URMELE TĂCERII 26 iulie 2018

VIDEO Țara femeilor pe care nu le apără nimeni

Andrei Udișteanu

David Muntean

La fiecare 30 de secunde, o femeie din România devine victima unui act de violență în familie. E o statistică atât de dură încât nu mai putem vorbi de un fenomen, ci de o plagă pe care societatea a tolerat-o și a privit-o ca pe un act de normalitate: femeia bătută de bărbat, îndurând pentru că așa a fost de când lumea și tăcând pentru că rufele se spală în familie.
Iar adevărul e că dimensiunile acestei drame nu vor putea fi măsurate niciodată. Ar însemna să ne întoarcem prea mult în trecut și să spargem decenii întregi în bucăți de 30 de secunde. România din romanele lui Liviu Rebreanu în care bărbatul avea drept de viață și de moarte asupra femeii. România din anii întunecați ai comunismului, în care bărbații nu aveau voie să înjure Partidul, dar aveau voie să-și bată nevestele. România post-comunistă mimând democrația și valorile occidentale și prefăcându-se că aplică ordine de protecție în timp ce bărbații își omoară femeile.
O Românie care nu înseamnă doar instituții slabe și legi prost făcute, ci și complicitatea fiecăruia dintre noi, cei care întoarcem capul în altă parte sau dăm televizorul mai tare ca să nu mai vedem și să nu mai auzim.
Începând de astăzi, demarăm serialul “Urmele tăcerii”, o campanie sprijinită de Avon în care vom vorbi despre toate efectele violenței domestice, pe care societatea românească le ignoră de zeci de ani, cu prețul unor vieți distruse iremediabil.

Societatea românească are, în primul rând, o problemă de mentalitate atunci când se raportează la violența domestică: 9 din 10 cazuri rămân neraportate și aproape 60% dintre români consideră justificate comportamentele violente din familie. “Lasă, că o fi făcut ea ceva” vă sună cunoscut?

În unele comunități, a fost nevoie ca bătăile de acasă să se transforme în crime în piața publică pentru ca oamenii să conștientizeze gravitatea problemei. Cel mai recent caz a avut loc în Titu, Dâmbovița, unde un subofițer MapN și-a ucis concubina, în vârstă de doar 25 de ani, cu mai multe lovituri de cuțit, într-un coafor din centru. În trecut, femeia depusese mai multe plângeri pe numele bărbatului, însă nimeni nu a intervenit.

Prinse între rușinea de a vorbi despre problemele din familie și teama că autoritățile nu vor rezolva nimic, femeile ajung de cele mai multe ori să tacă și să îndure. Multe dintre ele nu-și cunosc drepturile, iar agresorii sunt tratați cu lejeritate de lege și ajung chiar să le râdă polițiștilor în față. De cealaltă parte, organele legii spun că nu au suficiente pârghii pentru a-i pedepsi: „Uneori agresorul vede că puterea polițistului asupra lui încetează și zice: «Ei, și? Îmi dai o amendă și ce?»”.

În 2012 a fost introdus în lege ordinul de restricție, care poate fi eliberat la 72 de ore de la sesizare prin aprobarea unui magistrat. Timp suficient ca femeile agresate – de cele mai multe ori presate de agresor, umilite de legiuitor și ignorate de comunitate – să se răzgândească, să-și retragă plângerea, să-și accepte soarta și chiar să fie agresate în continuare. În ultimii cinci ani, au fost cerute peste 15.000 de astfel de măsuri de protecție, în condițiile în care, statistic, o femeie din zece este afectată de violența domestică în fiecare an.

Pe 18 iunie 2018, Parlamentul României a adoptat o serie de modificări la legislația care pedepsește violența în familie, în urma cărora polițiștii chemați să intervină pot elibera un ordin de restricție temporar cu efecte imediate. Teoretic, asta ar îndepărta pericolul pe loc, până când agresorului i se poate deschide dosar penal, dar reprezentanții Poliției spun că va fi foarte greu de aplicat. Practic, agresorul ar trebui evacuat imediat din locuință, dar nu e clar cum vor face autoritățile acest lucru. Totodată, deși legea prevede aplicarea lor, nu există metode de supraveghere a agresorului pus sub ordin de restricție pentru a fi siguri că acesta nu se apropie de victimă.

Crima de la Titu

În ultima vreme, Nicolae Marin o însoțea pe fiica sa, Alexandra, la coaforul de lângă piața din Titu unde femeia era angajată. „Ca să o apăr. Dar nu voiam nici să se creadă că are probleme sau ceva”, ne povestește bărbatul, în curtea sa de la periferia micului oraș dâmbovițean. Tot ce i se întâmplase Alexandrei trebuia păstrat sub tăcere. Nimeni, cu atât mai puțin Nicolae, nu-și dorea să tulbure liniștea din Titu cu o „banală” poveste în care o femeie tocmai fugise de acasă, de frica bărbatului.

În acest coafor, din centrul orașului Titu, Dâmbovița, un bărbat și-a înjunghiat iubita. Nimeni nu a intervenit. FOTO: Recorder

23 ianuarie 2018 a picat într-o marți și părea o zi ca toate celelalte. Nicolae Marin și-a condus, din nou, fata la coafor și apoi a intrat câteva minute la supermarketul de alături, ca să cumpere fructe. Cât a plătit la casă, la nici 50 de metri distanță, Florin Oprea, concubinul Alexandrei, intra în coafor și își înjunghia iubita. Colegele femeii, împietrite de frică, nu au intervenit. Florin a fost cel care a sunat la ambulanță, apoi a urcat într-un taxi și s-a predat la poliție.

Alexandra a murit în urma rănilor provocate. Avea 25 de ani și era mamă a doi copii (unul cu Florin, altul dintr-o căsnicie anterioară). Din cei 25 de ani trăiți, mare parte au fost sub semnul violenței. Fusese agresată de Florin, dar și de fostul soț, care o bătea cu biciul și o alunga de acasă, după cum povestește tatăl. Începuse să creadă că așa e normal să fie, până când n-a mai putut suporta și a decis să-și ia lucrurile și să se mute înapoi la părinți.

„Trăia în teroare. Și, când a avut curajul și și-a luat toate actele la ea și a plecat, el atunci a intrat în faza aia de nebunie…”, spune tatăl Alexandrei. „Suntem bărbați și ne mai ieșim din fire câteodată… Dar nu m-am gândit că o să facă așa ceva, că de față cu noi n-a dat în ea niciodată…”.

Nicolae Marin știa puține lucruri din câte se întâmplau în casa lui Florin și a Alexandrei. De fapt, nici nu a întrebat prea multe. Acum privește mai atent la nepoții orfani de mamă care au rămas în grija sa. Și vede că fetița, la doar trei ani, e cuprinsă uneori de teamă. „La cum se manifestă fetița, a fost un cămin de groază acolo”.

Mama Alexandrei, Elena, susține că a încercat să-și ajute fiica. Știa că duce o viață de coșmar și, când prindea câte un moment, o chema acasă. Dar totul între patru ochi, pe ascuns, ca să nu se afle. „Cuvintele noastre erau de prisos. Tot ce-i spuneam noi nu conta, cuvintele lui o întorceau de fiecare dată. N-am avut ce să fac! N-am avut ce să fac!!!”, repetă femeia.

Acum e convinsă că, de fapt, nimeni nu a vrut să facă nimic. Nici colegele, nici autoritățile care ar fi trebuit să o apere. „N-a făcut nimeni nimic. Nu au făcut niciun gest. În toamnă a sunat la 112 că o agresa, a făcut plângere la Poliție. La o săptămână, atâta a sucit-o, că a plecat iar la el. A fost amendat cu 500 de lei și apoi totul s-a pitit…”.

„Pactul cu diavolul”

După crimă, s-a descoperit că pe numele lui Florin Oprea fuseseră depuse, de-a lungul timpului, mai multe plângeri pentru că era violent, inclusiv din partea fostei soții. Ca și în cazul Alexandrei, nimeni nu a intervenit nici atunci pentru a opri reacțiile violente ale bărbatului.

Șapte polițisti sunt acum anchetați pentru că – spun șefii lor de la București – au tratat superficial cazul și l-ar fi acoperit pe subofițerul agresiv. Ancheta este încă în lucru, iar Florin Oprea așteaptă să fie judecat de un tribunal militar.

Însă Nicolae Marin e convins că totul e o mare mușamalizare. Că nimeni, nicio lege sau autoritate, nu i-a apărat fiica. Și că nu apără, de fapt, nicio femeie aflată în aceeași situație de coșmar. „Polițiștii, o parte din ei, au făcut pactul cu diavolul. Și le zic agresorilor dinainte: Bă, vezi cum faci să o aduci, să discutăm, să-și retragă plângerea!”.

În Titu, Nicolae aude des că femeile sunt agresate în propriile case. Și vede că totul rămâne neschimbat, nereclamat, nepedepsit. Nimeni nu vorbește, totul rămâne în familie. E o regulă nescrisă.

Tatăl Alexandrei se gândește mereu că dacă n-ar fi intrat în supermarket, poate că lucrurile ar fi stat acum altfel. Pe lângă durerea cauzată de pierderea propriului copil, a ajuns să trăiască cu remușcări și cu teama în suflet. „Ne e și frică să mai ajungem la vreo instituție și să deschidem gura”, spune aproape în șoaptă, privind în jur, peste gard. „Ne e frică! Că ne-au amenințat că ne iau copiii. Cu cine să mă bat? Cu morile de vânt? Noi nu avem nicio putere, să știți”.

Elena Marin, mama Alexandrei, a rămas să se îngrijească de copiii orfani. FOTO: Recorder

„Și ce-o să-mi faci? Îmi dai o amendă?”

Ordinul de restricție temporar, votat recent de Parlament, ar fi o soluție în descoperirea, din timp, a unor cazuri cum a fost cel de la Titu. Însă numai dacă ordinul ar fi dublat de măsuri suplimentare – cum ar fi monitorizarea părților implicate și consilierea psihologică atât a victimelor, cât și a agresorilor, pentru a se ajunge la cauzele comportamentului acestora. Asta crede Aurelian Bocan, inspector în cadrul Serviciului Prevenire din Poliția Capitalei.

Până ce noua lege votată de parlament va intra în vigoare, polițiștii fac tot ce au făcut ani de zile. Adică, dacă sunt solicitați vin, constată cazul, adună declarații și probe și apoi trimit ce au găsit spre procuror. Acesta decide ce face mai departe. E un proces lung, de uzură.

Între timp, aflate sub presiune și deznădăjduite, victimele își retrag plângerile, în foarte multe cazuri. Și, de cele mai multe ori, bătăile continuă, agresorul fiind convins că nimeni nu-l poate opri. Uneori, zice Aurelian Bocan, agresorii le râd în față polițiștilor. „Le zic: «Și ce-o să-mi faci? Îmi dai o amendă? Și ce!». Mentalitatea poporului român este de toleranță față de violența în familie și asta nu de acum. De la romanul „Ion” al lui Rebreanu știm că Ion o bătea pe Ana și nu veneau vecinii să intervină. Așa e și acum. Trebuie schimbată mentalitatea asta, în sensul că noi, ca cetățeni, trebuie să fim un pic mai aplecați către civism. Nu poți să stai așa liniștit și să te uiți cum un individ se plimbă cu cuțitul în mână pe stradă”, spune Aurelian Bocan.

Aurelian Bocan, inspector la Poliția Capitalei

Polițiștii știu că femeile agresate gândesc așa: „Degeaba depun plângere la Poliție, că oricum nu se întâmplă nimic”. „Ceea ce nu e departe de adevăr”, recunoaște Aurelian Bocan. „Dar polițistul nu este instanță. El nu poate să dispună arestarea unui individ. Procurorul decide dacă face sau nu dosar”.

De asemenea, polițiștii văd că puterea lor dispare în fața problemelor de familie. Și asta văd și agresorii. Aurelian Bocan crede că alături de ordinul de restricție temporar, eliberat pe loc, legea ar trebui să interzică și retragerea plângerilor depuse în situații clare de abuz. „În alte țări părțile se pot împăca, dar dacă un agresorul a făcut o faptă penală, dosarul se judecă în continuare. Dacă este vorba de o faptă penală, nu este normal ca această retragere a plângerii să nu existe?”.

Sunt însă și situații care nu apar în statisticile despre violență domestică. Cele în care inclusiv polițiștii sunt acuzați de lipsa de reacție în cazuri clare de violență domestică. Cum a fost și cazul din Titu. Aici, inspectorul Aurelian Bocan e de părere că tot cetățenii sunt cei care trebuie să intervină. „În momentul în care consideră că este nedreptățit de orice membru al autorității publice, orice cetățean trebuie să ia măsuri. De asta avem DGA, de asta avem DNA, pentru a ne plânge de anumite abuzuri”.

Curajul de a vorbi și eterna întrebare: „De ce ai stat cu el?”

Violența domestică este alimentată de această tăcere complice întinsă peste tot în societate. De la polițiști, la vecini sau chiar victime, puțini vorbesc sau intervin în „bătăile de acasă”. Există însă și excepții. Eleonora Pokola – Nori, pentru prieteni – locuiește în Cluj-Napoca și în 2010 a decis să-și scrie povestea, după 20 de ani de chin alături de un soț violent. A fost prima femeie din România care și-a asumat public „rușinea”. De atunci sprijină pe oricine are nevoie de ajutor ca să iasă dintr-o relație abuzivă, într-o asociație pentru drepturile femeilor.

Și au fost destule victime care, din 2010, de când și-a publicat povestea într-o carte („Povestea unei supraviețuitoare”), au căutat-o, în secret, când soții lor nu știau. Pe unele a reușit chiar să le scoată din coșmarul de acasă. O parte au stat, ca refugiații, la Eleonora acasă.

Când s-a apucat de scris, Nori numai la publicat cărți nu se gândea. Era diagnosticată cu cancer, făcea tratament și, în paralel, încerca să-i supraviețuiască și soțului abuziv. „Canceroaso!” și „Miroși a moarte!” sunt doar câteva dintre vorbele cu care fostul soț își alinta soția bolnavă. Violențele verbale și cele fizice au fost descrise de Nori în cartea ei.

A fost o perioadă cumplită. „Îmi scriam gândurile, stările, durerea, pentru că nu puteam să le spun nimănui. Timp de 20 de ani, fostul meu soț mi-a spus că nu știu nici să scriu o scrisoare, că nu sunt în stare de nimic. Și scriind această carte am vrut să văd de fapt dacă sunt în stare de ceva”.

“Rufele se spală în familie, nu-i așa?”

Nu avea bani să divorțeze. Au făcut prietenii – „îngerii mei”, cum le zice Nori – chetă și așa a reușit să-și reia viața. Îi vine mereu în minte întrebarea, încă fără un răspuns clar, pe care o femeie abuzată o aude la nesfârșit: „De ce ai stat cu el?”. E o întrebare care te chinuie.

„Sunt mulți factori. Este și acea frică de a lua viața de la început, pentru că nu știi ce urmează, ești mereu șantajată cu «Am să-ți iau copiii!». Apoi e situația: ce am să fac după divorț? Și apoi e tradiționalismul. Că, inevitabil, în comunitatea în care ești, lumea te privește tradiționalist. Pentru că «Rufele se spală în familie», nu-i așa?”.

Eleonora Pokola, din Cluj-Napoca, a fost prima femeie abuzată care a găsit curajul de a pune pe hârtie experiența de coșmar trăită acasă. FOTO: Recorder

Asta a fost una dintre cele mai mari dureri ale lui Nori în perioada abuzurilor. Locuiau la casă. Vecinii auzeau, vedeau ce se întâmplă. O vedeau cu fața tumefiată. Știau că nu se lovise de tocul ușii. „Și totuși, îl salutau pe fostul meu soț, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate că-i deranja, poate că nu erau de acord. Dar încurajând și netaxând un astfel de comportament, practic, ești pe undeva complice”, spune Nori.

Au fost bătăi și scandaluri în urma cărora a chemat și poliția. Nori îi vedea mereu pe polițiști ca pe niște salvatori, pentru că urma o scurtă perioadă de acalmie în casa familiei. Chiar dacă nu puteau face mare lucru.

„Odată, țin minte că eu zugrăveam. Și el a venit băut de la serviciu. Și a ieșit urât de tot, a luat un cuțit. Așa că am chemat poliția. Iar el s-a schimbat repede în haine de zugrav și le-a zis polițiștilor că sunt nebune femeile, se iau de el, când el muncește. Polițistul m-a luat deoparte și mi-a zis: «Știți… nu suntem consilieri maritali, să intervenim la astfel de lucruri». Și, ok, la mine, personal, poate că au intervenit când i-am chemat. Dar în mediul rural lucrurile stau altfel. Pe una dintre victimele pe care am ajutat-o cu asociația, polițiștii au ridiculizat-o”.

Banalitatea răului

În casele unde există violență, printre cei mai afectați sunt copiii. Dacă nu sunt și ei abuzați, ceea ce văd și aud de la părinți îi marchează pentru totdeauna. Asta a realizat și Eleonora, când a găsit o parte dintre poeziile pe care fiul ei, Sebi, le scria în copilărie, în cele mai negre perioade. Le-a publicat în carte. Au cuvinte grele în titluri, ca „Rătăcire” sau „Coșmar”.

Eleonora Pokola crede că fenomenul violenței domestice nu e luat în serios, pentru că nimeni, de fapt, nu ia în serios o femeie bătută acasă. A devenit o banalitate să auzi strigăte printre vecini. Iar pentru autorități, e de multe ori o intervenție fără rezultat. „Asta și pentru că sunt foarte multe cazuri în care femeia depune plângere, merge la Poliție și pe urmă o retrage. Și poliția nu poate merge înainte dacă cineva își retrage plângerea. Și atunci nu pot să ia în serios aceste plângeri”.

Nori e convinsă că, în România, există ceea ce ea numește „un cult al acoperirii infractorilor”. „Pentru că pentru mine asta sunt agresorii din familie, infractori. De multe ori rușinea este cea care te oprește să spui «Da, pe mine mă cheamă așa și sunt agresată». Dar acum sunt tot mai multe femei care vorbesc!”.

Vede mereu fete, unele foarte tinere, care își asumă că și ele trec prin asta. Pe internet, la televizor, peste tot. Și atunci Nori se bucură. Crede că de aici va începe adevărata schimbare. De la victime. Oameni reali, cu fețe, nume și prenume, femei care nu vor să mai tacă doar pentru că așa a fost mereu şi aşa trebuie să fie.