Opinii 23 octombrie 2017

Rechinul și ruleta rusească. Fotoreporterul care a făcut din curaj un gen jurnalistic

Presa e, probabil, profesia care primește cele mai multe elogii din partea celor care o practică, atât de multe încât ar mai rămâne ca reporterii să își dea demisia periodic doar ca să se angajeze din nou, născocind, astfel, o metodă de a retrăi bucuria unică a intrării în breasla jurnalismului.

E greu de spus dacă declarațiile acestea de admirație sunt lucide sau măcar sincere, după cum este greu de înțeles felul în care arata acea maree interioară care îi aduce pe cei mai diverși și mai incompatibili indivizi din lume în portul unei redacții.

Cine a lucrat într-un astfel de colectiv cunoaște impresia de menajerie umană pe care o răspândește încăperea în care ziariștii stau aplecați asupra tastaturilor, țăcănind cu toate degetele mâinii în ritmul pe care li-l dictează inspirația.

De la reporteri care nu își pot scrie singuri articolele, până la ziariști cu veleități literare, de la inși timizi, cu o retractilitate de mimoze, la indivizi cu temperamente turnate pe calapodul lumii interlope, de la prezențe spectrale, cu o intransigență morală de monahi, la personaje care se prostituează până la ultima silabă a cuvintelor, scriu cu toții ce au văzut și ce au auzit în ultimele ore ale zilei.

Este un spectacol care aruncă derută în jur și pe care nimeni – nici chiar cei care trăiesc în mijlocul lui – nu reușește vreodată să îl elucideze pe deplin. Ce îl face pe un ins oarecare să-și dorească să devină reporter?

Probabil, curiozitatea, plăcerea de a scrie, de a conversa, bucuria vertiginoasă de a se putea mișca prin toate straturile societății, grație unui petic de carton numit legitimație de presă, aspirația la un dram din celebritatea pe care o oferă scena publica, pura întâmplare sau nevoia acută de bani. De bani puțini, însă, fiindcă recompensele materiale sunt, în această lume, simple accidente.

Dintre genurile jurnalistice care pun la încercare sinceritatea jerbelor de cuvinte cu care ziariștii își flatează profesia, presa de front e, de departe, cea care le testează cel mai mult fidelitatea față de mult clamata lor vocație.

Să te duci, benevol, într-un loc din care toată lumea își dorește să fugă, să te așezi sub focul bombelor, al tirului de artilerie, al rafalelor de mitralieră, să roiești printre cadavre și trupuri mutilate, să iei în piept gerul, arșița, foametea și epidemiile care înfloresc în tranșee, doar ca să le transmiți celor de-acasă frânturi din acel apus de civilizație care e războiul, este culmea fidelității pe care cineva o poate arăta menirii de reporter.

Această culme a fost atinsă demult și de mulți, dar poate că nimeni altcineva n-a făcut-o cu îndrăzneala lui Robert Capa, cel mai apreciat fotograf de front din toate timpurile, martor la cinci războaie ale secolului douăzeci, ucis, într-o după-amiază liniștită de primăvară, de o mină plantată pe marginea unei șosele din Vietnam.

Cum a arătat pe dinăuntru fotoreporterul acesta neînfricat, cu o vocație suicidară, care, vreme de 17 ani, din 1937 până la moarte, și-a câștigat pâinea la ruleta rusească a frontului? Cum era modelată personalitatea din spatele obiectivului celui care a reușit să facă din curaj un gen jurnalistic? Cine a fost Robert Capa, dincolo de superlativele, laurii, faima și galoanele cu care l-a acoperit posteritatea?

Un fotograf uriaș, născut pe ruinele unui scriitor ratat, potrivit biografului său autorizat, Richard Whelan. Un boem cu o singură pasiune autentică: băile prelungi în căzi pline cu apă, potrivit lui Steinbeck. Un poliglot care vorbea șapte limbi, dar niciuna bine, potrivit lui Hemingway. Un ins fără simț tragic, capabil să zugrăvească, în cheie comică, apocalipsul celui de-Al Doilea Război Mondial, potrivit romanului său, „Slightly out of focus”. Un spirit din care se revărsau autoironia și umorul, potrivit fratelui său, Cornell. Un aventurier pe care sedentarismul îl speria mai rău decât moartea, un afemeiat în a cărui panoplie a intrat, adulterin, inclusiv Ingrid Bergman, un orgolios lipsit de vanitate, un monument ambulant de contradicții, un cartofor, un tehnofob, un spoliator, o mamă a răniților, un munte de curaj, un poltron, un altruist, un evreu pe care antisemitismul epocii sale l-a transformat într-un supraviețuitor de geniu, în fiecare zi altcineva, potrivit jurnalistului britanic Alex Kershaw, cel care a desfășurat un adevărat șantier arheologic în jurul figurii fotografului – fără să se bucure de concursul familiei lui Capa.

Centrul „Robert Capa” din Budapesta, orașul natal al fotografului. Pozele sunt interzise aici, cu excepția holului de la intrare. FOTO: Ionuț Stănescu

În biografia pe care i-a dedicat-o, „Blood and champagne” (2002), Kershaw a dat viață efigiei în care gloria i-a închis numele, înviind personajul fluid și inclasabil al celui care a fost, pe pseudonimul lui, Robert Capa – pe numele său adevărat, iudeo-maghiar, Endre Friedmann.

Anecdotica face ca, până să moară, sfârtecat, în Vietnam, în ultimele săptămâni ale războiului Indochinei (1946-1954) – unde ajunsese întâmplator, fiind rugat să suplinească un coleg – Capa nu mai suferise nici o rană, în interminabilele lui expediții militare, cu excepția unor zgârieturi superficiale, cu care se alesese la Monte Cassino și în Palestina, deși riscurile pe care și le asumase, mai ales în al Doilea Război Mondial, frizaseră de multe ori nebunia.

„Războiul e ca o actriță care îmbătrânește. Din ce în ce mai puțin fotogenică și din ce în ce mai periculoasă”.

Robert Capa

Îi însoțise pe soldații americani în avioanele din care aceștia se parașutaseră asupra Siciliei, într-o atmosferă de teamă încremenitoare, în care militarii vomau de emoție, înainte să se arunce în gol; se parașutase el însuși, deși abia dacă avea acest exercițiu, în timpul bătăliei Rinului, sfidând focul furibund al defensivei germane (paralizat de frică, și-a golit intestinele în pantaloni); mărșăluise alături de trupele comandate de Eisenhower prin iadul bocage-ului din nordul Franței (l-a însoțit, o vreme, pe Hemingway, înainte ca între cei doi să izbucnească o ceartă teribilă); debarcase, la prima oră a asaltului anglo-american, pe plajele din Normandia, în zorii zilei de 6 iunie 1944 etc.

Aceasta din urmă a fost, de altfel, regina tuturor aventurilor sale de front, fiind încununată de unul dintre cele mai ironice și mai umilitoare deznodăminte pe care hazardul le-a putut întoarce vreodată devotamentului cu care un reporter a înfruntat pericolele profesiei sale.

Întâmplarea a intrat demult în legendă și a devenit, între timp, arhicunoscută, mai puțin un post scriptum, pe care Kershaw îl adaugă, în treacăt, în cartea sa, dovadă a paradoxalei lipse de vanitate care a însoțit munca fotografului.

Coborât dintr-o barjă de trupe terestre la ora 6:30, Capa s-a târât, cu soldații, prin valurile liniștite ale Atlanticului timp de 90 de minute, ferindu-și aparatele foto de umezeală, plutind prin apa îndoită cu sânge a mării, sperând ca iureșul gloanțelor trase din fortificațiile naziste să-l ocolească. A făcut, în total, 106 fotografii. Când i s-au terminat rolele de film, s-a strecurat până la un vas venit să culeagă răniții de la țărm și a plecat înapoi, în larg, acolo de unde distrugătoarele anglo-americane încă mai dirijau focul asupra uscatului.

Imediat ce a pus piciorul pe puntea unei nave ancorate în apele Canalului Mănecii, din cauza oboselii și a surescitării, a leșinat și și-a pierdut cunoștința. Ajuns, cu bine, în Anglia, o zi mai târziu, i-a înmânat rolele de film unui curier care le-a dus, de urgență, la Londra.

Aici, erau așteptate, cu mare anxietate, de tehnicienii laboratorului revistei Life, care, până atunci, nu primiseră nicio ilustrată satisfăcătoare din acea babilonie de foc și moarte care fusese deja consemnată drept cea mai mare invazie amfibie din istoria mondială a confruntărilor militare.

Clișeele au sosit în timp util ca să poată fi developate și trimise, mai departe, la New York, pentru paginile următorului număr al revistei, numai că au fost distruse în proporție de nouăzeci la sută, din neglijența unui tânăr tehnician care se afla, la ora aceea, în tură!

Din 106 de poziții, au supraviețuit doar unsprezece, din care doar câteva suficient de clare încât să facă perceptibil infernul desfășurat pe dinaintea fotografului care consimțise să fie martor, din prima linie, la acel care-pe-care exterminator, plănuit, în toate detaliile, vreme de mai bine de doi ani, de generalii Aliaților.

Așa puține câte au mai rămas – unele mișcate („Slightly out of focus”), altele repetându-se între ele – pozele lui Capa tot au fost cele mai reușite fotografii-document cu care lumea a rămas de la desantul istoric – atât de intens evocat, comemorat și întors pe toate fețele – al Zilei Z.

„Slightly out of focus” e o autobiografie înflorită, în care Capa povestește experiențele sale din al Doilea Război Mondial. Pe copertă, una dintre cele 11 imagini care au supraviețuit din Ziua Z, pe plaja botezată de americani „Omaha”.

Capa a aflat abia după câteva săptămâni de accidentul care a distrus cea mai valoroasă serie de poze pe care o realizase vreodată și a fost foarte dezamăgit când a primit vestea, dar – spune Kershaw – i-a amenințat pe cei de la Life că va întrerupe imediat colaborarea cu ei dacă îl vor concedia pe cel pe care îl făceau vinovat de această gafă.

Potrivit biografului britanic, în spatele vocației lui Capa a stat, înainte de orice altceva, nevoia. Foamea a fost cea care l-a împins în această profesie și tot foamea l-a ridicat pe vârful ei. În anii debutului său fotografic, când și-a luat pseudonimul cu care avea să intre în istorie, Endre Fridmann era atât de sărac încât fura cotletele din strachina câinelui familiei care îl găzduia în Berlin sau încerca să prindă pește de pe malurile pariziene ale Senei. De asemenea, a răspuns prezent la multe expediții militare periculoase, doar pentru că avea nevoie să surprindă imagini spectaculoase, exclusive, care să-i fie cumpărate de presa scrisă, asigurându-și, astfel, niște venituri constante.

„Să fotografiezi victoria e ca și cum ai poza, la zece minute după ce au plecat mirii, biserica în care a avut loc o cununie religioasă”.

Robert Capa, după eliberarea Parisului

Capa despre participarea lui Hemingway la al Doilea Război Mondial:

„Comandantul îi pusese la dispoziție un ofițer de relații publice, un bucătar, un șofer, un fost campion la motociclism, care îndeplinea rolul de fotograf, și propria lui rație de whisky. Pe hârtie, toți erau angajați ai serviciului de relații publice, dar, sub influența lui Hemingway, deveniseră o adunătură de indieni însetați de sânge”.

Hemingway despre Capa:

„Capa vorbea șapte limbi, dar pe niciuna n-o vorbea bine”.

Alex Kershaw insistă foarte mult, uneori călcând granița dintre ficțiune și nonficțiune, pe latura de personaj hipererotic pe care a avut-o Robert Capa. A fost aproape un erou de roman bukowskian, care se culca, la grămadă, cu toate femeile care-i ieșeau în cale, indiferent de condiția lor, de împrejurarea în care le întâlnea și de decorul care ar fi putut să-i deranjeze escapadele.

În ciuda acestei activități sexuale industrioase, destinul i-a refuzat marea dragoste, acea „femeie a vieții lui”, pe care și-ar fi dorit să o aibă. Fotografa evreică Gerda Taro, „Vulpița roșie”, cum era poreclită – pe care inima lui Capa o distribuise în acest rol – a murit într-un accident stupid, în timpul Războiului Civil din Spania, însă nu înainte de a-i spune că nu era interesată de o eternizare a amorului lor.

Nu e prea limpede cum a fost inventat pseudonimul de „Robert Capa”, dar e de bănuit că a fost ales datorită sonorității lui americane, în momentul de cumpănă în care fotograful – nemaiputându-se întoarce în țara natală, din cauza legilor rasiale ale regimului horthyist – era un apatrid în căutarea unei identități convenabile.

Au existat, însă – spune o veche prietenă a fotografului, Eva Besnyö, pe care Kershaw a mai prins-o în viață, în momentul în care lucra la „Blood and champagne” – doi „Capa” în aventura onomastică pe care au cunoscut-o apelativele lui Endre Fridmann.

În primii ani de viață, trăiți la Budapesta, copiii îi strigau pe el și pe fratele lui cu porecle inspirate de vietăți acvatice. Lui îi spuneau „Rechinul” (pe ungurește, „Cápa”), iar fratelui lui, Cornell, „Crocodilul”.

O poreclă aproape vocațională pentru destinul acestui mare fotoreporter al secolului douăzeci, din a cărui operă cel mai mult fascinează piesele ei lipsă, cele 95 de poze pierite la developare, pe care le-a surprins în timp ce tremura de frig și de frică, târându-se prin valurile sângerii, pline cu cadavre plutitoare ale Normandiei.

* Ieri, 22 octombrie, s-au împlinit 104 ani de la nașterea lui Robert Capa.