PODCAST. Treizeci de ani de voluntariat: cum au învățat românii să se ajute unii pe alții

România ultimilor 30 de ani s-a zgâlțâit de câteva ori sub ochii noștri și tot nu s-a schimbat destul. În zgomotul de fond al conviețuirii de tranziție, s-a petrecut totuși ceva aproape imperceptibil. Sunt oameni care au învățat să se salveze unii pe alții. Să facă bine dezinteresat și să tragă cu ochiul în viitor ori de câte ori le-a trecut prin gând să renunțe. Organizațiile neguvernamentale le spun voluntari. Doar că, în România, sunt încă puțini cei care dau și altora din timpul lor.

În anii ’90, primii voluntari au venit din Occident, impresionați de imaginile teribile din orfelinatele României. Au fost primiți cu suspiciune de o societate incapabilă să înțeleagă cum poate cineva să te ajute fără să-ți ceară nimic în schimb.

Leapșa binelui a prins până la urmă, iar copiii ajutați acum douăzeci-treizeci de ani de voluntari din Occident au început să-și găsească familii sau să meargă la școală. Azi fac voluntariat pentru alții ca ei.

Ca să înțelegem cum a evoluat percepția societății cu privire la importanța voluntariatului, am stat de vorbă cu Mihaela Nabăr, directorul executiv al World Vision România, una din primele organizații care au venit în România să facă acțiuni umanitare și să promoveze voluntariatul imediat după Revoluție.

Acest material este susținut de World Vision România, care îi sărbătorește pe eroii neștiuți, acei oameni obișnuiți care de-a lungul timpului au făcut lucruri extraordinare.