Prizoniera

Pe ea o cheamă Andreea, iar pe el îl cheamă Ion. Dar viața lor împreună a început pe internet, acolo unde poți purta orice nume și poți juca orice rol. „La început, părea o persoană caldă, grijulie…“, spune Andreea despre cel pe care-l acuză acum că a sechestrat-o și a bătut-o vreme de cinci ani.

Pe Andreea n-au durut-o loviturile. Au fost între ei lucruri mai dureroase decât pumnii lui. Cu o tenacitate perfidă, bărbatul și-a pus în minte să o scoată din rândul oamenilor. Să o lase fără identitate, sclavă perfectă, suspendată ca o jucărie yoyo de arătătorul său.

E 2012. Ion n-are serviciu. Stă mult pe internet și e fascinat de imensitatea lui de informații, conspirații și experimente. Andreea n-are familie. A avut, dar părinții i-au murit, iar soțul a plecat în Anglia și a lăsat-o aici cu doi copii. Hazardul rețelelor sociale îi aduce față în față. Vorbesc așa, de la depărtare, vreme de un an. Abandonată și naivă, Andreea crede că a găsit sprijin într-un bărbat pe care, de fapt, nu îl cunoștea decât din fotografii și din emoticoanele de pe internet. Iar în 2013, când a acceptat să-și ia cei doi copii și să vină în casa lui din Rucăr, a intrat, de fapt, de bună voie într-o închisoare.

Prima dată i-a luat parola de la Facebook, din gelozie, furându-i astfel identitatea virtuală. Intra pe contul ei și răspundea la mesaje ca și când ar fi fost ea. Apoi i-a luat cartea de identitate și a distrus-o. Prezența ei fizică printre oameni a devenit condiționată de prezența lui. Puteau fi văzuți numai împreună. Andreea avea voie să vorbească numai cu femei și numai pe teme legate de creșterea copilului. La început, toate au venit din gelozie. Apoi, gelozia s-a transformat în paranoia. Femeia nu mai avea dreptul la momente de singurătate nici măcar când își făcea nevoile fiziologice. Atunci când nu se afla în câmpul său vizual, bărbatul urmărea pe calculator, prin camerele de supraveghere, puținii pași pe care femeia îi făcea prin casă.

Așa a devenit Andreea captivă în mai multe colivii: o casă ostilă, o comunitate indiferentă, un sistem defect. Nu erau, însă, numai ceilalți de vină. Și-a dat seama că indiferența societății dar și alegerile sale greșite au adus-o pe treapta cea mai de jos a condiției umane. Pierduse custodia celor doi copii – ajunși între timp la primul ei soț, după ce Ion îi învinețise pe la ochi, iar profesorii de la școală sesizaseră Protecția Copilului. Rămăsese gravidă și avea o fetiță cu Ion. Dar copilul nu a sudat relația. Dimpotrivă. Bătăile au devenit mai dese, iar ea a ajuns, la un moment dat, într-un centru de adăpost pentru victimele violenței în familie. Spre binele fetiței lor, a ales, însă, să se întoarcă la Ion. Asistenții sociali care monitorizau relația lor n-au mai înțeles nimic, așa că au abandonat cazul, încadrându-l, neoficial, la categoria „dragoste cu năbădăi“.

Au trecut anii. Ajunsese să-și ducă fetița la grădiniță în funcție de cum i se vindecau vânătăile de pe figură. Nu trebuia să pară nefericită. Ion avea grijă ca din exterior, relația lor să pară una normală, iar pentru asta, femeia nu mai era lăsată să vorbească cu nimeni. Împreună făceau drumul spre grădiniță și la dus, și la întors. Aceste drumuri erau pentru Andreea singurul contact cu lumea. Ar fi putut să urle pe stradă? Da, dar nimeni n-ar fi crezut-o. Ar fi putut să se smulgă de la brațul bărbatului și să o ia la fugă? Da, dar unde să se ducă fără bani și fără acte de identitate?

La începutul acestei luni, Andreea și-a dat seama că singura ei scăpare ar fi ca cineva de la grădiniță să afle tot calvarul prin care trece. A reușit să scrie câteva rânduri pe o foaie de hârtie și a așezat foaia într-un sandviș pregătit pentru recreația mare a fetiței. A înfășurat totul în șervețele și a pus pachetul în ghiozdan. Fetița a mers la grădiniță, a venit pauza mare și au mâncat. În seara aceea, câțiva polițiști și un echipaj de jandarmi au intrat peste ei în casă. Se terminase. Femeia a fost luată și dusă într-un centru de primire în regim de urgență pentru victimele violenței domestice. Ion a fost plasat sub control judiciar timp de 60 de zile.

Am plecat în documentarea acestui caz conștienți că e vorba de o istorie complicată, în care o femeie devine, cu timpul, prizoniera propriei sale minți. Dar drumul spre această captivitate trece și pe la ușile noastre. Atunci când o femeie se salvează cu un bilețel trimis în larg, ca un naufragiat pe o insulă pustie, înseamnă că întinderea de ape din jurul ei este oglinda indiferenței colective.

Acest articol face parte din campania „Urmele tăcerii”, realizată cu sprijinul Avon România. Dacă ați trecut prin episoade de violență domestică și vreți să vă alăturați efortului de conștientizare, ne puteți scrie povestea voastră la [email protected]. La finalul campaniei vom publica mărturiile cititorilor.