Scuze, am salvat viaţa unui om

În prima zi a anului am ieşit la alergat pe malul Bahluiului, la Iaşi. Lume puţină pe trotuare, peisaj tipic de seară târzie. Atipic era ce văzusem cu coada ochiului în râu: un tip mergea prin mijlocul apei, care nu îi trecea de genunchi. După paşi şi gesticulări, părea beat. Beat clampă, cum zic oamenii de prin zonă. Am continuat să alerg cu gândul: „Uite-l şi pe prostul ăla” şi mi-am văzut de fuga mea.

Dar, după trei minute, dintr-un colţ al creierului mi-au sărit nişte amintiri îngropate demult. Fusese un documentar sau ceva. Zicea acolo un domn că, la frig, căldura corpului se elimină de 25 de ori mai repede dacă stai în haine ude decât uscate. Și în nu ştiu câte zeci de minute începi să mori încet, încet. M-am întors şi am luat viteză.

Când am ajuns, omul deja începuse să moară încet. Era întins pe mal, într-un con de umbră, departe de trotuar, greu de zărit de cineva care ar fi trecut pe acolo. Era cam de vârsta mea, vreo 35 de ani, îmbrăcat într-un trening şi o geacă subţire din care se scurgea apă la fel ca dintr-o şubă de lână scoasă de la înmuiat. Plângea şi tremura cu spasme cum nu am mai văzut. I-am zis că trebuie să se ridice, că altfel moare. Mi-a zis să îl las să moară.

L-am târât cu forţa cât mai departe de apă, am pus geaca mea pe el şi l-am frecat în zona toracelui cum m-am priceput și eu, să îi pun sângele în mişcare. Aşa am crezut că e bine. Habar nu aveam. Apoi am sunat la 112. Am zis cât se poate de explicit că e o urgenţă, că omul stă de mult timp ud din cap până în picioare, iar afară erau cel mult 4 grade Celsius. Le-am zis că, din ce spune pacientul, pare o tentativă de sinucidere. Mi s-a zis să aştept că trimit o salvare. Pe care aveam să o tot aştept.

Am încercat să îl ţin de vorbă. Mirosea a alcool. Din puţinele cuvinte pe care mi le-a zis, am înţeles că voia să se omoare pentru că exact în acelaşi loc, cu câteva zile înainte, murise fratele lui, fix în acelaşi fel. Ar fi fost mai întâi bătut şi apoi aruncat în apă. L-am întrebat de părinţi. Mai avea doar mamă. I-am zis să se gândească la ce o să simtă mama lui dacă va afla că i-a murit şi celălalt fiu la câteva zile distanţă.

Poliţia a venit neaşteptat de repede. Cum l-au văzut pe cel de jos, l-au şi recunoscut:

– Ia zi, uăi, voiai să te duci după frate-tu?!, îl ia unul dintre ei din prima.

Apoi îi cere buletinul. Tipul era îngheţat şi abia mai mişca, dar de prezentat buletinul tot trebuia să îl prezinte în fața organului abilitat. Ar mai fi urmat, probabil, să îl pună să scrie pe loc şi o declaraţie pe proprie răspundere, un proces verbal şi plus vreo două formulare tip. Eu îi atrag atenţia polițistului că omul e pe moarte. Fără să verifice dacă e rece sau nu, fără nici să se aplece măcar să îl vadă mai bine, decretează:

– Nuuu, nimica, e beat. („Nuuu, îi bat”, dacă ar fiu să păstrez accentul)

Ca şi cum beţia e, în sine, o infracţiune suficientă. La câteva ore de la trecerea în noul an, probabil jumătate de ţară era încă mahmură sau încă beată de-a binelea. Omul era beat, e adevărat, dar voia să se sinucidă. Iar defectul băuturii e că uneori te face să regreţi a doua zi dimineaţă multe lucruri făcute la beţie. Dar o sinucidere la băutură are un defect de necorectat: nu o mai poţi regreta după aia.

Apoi, unul dintre poliţişti mi-a trântit următoarele cuvinte care nu îmi dau pace nici acum, la trei zile de la întâmplare, cuvinte care m-a făcut, de altfel, să scriu tot acest text:

– Băiatul ăsta e din ăla care, mâine, dacă se trezeşte din beţie şi te prinde pe stradă, îţi dă în cap şi îţi ia telefonul ăsta pe care îl ţii în mână. Eu, acuma, te înţeleg că ai făcut-o pentru sufletul tău, dar noi rămânem cu el… Și trebuie să şi stăm după el: să îl ducem la spitalul de nebuni, la Socola, să îi facem internare, ăhăăă, plus că trebuie să completăm proces verbal…

Adică îmi reproşa, mai mult sau mai puţin voalat, că de ce nu mi-am văzut eu de treabă. Că uite, acum am deranajat atâta lume pentru un neica nimeni. Că acum mai trebuie să vină şi salvarea după el. Că ştiu eu că sunt puţini poliţişti şi puţine salvări? Că şi frate-su a murit la fel. Tot beat şi tot îngheţat. Adică mă lăsa să înţeleg următoarele: că frate-su a avut bunul simţ să nu deranjeze pe nimeni. S-a îmbătat, a murit de frig şi cu asta basta. Plus că probabil la el a fost mai simplu, a trebuit dus doar la IML. Acolo internarea nu există şi procesul verbal merge uns.

Salvarea nu mai venea. Eu rămăsesem doar într-un tricou de alergare transpirat. Mă muşca frigul de coloană. Aşa că simţeam urgenţa pe propria spinare. Era doar o mostră din ce simţea tânărul sinucigaş ud leoarcă şi întins pe pământul îngheţat. Nici un gest din partea poliţiştilor să dea vreo haină de la ei, sau vreo pătură de prin maşină sau orice alt ajutor. Ei își făceau, în schimb, datoria. Strict cea trecută în fişa postului.

La un moment dat, am văzut cum tânărul – care până atunci gemea pe jos şi dârdâia puternic – a rămas brusc nemişcat. Lemn. M-am speriat, am sărit la el şi am început să îl frec. Am ţipat la poliţist să mă ajute să îl încălzim. Reacţia lui? A rămas la fel de nemişcat şi oarecum amuzat de surescitarea mea:

– Nu moare, nu moare, e băut…

Apoi, unul dintre poliţişti, îngrijorat şi el că nu vine salvarea, a pus mâna pe telefon şi a sunat undeva. Explica în telefon că e totuşi o urgenţă. După ce a închis, mi-a spus că de multe ori sunt apeluri false şi că, în cele mai multe cazuri, se aşteaptă mai întâi să ajungă poliţia la faţa locului să confirme că într-adevăr e nevoie de intervenţie. Adică timp pierdut.

Salvarea ajunge într-un final. O asistentă aleargă spre noi cu o geantă bălăngănindu-se într-o mână:

-Bună seara, la mulţi ani! Abia acum am intrat în tură, zice, şi se apleacă către pacient. Alo, alo! Mă auzi?

– Îi beat, îi beat, aduce, cu precizie, lămuririle domnul poliţist.

– Îi beat, nu vezi că deschide ochii?!, confirmă şi celălalt

Cuvântul beat îl rostesc amândoi prelungit, cu lehamitea cu care ai pronunţa cuvântul rahat. Nu îi bănuiesc de rea credinţă. Nici măcar de răutate. Cred că au intrat într-un sistem care le-a pisat omenia scurt şi uşor cum ai strivi din greşeală o bucată de cretă căzută pe podeaua clasei.

Sunt poliţişti puţini, intervenţiile sunt multe, pe acasă au dat rar. Copiii le-au crescut mai mult fără tată. S-au trezit cu ei deja ajunşi la majorat, ca şi cum s-ar fi trezit dintr-o lungă beţie conştientă. În loc să stea pe acasă, alergau prin oraş pentru tot felul de neica nimeni care mai erau şi beţi. În schimb, îi bănuiesc pe cei doi poliţişti de ignoranţă. Aceeaşi ignoranţă care m-a făcut şi pe mine, în primele clipe, să mă uit la sinucigaş doar cu colţul ochiului şi să îl las acolo să atârne mult timp. Câţi oameni mor în România din cauza ignoranţei noastre? E o statistică pe care nu o va putea face vreodată niciun muritor.

Cele mai recente

Ce ne enervează #21 – E prea puțin Ceaușescu

O ediție despre cum te amețesc alegerile astea mai tare decât tiribombele, despre cum faci bani cu nepoții, despre cum punem femeile să facă plozi pentru că țara are nevoie de trupuri, despre cum îți alegi consilierii fără să fii consiliată, despre competenții candidați AUR și SOS, dar și despre faptul că e prea puțin Ceaușescu în viața noastră politică, sau ce-o fi asta.

Violența împotriva femeilor din politică a devenit doctrină națională: „Ești redusă la funcția ta de a face copii și de a produce plăcere”

Interviuri realizate de Recorder cu 16 politiciene, dar și hotărâri de instanță sau ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), arată că sexualitatea reprezintă tema cel mai des folosită în atacurile la adresa femeilor din politica românească: referințe la viol, la promiscuitate, la folosirea sexului pentru a obține o funcție, la infidelitate. Scopul e să le umilească și să le distrugă reputația.