul HIV. „Acum vreo 10 ani l-au înțepat unii cu forța, cu o seringă folosită”, ne-a povestit Cristina. Buian nu e, însă, de găsit în salonul unde fusese internat. Mama lui știe că are acest nărav: „a fugit din spital și sigur e în parcare la Unirii, face rost de bani să-și ia botanice (n.r. – etnobotanice). Tare îmi e frică să nu-l pierd, că numai pe el și pe soră-sa îi am“.

Sora lui Buian are 14 ani și nu merge la școală. „Are panică la inimă, îi bate inima din orice. Mi-e frică și cu ea. E prea înaltă, mi-e frică să n-o ia vagabonzii, să nu mi-o ia cineva“. Cristina Alinț e în stare să inventeze un roman fantastic, numai să n-o trimită pe fată la școală. În sinea ei, crede că așa cum a trăit ea 46 de ani fără să știe carte, la fel de bine pot trăi în neștiință și copiii ei. Femeia găsește și pentru sine câteva scuze medicale: „Nu am ținere de minte. Eu nu știu când s-a schimbat luna, când trece luna. Mai întreb fata, când am nevoie.”

A locuit tot timpul în București, deși e mult spus „a locui” pentru cum i-a fost dat să supraviețuiască. N-a avut niciodată o casă, nici o adresă, iar buletinul ei tot timpul a fost provizoriu, dintr-un carton subțire. A stat prin adăposturi, pe bănci sau prin gări și uneori mai găsea câte o cameră în vreo casă dezafectată.

Tatăl copiilor ei a murit în 2005, de tuberculoză netratată. Am întrebat-o cât timp au fost împreună și a răspuns: „Noi? O viață de om!”. În folia cu acte se vede o poză: „Sunt eu cu Buian și cu tac-su”. Numai din cartonul pozei se vede că nu i-a fost vreodată ușor Cristinei.

„Da’ ce greu îmi e, că uite, nu știu o literă, nu știu să citesc, nu știu să mă semnez. Dacă trebuie să semnez ceva dau așa (n.r. – pune degetul mare pe masă, ca și cum și-ar pune amprenta) sau fac eu acolo o semnătură, cum pot. Mi-ar fi plăcut să merg la școală, dar dacă n-am ținere de minte… Acum mi-e și rușine, că am o vârstă“.

I-am spus de programul „A doua șansă” și a dat din cap, afirmativ, mai mult absentă. „Știu…”. Apoi a început imediat să povestească despre niște acte pe care le avea la ea, grupate în folii de plastic și pe care le cunoștea doar după culori și felul în care erau îndoite la colțuri.

Ca orbii care-și dezvoltă celelalte simțuri, analfabeții își găsesc metodele lor de a rezista în lumea asta. Își inventează un nou alfabet, din culori, din texturi și din forme.

Cel mai rău îi pare că nu are o pensie, un venit, nimic și că nu o internează nimeni atunci când merge la spital.

Cel mai bine știe lecția în care trebuie să refuze orice i se dă să semneze: „Eu nu semnez niciodată nimic dacă nu e cineva de încredere să-mi zică ce scrie. Nu fac așa ceva!” Poate tocmai această încăpățânare mereu sceptică a fost de mai multe ori „coșul de nuiele” al Cristinei.

Harta analfabetismului în România

Un studiu recent realizat de UNESCO pune semnul egal între analfabetism și sărăcie. Oamenii care trăiesc la limita supraviețuirii preferă ca cei mici să contribuie la bugetul casei, muncind și ei.

Din datele Institutului Național de Statistică aflăm că județul din România cu cel mai mare procent de analfabeți este Giurgiu. E urmat de Călărași, Ialomița și de Teleorman. La capătul opus sunt Brașov, Sibiu și Cluj.

Am mers într-o comună din Giurgiu, unde, la întrebarea „De ce primăria nu face nimic pentru ca mai mulți copii să poată veni la școală?” directoarea școlii ne răspunde cu: „Primarul n-a făcut nici el prea multă școală, nu știe că trebuie să susțină educația“.

Tot în Giurgiu, în satul Cartojani, comuna Roata Mare, am cunoscut-o pe Mimi, o femeie care are 8 copii, dintre care patru nu merg la școală. „Cum să nu fie mulți analfabeți în județ, dacă numai la mine în familie sunt patru care nu știu carte? Am mers la primar să-i spun că am opt copii și nu am nici curent în casă și m-a dat afară. Mi-a zis că nu m-a pus el să-i fac.”

„A trăi“ > „A citi“ + „A scrie“

Cei aproximativ 245.000 de analfabeți recunoscuți formal în recensăminte după întrebarea „Știți să scrieți și să citiți?” sunt, de fapt, mult mai mulți. Pentru că, pe lângă ei, mai sunt și toți cei care, deși au absolvit câteva clase, abia dacă mai recunosc literele sau știu să scrie corect câteva cuvinte.

Ion este tot din Giurgiu și a fost la școală până în clasa a treia. A renunțat să mai meargă pentru că în casă nu găsea nici mâncare, nici lemne să pună pe foc iarna. Nemâncat și mereu cu mâinile înghețate, Ion cel de la vârsta de 10 ani a hotărât că nu de rezolvat ecuații sau de recunoscut părțile de vorbire dintr-o propoziție are el nevoie. El avea nevoie să supraviețuiască.

Ion (foto) are astăzi 23 de ani și stă în fața noastră cu demnitatea omului care a făcut tot ce s-a putut. Mai are încă trei frați, dintre care doar sora cea mai mică a reușit să facă opt clase. Deși părinții lor erau analfabeți și bolnavi psihic și nu le puteau oferi niciun sprijin, copiii au înțeles că doar ei între ei se pot ajuta. Frații cei mari au muncit de la 11-12 ani, pentru ca sora cea mai mică să poată merge la școală. Să aibă și ei una cu carte în familie.

Acum, când și-a făcut o familie și are un copil, Ion își dorește cel mai mult să revină la școală și să poată termina și el cele opt clase. Fără ele, știe că doar pe șantier mai poate fi primit, unde e plătit cu ziua. „Aș vrea doar să pot să mă descurc, să pot să-mi întrețin familia, dar știu că ai «stop» atunci când nu ai școală.”

Statul care nu știe să-și socotească analfabeții

Singurul mod prin care Ministerul Educației încearcă să rezolve problema analfabetismului absolut din România este prin programul „A doua șansă”. A fost creat în 2004 și lăsat să se deruleze din inerție până astăzi, fără ca cineva să se intereseze dacă el își atinge sau nu scopul – cât mai mulți oameni să fie alfabetizați și apoi să se poată angaja. După întrebările noastre, am aflat că Ministerul nu urmărește dacă acest program acoperă fisura analfabetismului, nu verifică eficiența programului, nu știe ce se întâmplă cu absolvenții.

Din 2011 până în 2016 (singurele date disponibile), aproximativ 15.000 de oameni care nu știau să scrie sau să citească s-au înscris în acest program. Asta reprezintă în jur de 6% din numărul total al analfabeților din țara noastră.

Sebastian Burlan, directorul Școlii nr. 7 din Focșani, unde acest program funcționează, ne-a spus cât de anevoios este să implementezi „A doua șansă” în școală. „Toată lumea s-a ferit de acest program, birocrația te poate face să renunți ușor. E o muncă extraordinară”. Sunt piedici pe care sistemul le pune, ca într-un autosabotaj unde noi toți avem de pierdut.

Aflăm de la Daniela Stăruială, coordonatoarea proiectului în Focșani, că 90% din cei care se înscriu la „A doua șansă” sunt romi. „Cei mai mulți lucrează în salubritate și dacă nu duc o adeverința de opt clase, sunt dați afară. Plus că mai sunt și unii care beneficiază de cantină și de ajutor social. Dacă nu ar veni la «A doua șansă» nu ar primi nici bani și nici mâncare de la stat.”

Analfabetismul nu este o nucă tare, pe care nu o mai poate sparge nimic. Pe parcursul documentării pentru acest reportaj i-am cunoscut și pe analfabeții care ajung să învețe alfabetul odată cu nepotul pe care îl „ajută” la teme sau pe cei care află cum arată literele din cuvântul „farmacie” de fiecare dată când trec prin fața ei. Pentru unii, asocierile și memoria pot fi, la un moment dat, un coș de nuiele care le mai aduce o șansă în plus.

Eforturile lor individuale vin după decenii întregi în care au așteptat să-i scoată cineva din mizerie. În limbaj instituțional asta se traduce prin politici publice. Dar politicile publice au lipsit multă vreme, iar când Uniunea Europeană ne-a împins de la spate să implementăm, să inaugurăm, să derulăm, am făcut totul sub umbrela ineficienței. „Ideea cu «A doua șansă» e bună, dar când o punem în practică… parcă se rupe ceva…“, ne-a spus o profesoară din Giurgiu, frământându-și mâinile. E vorba de ineficiența și nepăsarea unui stat politizat până la praful de pe uliță. La țară, oamenii se tem să vorbească în gura mare, dar șoptesc pe la colțuri ceea ce simt, „nu se vrea, dom’ne“, pentru că – nota bene – analfabeții votează.

Viitorul analfabetismului

Privit dintr-o perspectivă optimistă, numărul celor care reprezintă analfabetismul absolut la noi în țară se micșorează de la an la an. În urmă cu 20 de ani, în România trăiau aproximativ 800.000 de analfabeți. Acum, însă, analfabetismul digital va fi cel care va reprezenta cel mai mare handicap în coerența unui stat.

Problema cu analfabetismul este că se comportă ca o boală care devine din ce în ce mai agresivă cu trecerea timpului. Hanna Schmitz, taxatoare de bilete din romanul „Cititorul“, al lui Bernhard Schlink, reușește să-și ascundă ani la rând analfabetismul. Era Germania anilor ’40, când biletele de tramvai trebuiau compostate în partea de sus. Nimic complicat, puteai trăi o viață de om fără să știi o literă. Azi, o taxatoare de bilete umblă cu un gadget cu tastatură, activat cu username și parolă. E tot mai greu să fii analfabet în acest secol încărcat de litere digitale. Excluderea socială e totală și orice pas te pune în fața unui examen: de la interfonul de pe ușa unei clădiri până la absența totală din viața online în care se mută încet-încet lumea.

Dincolo de bani, și de statistici, trebuie să privim în față adevărul: nu există acel oraș, populat cu 245.000 de analfabeți. Ei se află peste tot, iar existența lor, condusă de acest blestem al neștiinței, ne influențează pe toți.


Acest material a fost realizat în cadrul unui internship finanțat de Fondul pentru Democrație