Requiem pentru Blanquito

3510
Andrei Gheorghe și genul de atitudine care l-a reprezentat toată viața FOTO: Mediafax

Adevărul e că mi-a fost frică să-l întâlnesc pe Gheorghe.

Când el făcea radio, eu eram adolescent, îl admiram de la o rezonabilă distanță și nu vedeam cum viața mă va duce vreodată la Gheorghe în sufragerie.

Erau anii `90 pe atunci și, în toată lumea aia îmbâcsită, el era ca o fereastră deschisă. Avea o voce omul ăsta.

Eram adolescent, n-ascultam de oameni, fiindcă deja știam totul, cum știu toți adolescenții, dar de el uite că ascultam – avea ceva care te făcea să te oprești în loc și să te gândești că poate, de fapt, el are dreptate și tu greșești. Era îngrozitor de deștept.

Și el era tot un adolescent, dar unul care putea să facă tot ce voia – își lua libertatea să le spună proștilor că sunt proști și le închidea telefonul în nas. Voiam să fiu ca Gheorghe, cine nu voia?

Un star rock retras sau alungat

Apoi ni s-a întâmplat viața și nu îmi mai plăcea Gheorghe. Mi se părea că se bătuse pe burtă cu tot felul de papagali ai tranziției – mă gândeam la el ca la o trădare, mă gândeam că mai renunțase la el însuși pentru parale, într-un târg prost, care nu trebuie făcut.

Și de fiecare dată când venea vorba prin redacții de un interviu cu Gheorghe, găseam motive să refuz. Adevărul e că îmi era frică să-l întâlnesc, pentru că până la urmă ce l-ar fi oprit să mă găsească un prost și să-mi trântească reportofonul în nas?

Și așa am făcut treizeci de ani. La treizeci de ani, e rușinos să mai vii cu scuze. Și m-am dus.

Gheorghe era singur acasă. Avea probleme cu măselele, i se umflase jumate de cap, avea și o lucrare stomatologică mai complexă – arăta ca un star rock retras sau alungat, care-și pierduse regatul și dinții, și bineînțeles că nu o să îți arate că îl deranjează.

Zăcea într-un trening verde și dansa cu degetul pe ecranul unui telefon nou, ziceai că e un super-erou care nu mai are chef să salveze lumea.

Gheorghe m-a fermecat din primele cinci minute. L-am întrebat ce face și mi-a răspuns franc: nimic. L-am întrebat ce vrea să facă mai departe și mi-a răspuns la fel: nimic.

Am vorbit vreo două ore, n-a rămas niciodată fără replică, n-avea răbdare, galopa printre idei, avea un rever excepțional în conversație, era cinic, era lucid, era brutal de inteligent, era citit, nu ocolea niciun răspuns. M-a lăsat cu convingerea că e un om sincer. Trăiam deja cu convingerea că toți oamenii sinceri sunt oameni buni.

El era cel mai liber

Gheorghe creștea câini și pisici – se cam lămurise cu oamenii. Fuma fără să se oprească și, deși dialogul nostru avea ritm, cred că abia aștepta să plec, ca să se joace pe consolă. Gheorghe rămăsese adolescent, iar descoperirea asta m-a făcut fericit.

Apoi a venit un prieten de-al lui, un curier, care i-a adus o cutie. Gheorghe a ridicat o sprânceană și mi-a zis: tu n-ai văzut asta! A râs, a râs și prietenul-curier, am râs și eu, a aruncat cutia pe o masă și a uitat-o acolo.

Apoi a venit unul dintre copiii lui – o fiică adolescentă – și Gheorghe a vorbit cu ea în engleză, ca în filme. Și el nu arăta ridicol, așa cum arată părinții care vor să se bage în seamă cu copiii lor când le cresc aripile și nu mai au chef de ei.

Dacă iubești libertatea, de Gheorghe te despărțeai prieten – nu se putea altfel. Era cel mai liber om pe care îl întâlnisem.

Încă voiam să fiu ca Gheorghe.

Cum spunea întotdeauna ceea ce credea, era o plăcere să îi ceri părerea. Gheorghe avea și această calitate astăzi aproape dispărută, chiar și între prieteni: nu te mințea.

Astăzi m-am trezit târziu, de fiecare dată când moare un om care a însemnat ceva mă trezesc târziu – sper să descopăr că a fost doar un coșmar ceva mai îndelungat.

Și îmi imaginez acum că intră Gheorghe la mine în sufragerie și mă întreabă ce fac, iar eu îi răspund că nimic, și mă întreabă ce vreau să fac mai departe, iar eu îi răspund la fel: nimic.

“Sunt rus, nouă nu ne pasă

Acum un an am umblat cu mai mulți ziariști și alți oameni prin Palestina și Israel. Am luat gaze lacrimogene lângă Zidul de la Betleem – pe Gheorghe îl durea un genunchi și nu mai avea niciun chef să fugă. Avea chef să se urce pe un stâlp din ăla de electricitate și de acolo să strige de o parte și de cealaltă a Zidului să-și bage toți mințile în cap și să termine o dată cu toate războaiele.

Gheorghe era pe jumătate rus. Când mai făcea câte o măgărie, ăsta era felul lui de a-și cere scuze: sunt rus, nouă nu ne pasă. Dar îi păsa. Era un om generos.

În Hebron (sau poate că eram în Ramallah?) ne-am trezit înconjurați de niște copii palestinieni. Gheorghe le-a făcut semn că hai și copiii au știut să recunoască în el omul cel bun. Le-a luat sucuri răcoritoare și le-a dat câte o palmă părintească peste ceafă.

Când au dispărut, în urma lor era un nor de praf – Gheorghe s-a întors pe călcâie și a redevenit insuportabil.

Paradisul care ar fi putut să existe

Altădată eram în biserica ridicată acolo unde s-a născut Iisus Hristos. Gheorghe nu era chiar genul religios. Nu-și dădea ochelarii de soare jos nici în biserică, au sărit pe el niște creștine de vârsta a treia să-i facă reproș că stă cu ochelarii pe ochi în sfânta biserică. Se aprindea repede, și credeam că va exploda acolo, lângă locul nașterii lui Iisus.

Dar Gheorghe și-a dat jos ochelarii, s-a uitat cu privirea aia verde-albastră numai a lui la creștinele de vârsta a treia, le-a făcut cu ochiul, fără să le spună nimic, s-a întors iar pe călcâie și a plecat.

Într-o noapte am băut arak și ne-a povestit din Panama. În junglă îi ziceau blanquito. Am râs pe săturate, fiindcă și mie tot blanquito mi s-a zis prin America Latină.

Crescuse între noi vorba asta banală, dar care pentru noi însemna mult: ce faci, blanquito?/ bine, blanquito. Aveam amândoi nostalgii după un paradis care ar fi putut să existe.

Când nu era coleric, Gheorghe era melancolic. Ne făcuserăm planuri că o să fugim într-o vară în Columbia și vom dormi în hamace sub cerul liber și vom visa în culori care încă nu există.

De câte ori ajungeam să ne scriem, Gheorghe începea cu asta: blanquito, n-ai uitat, Columbia…

Nu, blanquito, n-am uitat nimic.

Când am scos o carte pe care am avut îndrăzneala să o cred frumoasă, pe Gheorghe l-am sunat să vină să spună câteva cuvinte – era o carte despre copilărie, amândoi fusesem cândva alungați dintr-un alt paradis și m-am gândit că…

Reîncepuse să își câștige regatul, nu credeam că avea timp de mine – cine eram eu?

Din nou, îi subestimam generozitatea. Era unul dintre oamenii aceia care puteau să te ridice în timp ce te înjura. Nu am primit încă apreciere superioară acestor amiabile injurii: ai scris-o până la urmă, blanquito, ai scris-o, ‘te-n cur pe mă-ta!

Iar acum…

Ce poate să devină un om mai mult

Ninge peste București ca și cum ar fi iar iarnă pentru totdeauna, și poate că și este. Aș fi vrut să îi spun lui Gheorghe că el a fost profesorul nostru de libertate, profesorul de libertate al unei generații întregi, că a avut mereu curajul să spună lucruri pe care noi, ceilalți, nici nu îndrăzneam să le gândim…

Aș fi vrut să îi spun că îl admir și că îl iubesc și că el e cel mai liber dintre noi toți, și că nu știu ce poate un om să devină mai mult.

Bineînețeles că nu i-am spus niciodată așa ceva, cine risca să devină atât de patetic în preajma lui Gheorghe?

Iar acum, ca întotdeauna, e mult prea târziu.

Dar lasă, blanquito, lasă.

În vara asta sau poate că într-o altă vară, voi merge să privesc pentru amândoi cerul din Columbia.

Comentarii