Țara noastră
De la cel mai înalt nivel până în ultimul cătun, românul supraviețuiește cu țara în gură.
Politicienii se sacrifică până la ultimul pentru țară. Dar uite că poporul (capricios, de) e nemulțumit de această entitate cumva abstractă.
De vină-i țara, căci: asta nu e țară!, asta e țară?, țară de rahat, te … în ea de țară, ce ne facem, fraților, cu țara?, arde țara! Cum, nu știați? Țară frumoasă, păcat că-i locuită…
Țara e, așa, un fel de dat, care plutește deasupra capetelor noastre înfierbântate. Problema e desigur veche: avem o țară și nu știm cum să procedăm. Noi cunoaștem multe granițe, iar spațiile culturale care trec de geto-daci ne plitictisesc. Trăim încă în plină propagandă național-ceaușistă. Țara noastră-i țara noastră! Exclus gândire la scară mai mare (dacă nu implică teoria conspirației).
Să te ferească Maica Domnului (Doamne ferește!) să aduci în discuție moștenirea comună a ortodoxiei în Balcani (sau pe cea a Imperiului Otoman sau pe cea a Imperiului Sovietic, căci trecutul e mai bine să nu ne deranjeze).
Cine încearcă să ne târască înspre un context european este un dușman al poporului, un trădător de neam și – desigur – de țară și în general e omul lui Soros și trebuie ucis cu pietre pe marele ecran, la televiziunile securiștilor eterni.
De când tot stăm noi strajă țării, lumea a devenit un sat global, se pregătesc roboții să ne invite la vals, dar noi nu.
Noi ne pierdem eternitatea în trafic în mașinile noastre din secolul XX, suntem aici pe veci stăpâni, apărându-ne valorile tradiționale: defecarea în mijlocul naturii, la iarbă verde, brânza telemea, drumurile fără asfalt, scărmănatul nevestei, coada, coloana flexibilă, sărumânușițele șefa, trăiț’ șefu’, tulburelul și nobila artă a descurcatului, încununată de furtul de la buget, care fiind de la toți nu e de la nimeni (ce, nu toți fură?).
Cine nu e ca noi nu e doar împotriva noastră, cine nu e ca noi trebuie să dispară. Și nu doar dincolo de Sarmizegetusa Regia. Și aici, la noi, acasă.
Avem vocația exagerărilor dincolo de care nu e nimic. Dintre toate cele care ne lipsesc, cel mai mult ne lipsește logica. Țara e totul, țara fiind totul e limpede că nimic nu merge și întotdeauna de vină e celălalt.
Șpaga. Mâna care dă și mâna care primește. Dar cum să trăiești fără șpăguță? Cum să te descurci fără leafa ta de bun român? Cum, nene? E peste poate!
Trăim numai în exagerări. Că doar nu ne-om apuca acum, după două mii de ani, de gândire critică, solidaritate și muncă (un cuvânt foarte urât, de sorginte maghiară).
Pe de altă parte, bunul român trudește prin tot continentul, care cu cârca, care cu videochatul, care cu prostituția în Germania Federală, care cu mintea. Poate pentru că nu mai încăpeau în țara noastră nuanțele au emigrat și ele.
Să ne cunoaștem țara! Trăim în mod fals în două găști: noi și ei. Noi suntem contribuabilii. Ei sunt cei care ne fură pe noi, prostindu-i pe proștii care votează. E o schemă rudimentară de gândire (am precizat deja că am ales oaia, dar nu ne place logica).
Ei, când nu sunt extratereștri, sunt secreția murdară a țării (o, dacă era țara pe mâna noastră!…). Știți ce s-a întâmplat cu țara când s-a dat voie la măriri de leafă fără niciun discernământ, fără nicio viziune? Credeți că a fost vreunul să nu se înfigă? N-au fost, domnule. Românul nu e prost, românul se descurcă. Vedeți: iar am exagerat.
Ai noștri nu sunt ca ai lor, deși au aceeași jugulară umflată de la stalinismul primar: aproapele e departele, el trebuie să dispară (de câte ori să spunem?!), căci el este frâna.
Pur și simplu nu e loc în țară de țările noastre mai mici, de triburile și de găștile și de oamenii lui cutare și de oamenii lui cutărică. Nu doar că e țara mică, dar și caracterele sunt puține. Vedeți: iar am exagerat.
Țara! Ne preocupă toate fleacurile, le simțim monstruos și le comentăm pe marginea șanțurilor noastre virtuale, dar nicio problemă de sistem nu ni se pare cu adevărat vitală (pentru că altfel am acționa întru rezolvare, și nu e cazul).
Nimic nu e decisiv pentru că nimic nu cunoaște o rezolvare spontană. Nimic mai plicticos decât un proiect pe termen lung. Răbdare? Păi, noi avem timp să avem răbdare?
Avem primari nu foarte înzestrați cu apetit pentru binele public și cu poftă de înavuțire imediată (păi, cum, nu am zis deja că toți fură?). Bineînețeles că avem, că doar sunt ai noștri și ne reprezintă până și absențele. Ei trebuie înjurați în fiecare dimineață și în fiecare seară, pe drumul spre și dinspre serviciu. E o idee foarte bună. Bravo, țara! Dar cum am putea avea oare primari fără cetățeni? Mister.
Dragi cititori, o veste proastă: din păcate în țara noastră locuiesc prea puțini cetățeni. Indivizi autonomi, care nu depind de niciun mecanism de corupție și putere. Piața nu e liberă, în ciuda propagandei, Justiția face loc, nu dreptate (ce, eș’ copil?), partidele politice funcționează ca grupări infracționale mai bine sau mai prost organizate, politicienii nu mai răspund nici în fața lui Dumnezeu, cine să mai creadă azi în Dumnezeu în această dictatură a avariției Bisericii, cine, dacă nu babele habotnice, că de la ele ni se trage răul? Vedeți: iar am exagerat.
Pe ce ne bazăm? Pe o istorie mistificată și caricaturizată? Pe alde Mihai Viteazu’ călare pe Breazu’? Bun și el, dar omul, omul zilelor noastre, cum e el? Ce necazuri are? Câtă carte nu știe? Dacă arde de viu are unde se trata? Pe unde se deplasează el din punctul A în punctul B? Ce e pe agenda publică, dincolo de salarii și pensii și taxe din care să faci rost de bani de salarii și pensii și gușa clientelii politice, mereu nesătulă, ca o vrăbiuță amantă de securean?
Din păcate, cel mai bine păstrat secret din țara noastră este chiar acesta: țara suntem noi. Și nu e adevărat că nu s-a schimbat nimic după Colectiv (în afară de mărirea lefurilor personalului medical la grămadă, cu ghiotura).
S-a schimbat ceva foarte important. Nu-l mai detestăm/votăm pe domnul Ponta. Acum îl detestăm/ votăm pe domnul Dragnea. Merge și așa.
