Mihai Gruia Sandu: „Doctor în teatru, și mă strigă lumea pe stradă Arlechino”

1124
mihai gruia sandu arlechino emisiune tvr
Mihai Gruia Sandu, în rolul care l-a consacrat în televiziune

Din când în când, pe Recorder veți găsi interviuri despre copilărie. Așa considerăm noi: că vorbim prea puțin despre copiii care am fost și că uneori este nevoie să ne întoarcem în timp pentru a înțelege mai bine cine suntem. Continuăm, așadar, rubrica „Amintiri din copilărie”, pentru toți cei care nu au nimic împotriva textelor lungi și a cuvântului nostalgie.

Mihai Gruia Sandu (60 de ani) este profesor la Universitatea Națională de Artă Cinematografică și Teatru. Doctor în teatru. Joacă, de la începutul anilor `90, în cel mai longeviv spectacol din teatrul românesc – Mă tot duc – alături de Oana Pellea.

Este un mare actor, fiind recunoscut ca atare în breaslă, și cu toate acestea publicul îl ține minte drept Arlechino, personaj dintr-o populară emisiune pentru copii, difuzată la TVR tot în anii `90.

Au trecut, iată, mai bine de două decenii, iar Mihai Gruia Sandu tot dă autografe în această calitate: Arlechino. Nu-l deranjează. Ne-am întâlnit ca să vorbim despre copilăria celui care ne-a bucurat copilăria. A dumisale cum a fost?

Dacă nu aveți răbdare să citiți până la sfârșit (deși ar cam trebui), aflați că s-a ales cu un picior mai slab, în urma unui accident, și că fura cireșe din curte de la Tudor Arghezi).

Mihai Gruia Sandu este el însuși tată. Are doi copii – fată și băiat (Domnica și Theodor).

Ați copilărit în București?
Mihai Gruia Sandu:
Am copilărit în București; în timpul vacanțelor mă mai duceam și la țară, că aveam bunici acolo – bunicii materni, pentru că bunicii paterni au dispărut, cu ajutorul trupelor sovietice, în așa fel încât nu i-am putut cunoaște. Ce să-ți spun? Era o perioadă – vorbim de perioada stalinistă, eu m-am născut în 1956 – în care țara se numea Republica Populară Română, președintele se numea Gheorghe Gheorghiu-Dej… Eu am trăit în universul meu. Amintirile cele mai plăcute, în afară de toate prostiile pe care le făceam la școală și la grădiniță, se leagă, totuși, de ce mi s-a întâmplat când mă duceam pe la bunici la țară și când mergeam în tabere – pentru că altfel totul era foarte tern, foarte gri, foarte oprimant. E o chestie foarte ciudată; am citit că acei copii care sunt crescuți la țară până la vârsta de 9 ani au o inteligență mult superioară celor crescuți la oraș. Nu știu să explic de ce, dar după vârsta asta raportul se inversează. Probabil pentru că iau contact cu natura, cu animalele, cu o zonă în care sunt mai liberi, în care se pot dezvolta altfel – le aduce o contribuție substanțială la ceea ce înseamnă inteligență, și mai ales inteligență emoțională.

Unde locuiau bunicii?
La Grădiștea de Giurgiu – la vremea aceea, regiunii îi spunea Vlașca. Acolo am învățat să înot și să pescuiesc, exact la confluența Neajlovului cu Argeșul.

Mai pescuiți?
Nu, absolut deloc. N-am nicio pasiune pentru pescuit. M-au învățat niște băieți să dau la pește, dar nu s-a prins de mine. Și să fur pepeni m-au învățat. Pescuitul mi l-a scos tata din cap, Dumnezeu să-l ierte! Ducându-ne în Moldova în satul în care s-a născut el, am zis să mergem la pescuit. Numai că râurile de munte – chiar Moldova, în cazul nostru – sunt mult mai rapide decât astea leneșe de la câmpie. Și țin minte că m-am dus eu cu undiță, să arăt ce pescar sunt! Evident că aruncam pluta și, în mai puțin de zece secunde, era în partea cealaltă, atât de repede era râul. El, cu o nuielușă de alun, a umplut o găleată de pești, în timp ce eu nu știu dacă am prins doi. Iar în final – nu ca să mă umilească, ci ca să-mi demonstreze cum a fost copilăria lui – îl văd că își scoate pantalonii, intră în apă și scoate păstrăvii de sub rădăcini cu mâna și îi aruncă pe mal. Ăsta cred că a fost momentul în care a trebuit să mă las definitiv de pescuit, era peste înțelegerea mea!

Bucureștiul de altădată: căruțele pline cu lemne, olteni cu cobilița în cârcă

Ați fost singur la părinți?
Mai am o soră mai mare, o soră cu care m-am înțeles întotdeauna absolut perfect și îi mulțumesc lui Dumnezeu, că lucruri din astea se întâmplă rar. E cu un an și opt luni mai mare decât mine. Avea grijă de mine: făceam lecțiile împreună. Ea m-a învățat să zic litera „r”. Nu erau standardele de viață din ziua de azi. Noi, când eram mici, de pildă, ne duceam la țară, mergeam la piață singuri, traversam Bucureștiul singuri… Bucureștiul, la începutul anilor ’60, era un oraș destul de sigur, nu existau toate atrocitățile de acum – sau din anii ’80, că și-atunci…

Și părinții?
Părinții mergeau la serviciu. Era o perioadă destul de tristă, era o sărăcie lucie. Dacă stau să mă gândesc, toate obiectele și toate gadgeturile astea care sunt acum dau un alt fel de comportament copiilor. La vremea aceea, jucăriile erau rare, erau scumpe. Părinți mei erau, totuși, mama învățătoare, tata – un profesoraș de istorie/geografie, lefurile erau îngrozitor de mici. Sărăcia era cumplită, și nu numai la noi; probabil că exista o clasă anumită care se bucura de privilegii, dar atât. În prima perioadă nu exista televizor, nu exista frigider, încă mai funcționau acele fiare de călcat cu cărbuni… Eu parcă vorbesc dintr-un film, parcă zic din istorie. Când mă uit în zona aia, e aproape incredibil. Încă mai treceau căruțe pe stradă în București, cu comercianți – unul vindea catran, altul avea în spate o chestie de lemn în care avea geamuri și le schimba; erau olteni cu cobilița, care vindeau iaurt, legume.

Stăteați în zona Apărătorii Patriei, am informații că acolo.
Da, da, în zona aceea. Ne-am mutat de foarte multe ori, n-am avut o casă a noastră până hăt!, încoace. Dar nu era numai cazul nostru, adică ăsta era cazul majorității.Nu ne-am simțit oprimați. Toți copiii de la școală erau în aceeași condiție, abia în liceu au început să apară diferențele. Era, totuși, un liceu de elită, liceul „Tonitza”. Acolo, diferențele erau foarte mari, pentru că eram colegi cu copii de miniștri, cu copii de mari artiști plastici, cu oameni care aveau niște posibilități incredibile – în egalitarismul comunist! (n.r. – zâmbește ironic)

 Am auzit că ați cunoscut un domn, nea Tudorică, și îi furați cireșele.
(râde) Tudor Arghezi, da. Îi furam din curte cireșe, cu copiii. Bine, noi nu știam cine e – că e poetul. Pentru noi era nea Tudorică. Povestea e că acolo la noi, în mahala – că altfel nu pot să-i spun -, oamenii aveau curți, aveau grădini, unii aveau găini, majoritatea aveau și câine (și noi am avut un ciobănesc uriaș, țin minte și acum), aveau iepuri, aveau pomi fructiferi. Exceptând partea de centru, exact așa cum a rămas ea după război, restul Bucureștiului era un sat mare, și oamenii stăteau în căsuțe – rareori erau cu etaj – cu grădiniță, cu flori.

Ce căutați să-i furați marelui nostru poet cireșele?
Copiii, la vremea aceea, făceau această chestiune. Nu era bine privită, e adevărat, dar nici nu era o infracțiune, nu era o mare chestie. Unuia i se cocea cireșul înaintea celorlalți și sigur că ne suiam pe gard – nu neapărat ăștia mai mici, dar ăia mai înalți…

Dădea cu pietre în dumneavoastră?
Nu, nu. Venea, se făcea că dădea, dar era blând. Mult mai târziu am aflat că nea Tudorică era marele poet Tudor Arghezi. Dar nu numai de la el luam. Mai era unul care avea niște caise excepționale! Băieții mai înalți făceau chestia asta; noi, picii, țineam de șase. Era mai mult comic; veneau unii: „S-a copt cireșul!” – „Hai să luăm și noi!”, nu că luam tot cireșul.

Marele nostru poet Tudor Arghezi a fost cunoscut de copilul Mihai Gruia Sandu

Erați un copil cuminte, ascultător?
Până la 9 ani, nu. Până la 9 ani n-am fost deloc ascultător. Prima mea notă a fost 4 la purtare. Din prima zi de școală m-am bătut cu unii. Și învățătoarea mi-a pus așa, în carnetul proaspăt primit, un 4 cu creionul roșu. Fiind copil de cadre didactice, veneam întotdeauna cu premiu acasă. Soră-mea chiar a venit cu premiul I de fiecare dată. Eu nu I, dar tot veneam. Învățam, pentru că mă țineau să învăț și pentru că știam că asta e treaba mea, că nu aveam altceva de făcut. Sigur că mă duceam cu băieții pe vale, sigur că mă duceam la sanie, sigur că mergeam împreună la sifoane – era o mare chestie să ne ducem la sifoane, nu știu de ce –, sigur că aveam cu toții praștii, sigur că aveam genunchii juliți– cred că aveam pietricele sub pielea fiecărui genunchi, toată copilăria. Venea tata și scotea pietricelele și chema și un asistent medical care îmi dădea cu apă oxigenată, dar aveam tot timpul coatele și genunchii juliți…

Și la 9 ani ce s-a întâmplat, de ați început să fiți cuminte?
La 9 ani am avut un accident, au trebuit să-mi schimbe o arteră; m-a operat un domn care m-a impresionat foarte tare – am aflat de curând că a murit –, era fiul sculptorului Medrea, un chirurg excepțional. Eh, și după aia am stat să port un ghips multă vreme, am mers într-un picior o vreme, după aia am fost scutit de sport foarte mult timp – până în liceu, când puteam să fiu scutit în continuare, dar am preferat să fiu prost la sport, numai să nu mai stau pe margine, că deja mă enerva chestia asta. Dar numai că asta cu ghipsul, cu piciorul mai scurt, mai slab, m-a ținut în casă. Ținutul ăsta în casă, cu privitul pe fereastră regretând că ăia jucau fotbal, m-a făcut să citesc vreo două biblioteci, că n-aveam ce să fac. Și probabil că accidentul ăsta m-a modelat cumva, m-a produs, m-a făcut să fiu ceea ce am devenit.

Mihai Gruia Sandu a dat de șase ori examen la teatru până a intrat

Dorința pentru teatru când a apărut?
Dorința pentru teatru cred că a fost dintotdeauna. Nu vreau să intru în discuțiile despre realitatea sau fantasmagoria karmei, dar cumva cred că vine de acolo. Mi-aduc aminte că aveam o vârstă foarte mică și nu știu de unde mi-a venit, că la trei ani sigur nu aveam televizor – televizor am avut de când eram eu în clasa a II-a –, nu știu unde am văzut, dar îmi plăcea să imit, făceam un fel de pantomimă. Și îmi plăcea foarte mult că bunica mea râdea îngrozitor de chestia asta; aveam trei ani.

Bunica a fost primul spectator?
Nu știu, poate primul spectator care m-a stimulat. Pe urmă a fost școala, cu celebrele serbări de sfârșit de an, în care sigur că fiecare voia să se dea în stambă cât mai mult. La un moment dat, am primit cadou o chitară și am chinuit-o. N-am știut să o folosesc; ca autodidact, n-am reușit să ajung foarte departe. Și acum, din când în când – am patru chitare –, le mai chinuiesc, mai încerc formule de blues, cu rezolvări armonice; de atunci mi se trage. Și îmi aduc aminte că un profesor de sport – un domn foarte haios, un evreu cu un umor incredibil – m-a silit să mă sui pe scenă (eram foarte timid în public, din timiditatea mea și acum mai am ceva) și să spun o poezie. Succesul a fost atât de mare, că practic m-a speriat puțin. Din momentul ăla m-a cunoscut toată școala; toți erau, cumva, prieteni cu mine; când treceam, toți făceau aluzii la chestia asta; nu mi-a mai spus nimeni „Șchiopul” – și asta cu „Șchiopul” e o parte foarte tristă a copilăriei mele –, și pe urmă am început să mai învăț câte ceva… Și tot așa. Am știut că asta vreau și numai asta, adică am dat de șase ori la Teatru, la vremea aceea era destul de complicat să intri. Ce prostii spun? Care „destul de complicat”? Era practic imposibil!

Cum așa?
Cu un an înainte să intru, a fost un singur loc. Unul singur. Era chestia aia, „încorporabil/neîncorporabil”, eram în categoria „neîncorporabil”, și era un singur loc în România. Mă rog, mai era un institut la Târgu Mureș, unde mai erau două locuri. N-avea rost altundeva. Ăia, la momentul ăla, au făcut o porcărie uriașă, ca să restrângă numărul de studenți – au făcut o singură clasă și din unguri, și din români. Ce prostie mai mare?! Sunt limbi diferite, sunt zone culturale diferite, nu poți să-i combini, că sunt cu totul altceva. Mă rog, și aici au făcut o chestie aiurea, au inventat o formă de seral pentru actorie. Ei s-au gândit că e ca la Politehnică – un maistru care vrea să facă mai pe blat, așa, facultatea; el are postul lui și vrea să se încadreze într-o treaptă superioară, e ok. Pentru învățământul național, asta este o prostie fără margini, dar n-aveai cum și nu erai tu în măsură să le explici decidenților că este o tâmpenie. Au primit ordin de sus și au făcut-o.

Mihai Gruia Sandu a fost la Revoluția din 1989 cu Trabantul. La cutremurul din 1977 a scos morții și răniții de sub dărâmături

Perioada „Arlechino”, s-o numim așa, cum a apărut în viața dumneavoastră?
Am cunoscut un domn, care era genial – Radu Popovici se numea. El a inventat “Abracadabra” și “Feriți-vă de măgăruș…”, și alte emisiuni preluate ulterior de alții. S-a născut o prietenie uriașă între mine, el, operatorul Traian Popescu, s-au mai lipit și alții de noi, și am făcut o înțelegere între noi: hai să facem o emisiune – vorbim de bani puțini, că era începutul anilor `90 – care să ne placă și nouă, să se poate uita oricine, și copii, și adulți. Succesul emisiunii s-a bazat pe acestă hotărâre. Între timp mi-am dat seama că sunt foarte puține emisiunile pentru copii care nu îi consideră pe copii tâmpiți, ca să nu spun cretini de-a dreptul. Nu știu de ce o emisiune pentru copii nu-și stimează auditoriul. Se pleacă de la premisa că dacă e copil e mai neinformat, ca să nu spun de-a dreptul prost, ca și cum un copil nu poate să aibă gusturi estetice indiferent de vârstă. Premisele astea duc – indiferent de bugetul unei emisiuni – la o calitate foarte slabă. Nu-ți vine să te uiți, copiii nu se uită. Ei simt foarte bine: ăsta mă ia de prost, nu mă uit.

Câți ani a durat?
Participarea mea a durat cinci ani și jumătate. După ce am plecat – și nu voi insista asupra motivelor și condițiilor – s-au mai făcut două filme, cu mine s-au făcut vreo șaisprezece. După care totul a încetat din fel de fel de motive. Eu am fost între 1991 și 1996.

1989 cum v-a prins?
În 1989 aveam treizeci și trei de ani, vârsta hristică, la care se spune că trebuie să ți se întâmple ceva în viață. Mi s-a schimbat țara, au fost și elemente negative, dar preponderent în bine.

Și la Revoluție ce ați făcut?
Vai, câte am făcut! Și acum mă gândesc: nu am fost sănătos la cap să fac atâtea. I-am stricat Trabantul lui tata… Am zis că ne ducem la Baricadă, la Inter, erau nmai puști, tata era singurul om bătrân pe care l-am văzut acolo. Tata voia să se aleagă odată praful de sistemul comunist, fiindcă sistemul ăsta a făcut din familia lui opt orfani, care s-au descurcat singuri. S-au dus prin lumea asta fără să realizeze niciunul mare lucru… Când a venit prima dată la post avea o valiză cu hainele și hainele de pe el. Și când a ajuns în satul ăla, un sătean cu căruța s-a oferit să-i ducă el valiza. Tata i-a dat-o, ăla a dat bice, și dus a fost și așa a rămas tata doar cu hainele de pe el. Timp de trei luni, până a primit prima leafă, noaptea își spăla cămașa și ziua o purta. N-avea decât hainele de pe el. Și sigur că el voia neapărat să participe într-un fel la Revoluție, deși nu mai avea forța. Eu ziceam să stăm acasă liniștiți, că eu știam ce este AKM-ul, făcusem armata cu așa ceva, el nu știa. Ne-a părăsit curajul când au tras ăia prima salvă. Lăsasem Trabantul jos la Bulandra și aproape pe jos am ajuns până acolo, foarte speriați. Cam asta a fost vitejia din prima seară, după care au fost tot felul de alte vitejii. Abia pe 12 ianuarie mi-am dat seama de manipulările din spate, ca să îți dai seama cât sunt de naiv, unii nu și-au dat seama nici acum, așa că pot să mă consider favorizat. Nu vorbesc foarte mult despre chestia asta cum nu vorbesc nici despre faptul că am fost cioclu în 1977. Eram în Armată și cine să scoată cadavrele de sub dărâmături? Militarul român. Cine să dea la o parte molozul? Faptul că eram foarte tineri și ne păsa mai puțin, aveam timp să ne și distrăm.

Cum?
În liceu de pildă ne adunam la unul acasă, că nu aveam unde să ne adunăm, nu existau baruri, cu o chitară și două sticle de vin foarte proaste, traversam stări emoționale extraordinare, ne distram!

Aveați succes și la aceste serate?
Da. Dar fără să mă străduiesc. Într-un fel eram în centrul atenției tot timpul, dar nu căutam niciodată să ies în evidență. Pentru mine teatrul nu a fost o căutare de notorietate sau celebritate. Am avut colegi și am colegi care doar pentru asta fac teatru. Pentru mine important e de ce? De ce facem ce facem și mai ales cum o facem?

„Arlechino”se închină când vede cum gândesc tinerii crescuți de internet

Sunteți profesor în arta actorului. De cât timp predați la UNATC?
Sunt profesor, da, asta sunt și în sala asta unde ne aflăm acum (n.r. – domnul profesor îi aștepta pe studenți să le dea ultimele sfaturi înainte de un examen; interviul a fost întrerupt de mai multe ori de vizitele tinerilor cu poftă de carte). Au fost mai mult etape cu UNATC. Am venit ca asistent cu cumul, se numea la vremea aceea, eram asistent la Bulandra… Doamna Sanda Manu m-a rugat să îi fiu asistent. Am făcut asta în 1988-1989. Iar în 1989 am zis că eu vreau să joc, nu vreau să predau. Faptul că îi înveți pe alții te ajută să te înveți pe tine la un nivel superior. Am pierdut marele bal – 1989- 1990 – aici. Și am revenit, tot cu cumul: 1990-1999. Când rectorul de atunci mi-a zis să mă mut de tot aici, și iată-mă….

Vă deranjează că lumea vă socotește, totuși, mai mult Arlechino?
(râde) Doctor în teatru, și mă strigă lumea pe stradă Arlechino! Nu mă deranjează. Deloc. Mi-am asumat. Oamenii confundă personajul cu actorul, e firesc, asta se întâmplă peste tot în lume, nu e o chestie românească. După 21 de ani de când nu mai joc Arlechino, încă sunt recunoscut. Chiar ieri am dat două autografe. Unor oameni la treizeci de ani, cam așa. Erau copii atunci… Deși nu am posibilitatea mi se cere să le dau filmele, să le vadă și copiii lor. Mă întreb de ce televiziunea nu face treaba asta – de ce nu distribuie pachete cu acele emisiuni…

Tinerii dumneavoastră studenți cum sunt? Sunt diferențe mari de la o generație la alta?
Sunt enorme. Pe vremea copilăriei mele, o distanță de zece ani – sau chiar mai mulți – nu însemna o prăpastie în mentalitate. Ei sunt crescuți de serialele cu care au copilărit; dacă un serial promovează o anumită chestiune, acolo este o falie de gândire. N-aș putea să-ți spun sigur dacă ea a fost studiată sau perfect implementată în mintea lor în mod voit – deși cam asta bănuiesc –, dar diferențele sunt foarte mari; eu iau copii din doi în doi ani, la master. Și nu seamănă cu nimic! Fac eforturi foarte mari să mă apropii eu de ei – ei de mine, niciodată, parcă sunt din altă specie. La distanță de doi ani, e incredibil! Eu, dacă stau de vorbă cu oameni cu zece ani mai mari sau cu zece ani mai mici decât mine, constat că avem același tipar de gândire. Pe când, aici, este o fractură la principiile de bază! E incredibil. Dar nu avem ce face, că nu e la noi chestia asta, nu suntem noi în spate. Vezi tu, acum este o ruptură incredibilă între părinți și copii, copiii nu mai sunt ca noi. Aparent vorbim aceeași limbă, aparent aveam același sistem de logică elementară, dar în realitate ei sunt crescuți de internet.

E o diferență mare, chiar și între generațiile care au fost crescute cu televizorul și cele care au crescut cu internetul.
Nu mai au nicio legătură. Au un alt tip de imagistică, un alt tip de credințe, de moralitate nu mai vorbesc, un alt tip de a privi absolut orice. Bine, dacă ne referim acum și la nivelul cultural, e groaznic pentru că internetul, deși are o bază informațională absolut uriașă, colosală, incredibilă, nebănuită până acum, îi lipsește cu desăvârșire orice discernământ. Faci orice, totul este permis, totul este cu putință. Realitatea tristă este că, fiind totul cu putință, nimic nu mai merită să fie făcut! Plecând de la afirmația unuia, care este halucinantă pentru mine… Îi dădusem două lecții de chitară clasică, că nici eu nu știu mai multe – bineînțeles că nu exersa absolut deloc; și nu-ți fixezi, dacă nu stai cu un instrument, nu îți iese nimic, practica e cea mai importantă, ca în orice meserie. Și văzând că nu vrea și nu vrea, l-am întrebat: „Tu vrei sau nu să ajungi chitarist?”, și mi-a răspuns: „Păi de ce să vreau să fiu performant? Că sunt alții mult mai buni decât mine!”. Adică faptul că îl asculți pe unul cântând pe internet îți inhibă dorința de a cânta și tu?! M-am închinat!

Susține proiectul Recorder

Recorder este o publicație creată și deținută de jurnaliști, iar resursele noastre sunt limitate. Dacă ți-a plăcut acest articol și vrei să citești mai mult conținut asemănător, ne poți susține printr-o donație.

Andrei Crăciun este un ziarist mereu pe drumuri. Crede în Internaționala Oamenilor Buni și ignoră granițele. Îi puteți scrie la andrei.craciun@recorder.ro.
Comentarii