Experimentul Richiș. Cum s-a schimbat un sat românesc după ce a fost cucerit de străini

România primitoare: în Richiș există o uliță care se numește Strada Internațională. FOTO: Andrei Gheorghe Alexandru
România primitoare: în Richiș există o uliță care se numește Strada Internațională. FOTO: Andrei Gheorghe Alexandru

La începutul anilor ’90, niciun antropolog nu i-ar fi dat vreo şansă micului burg nemţesc din nordul judeţului Sibiului. Saşii care până atunci ținuseră locul în viață, puseseră lacăt pe case şi plecaseră să-şi construiască alte vieţi în Germania. În urma lor rămăseseră doar cei care încă n-aveau unde să se ducă. Richisdorf, altădată satul bogaţilor, avea acum toate datele pentru a ajunge o ruină. Prin secolul XV era un pol religios și economic. Acum, însă, nimeni nu mai credea în istorii rurale ori în poeme şi părea că singurul lucru veşnic care s-a născut în satul acesta este sărăcia. Dar acolo unde fatalismul românilor n-a mai lăsat loc pentru nimic, nici măcar pentru dorinţa de a supravieţui, speranţa a venit de la o mână de venetici care au înțeles cât de frumos și important este să nu lași un loc să moară.

Astăzi, sunt destui locuitori ai satului Richiș, comuna Biertan, care vorbesc despre splendoarea locului unde le-a fost dat să trăiască şi despre belşugul pe care natura îl dăruieşte celor care ştiu s-o preţuiască. Pare că undeva s-a produs un scurtcircuit. E, de fapt, un întreg proces. În ultimii ani, tot mai mulţi străini au cumpărat casele vechi ale saşilor şi s-au mutat în sat, fascinaţi de simplitatea şi de pitorescul bătrânului burg transilvan. Richiş este azi satul cu cea mai mare diversitate culturală din România: 12 naţionalităţi într-o localitate cu doar 700 de suflete.

Nimeni nu înţelegea la început ce tot caută străinii în Richiş, îi privea lumea ca pe nişte smintiţi. E multă sărăcie în satele româneşti, nu la poveşti din acestea îţi stă gândul când n-ai ce pune pe masă. Numai că oamenii aceştia au văzut un pic mai departe de masa de seară. Încet-încet, străinii stabiliţi aici au recondiţionat casele, păstrând arhitectura originală, cu acoperişul şi structura saxone, au deschis pensiuni şi case de oaspeţi, cu mobilă veche de câteva secole, şi au început să le vorbească localnicilor despre cât de preţios e, de fapt, ceea ce ei ar fi numit sărăcie: traiul simplu, în mijlocul naturii, fără capriciile moderne. Încet-încet, străinii aceştia au devenit localnici şi au readus la viaţă satul sibian. Au deschis magazine, centru inforturistic, au început să organizeze brunch-uri cu produse traduţionale şi chiar un festival de literatură.

Mirări românești

Iar când turiştii au bătut la porţi să cumpere zacuscă, slănină sau vin, parcă li s-a arătat şi sătenilor minunea. Oamenii au început să-nţeleagă ce înseamnă turism verde şi de ce altora le plac drumeţiile cu bicicleta şi în căruţe trase de cai, de ce fac trasee pe crestele dealurilor şi de ce mănâncă cu atâta plăcere legumele din grădină. Au început richișenii să înțeleagă, chiar dacă ei tocmai de asta erau sătui. Se mai miră câteodată, omeneşte, că nu-nţeleg de ce, când au condiţii aşa bune la pensiune – camere, băi, apă la chiuvetă -, oamenii tot la cort vor să doarmă.

Străini, la plimbare prin Richiș. FOTO: Andrei Gheorhe Alexandru
Străini, la plimbare prin Richiș. FOTO: Andrei Gheorhe Alexandru

Primii străini sosiți aici, soţii Timmerman din Olanda, şi-au cumpărat casă în Richiş pe la începutul anilor ’90. Ajunseseră în sat după ce se împrieteniseră cu o familie de revoluţionari din Mediaş pentru care trimiseseră un pachet de ajutoare sociale în decembrie ’89. Dar când au văzut olandezii apusurile de pe dealurile din Richiş, decorate cu pălăriile mari de paie ale cosaşilor, şi-au zis că, la bătrâneţe, trebuie să trăiască şi ei în această pictură romantică. S-au întors acasă cu gândul ăsta, că-şi vor cheltui pensia în România.

Richişenii nu stau prea multă vreme cu sticla plină de „Respect” pe masă

Mai întâi şi-au petrecut vacanţele în sat, apoi, în 2008, s-au mutat definitiv, ca să-şi găsească liniştea şi să crească lalele pe pământ românesc. Sigur că le-ar fi ajuns pensia olandeză să plătească în fiecare seară apusul din Richiş şi să stea aşa, cu ochii-n soare, dar Tony şi Gerrit Timmerman n-au stat; şi-au făcut câteva camere de oaspeţi, au pus gazon pentru camping, ba chiar, la insistenţele sătenilor, care i-au văzut gospodari, au cumpărat şi magazinul general din sat, şi cârciuma – „Bar de zi”. La birt, cel mai bine se vinde paharul de Respect, „băutură spirtoasă obţinută prin muncă, tradiţie din 1932”. Ceva autentic.

Cu timpul, s-a dus vorba despre Richiş. Nu s-au făcut reportaje panicarde despre mulţimi de turişti care au încins grătarele la iarbă verde, n-a scris nimeni vreun panseu prin ghiduri de călătorii şi nici nu s-au alocat bugete pentru promovare pe internet. A fost mai simplu de-atât. Oamenii care-au ajuns aici şi-au umplut piepturile cu aer curat, iar apoi au povestit și altora despre sentimentul acesta liniştitor. Au venit să vadă Richişul belgieni, nemţi, francezi, italieni, lituanieni, americani, mulţi au venit.

Şi, în timp ce oamenii locului căutau orice prilej să plece din sat, din ţară, să plece dincolo, oriunde, şi să lase în urmă noroaiele de pe uliţe, străinii tocmai de asta erau fascinaţi: găseau un loc autentic unde puteau mânca legume din grădină şi ouă de la găini crescute în coteţ, nu în baterii în care nu intră lumina zilei. Puteau să stea cu picioarele goale în iarbă şi să numere o noapte-ntreagă stelele de pe cerul Richișului.

Viața în slow motion

Unul dintre aceşti oameni, un fel de ambasador al acestui sat global, e Paul Hemmerth. Paul e şi nu e localnic. S-a născut în Mediaş, dar a plecat în Germania în 1980, când avea 14 ani. La finalul anilor ’90, s-a întors în România şi a ajuns în Richiş: „Era aproape sălbatic, dacă-l comparai cu oraşele din Germania, unde totul e împărţit, organizat. Era de-o frumuseţe care te lăsa fără cuvinte. Cum te-ndrăgosteşti de o fată, aşa m-am îndrăgostit de locul ăsta”. Paul Hemmerth văzuse toată lumea. Era ghid turistic şi fusese din Islanda până în Zanzibar şi din Hawaii până în Vietnam. Dar acum ajunsese în curtea unei case din Richiş, cu tencuiala căzută şi sugrumată de buruieni, şi se simţea ca la începutul lumii. „Ca braţul bunicii când stai şi-ţi face ou moale.” A vrut să păstreze sentimentul ăsta, aşa că a cumpărat casa, a restaurat-o şi i-a redat viaţă. „Casa Noah” primeşte acum oaspeţi din toată lumea. E punctul de plecare pentru o altfel de experienţă de vacanţă: în tihnă, ca-n braţele bunicii. Slowly, spune Paul, fără obiective de văzut şi liste de bifat, fără program. „Trăim în viteză şi suntem atât de deconectaţi de tot ce a autentic, oamenii nu mai au timp să descopere lucrurile în profunzime, să caute, să privească, să înţeleagă”, spune el.

Freakish în Richiş

Paul Hemmert a străbătut lumea, din Islanda până-n Vietnam, dar s-a oprit la Richiș
Paul Hemmert a străbătut lumea, din Islanda până-n Vietnam, dar s-a oprit la Richiș

Ca să implice comunitatea, Paul Hemmerth le spune oaspeţilor că pot lua micul dejun la vecini, numai cu produse de la ţară, îi trimite la plimbări cu căruţa sau în drumeţii pe dealuri cu ghizi locali, să exploreze împrejurimile. Iar richişenii au început şi ei să prindă sensul acestei filosofii. Le spun acum turiştilor despre produsele lor „bio” şi „eco”, despre legumele crescute departe de poluarea din oraşe şi despre slănina de porc nestresat.

„Sunt oameni care creează o zonă anume prin viziunile şi convingerile lor. Se aliniază acestui sistem şi contribuie cu ceea ce au ei de oferit, iar dacă nu se potrivesc în comunitate, vor pleca. Exact cum e gentrificarea în oraşe”, explică Paul Hemmerth. El l-a chemat în Richiş pe Christian Rummel, neamţ din Bavaria, calfă călătoare, care a ajuns cel mai căutat dulgher din zonă. Restaurează şi recondiţionează uşi și ferestre din lemn masiv pentru care inclusiv balamalele sunt lucrate manual. Christian mai face porţi săseşti monumentale, roţi de trăsură şi chiar caleşti în care s-au plimbat regi şi regine. În atelierul lui lucrează fără calculator şi fără plastic.

Serile la focul de tabără în spatele şurii din curtea lui Christian Rummel sunt cunoscute în tot satul. Nimeni nu dă attend şi check-in, însă oamenii se strâng aici mereu cu bucuria că aparţin aceleiaşi comunităţi care vrea să dea suflet Richişului. Încing la foc slănină pe băţ, pun cartofi în jar şi fac planuri. Freakish în Richiş, se glumeşte, atunci se aduc în discuţie diferenţele dintre venetici şi localnici. Dar exact asta vor oamenii să elimine, ca într-un chibuţ rural.

Christian Rummel locuiește în Richiș și își câștigă traiul din recondiționarea lemnului vechi
Christian Rummel locuiește în Richiș și își câștigă traiul din recondiționarea lemnului vechi

La fel ca Paul Hemmerth, şi Christian Rummel este unul dintre angajatorii principali din sat. Oamenii lucrează în atelierul lui care primeşte mai multe comenzi decât poate duce şi îl ajută să ţină casa de oaspeţi. Satul ăsta va fi ţinut în viaţă numai de oamenii care muncesc, e convins Christian. „De exemplu, turismul creează locuri de muncă. Fiecare om care cumpără o casă are nevoie de cineva pentru grădină, de oameni care să construiască sau să recondiţioneze casa, de oameni care s-o administreze. Iar faptul că sătenii iau contact cu alt mediu faţă de cel cu care sunt ei obişnuiţi îi ajută foarte mult să se dezvolte. E natural. Cel mai vechi angajat al meu, înainte de a lucra la mine, scotea fier vechi din vale şi îl vindea. Era un dezastru, era caz umanitar. De când lucrează, văd în el o mândrie, mândria că are o responsabilitate mare. Acum are încredere în el, iar perspectivele lui s-au schimbat”.

Poate că nu e prea mare schimbarea pe care-au adus-o străinii care s-au mutat în ultimii ani în Richiş, poate că nu se vede pe toate uliţele satului şi în fiecare gospodărie. Şi poate că unora dintre săteni încă le vine greu să înţeleagă de ce e bine să se îngrijească de tradiţii şi de natură. Dar sunt nişte întâmplări care îi fac pe aceştia să nu-şi piardă avântul. De pildă, povesteşte Christian, astă vară, un turist englez s-a dus şi a adunat tot gunoiul de pe vale. A vrut, pur și simplu să facă un bine. Sătenii, când l-au văzut, să intre în pământ de ruşine. „Eu cred că toţi au învăţat ceva în acea zi. Educaţia e foarte importantă în direcţia asta şi, chiar dacă încă sunt multe de făcut, cred că se poate. Şi, într-un fel, e şi obligaţia noastră să contribuim. Locuiesc aici, fetiţa mea creşte aici şi se simte bine. Am o responsabilitate faţă de ea să ajut şi eu un pic să avem un loc frumos aici”.

Indiferent dacă e impulsionat de ample filosofii de viaţă, de respectul faţă de natură, de pasiunea pentru tradiţie, de dorinţa de a găsi un hotar de linişte sau de nevoia de a supravieţui, un lucru e sigur: clubul acesta freakish pare din ce în ce mai entuziast. Iar ăsta e primul semn de schimbare.

Acest articol face parte din proiectul editorial „România pe curat”, realizat cu sprijinul AQUA Carpatica.