Catedrala Mântuirii Neamului, o oglindă de fier-beton a Tranziției
O clădire enormă, întâmplător biserică, pentru care statul plătește cei mai mulți bani, este construită în ritm accelerat astfel încât inaugurarea ei să petreacă, precum funda unei panglici, aniversarea Centenarului.
Clădirea este, desigur, Catedrala Mântuirii Neamului.
Televiziunea B1 a difuzat, anul trecut, în apropierea Paștilor, un reportaj de aproape o oră filmat pe șantierul acestei biserici a bisericilor.
Reporterul care a avut ideea acestei incursiuni și-a însoțit mai toată vizita cu exclamațiile admirative ale unui turist care descoperă piramidele.
Atitudinea lui era justificată. Pătrunsese într-o lume a hiperbolelor din fier-beton. Avea în față o beție a exagerărilor, o jonglerie costisitoare cu cantități enorme de materiale de construcții.
La data aceea, catedrala era deja ceea ce se anunțase că va fi: o sinteză din ciment și metal a superlativelor absolute. Un radier cât un teren de fotbal, un altar cât două terenuri de hochei, un pantocrator mai înalt decât Intercontinentalul, patruzeci și două de cripte, două săli multifuncționale, opt lifturi etc.
Șantierul înghițise deja 60 de milioane de euro și nu se vedeau încă turlele.
Acromegalia insuflată acestei clădiri i-a constrâns pe inginerii de structură să îi proiecteze un înveliș de buncăr. Construcția e făcută mai mult din fier, decât din beton. În pereți sunt îngropate atâtea spire metalice, încât, preponderent, catedrala se sudează, nu se zidește.
E atât de mare încât nici de biserică nu e potrivită. Din altarul ei se vor ține slujbe doar de Paști, de Crăciun, în zilele de hram și la alte zile festive, potrivit purtătorului de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu. În restul timpului, preoții vor ceremonia într-un paraclis de la demisol, de dimensiuni omenești.
În urmă cu câțiva ani, un arhitect pe care nu l-a luat nimeni în seamă a explicat în ce va consta chixul estetic al acestei întreprinderi faraonice: nu e desenată ca o catedrală, ci ca o biserică mică, umflată de câteva zeci de ori cu pompa. Măreția ei va fi vulgară, măsurabilă în metri și tone.
Astăzi, se vede cu ochiul liber că a avut dreptate.
În reportajul de pe B1TV, Vasile Bănescu a ținut să spună că cei care și-au luat obiceiul să hulească această ctitorie sunt oameni care, în majoritatea lor, nu se duc la biserică.
Și Vasile Bănescu are dreptate.
Paradoxul face ca atât detractorii acestei construcții, cât și apărătorii ei să o renege sau să o dorească din motive dogmatice sau financiare, care nu se întâlnesc cu corpul fizic al catedralei.
Noul sediu al Patriarhiei Române e respins sau dorit, din oficiu, după cum se raportează fiecare la clerul ortodox și la credința creștină.
Contestatarii catedralei – în principal, tineri, care bravează spunând că sunt atei sau se prezintă, pompos, ca agnostici – văd în ea opera de șantaj a preoților asupra clasei politice, nu un obiect arhitectural aberant, care urâțește fața orașului.
Susținătorii – în principal, oameni în vârstă – repetă ce i-au auzit pe clerici spunând, că e necesară, dar nu își pun problema diversității de chei în care poate fi rezolvată o necesitate.
Niciuna dintre tabere, oricât de înflăcărată devine, nu judecă această investiție enormisimă în termeni estetici, astfel încât principala ei proprietate, prostul gust, nu apare în discuțiile oamenilor de rând.
Toată lumea știe că adevăratul arhitect al clădirii este patriarhul Daniel, chiar dacă, pudibond, nedorind să se spună că și-a depășit competențele, preafericitul a împins un proiectant din Moldova în față.
În ciuda acestei misiuni minore, de a scoate catedrala din visele șefului BOR și a o coborî pe planșetă, CV-ul celui care a semnat planurile acestei lucrări tot merită să fie readus în discuție.
Îl cheamă Constantin Amâiei, e din Bacău și, pe lângă o catedrală uriașă, la fel de rudimentară precum cea de la București, a umplut orașul în care trăiește cu clădiri publice bombastice, al căror unic merit este, din nou, mărimea.
Constantin Amâiei nu trebuie însă redus la identitatea celui care poartă acest nume. De la Revoluție încoace, în fiecare reședință de județ a țării, a profesat, cu un exces de zel implacabil, cel puțin câte un Constantin Amâiei.
Pe fondul unei sărăcii extreme, care a provocat regresul demografic de astăzi al României, statul tot a găsit bani și a construit sedii pentru ANAF, agenții de mediu, curți judecătorești, universități, case de pensii, ITM-uri, camere de comerț etc., dând proiectarea lor pe mâna acestor arhitecți harnici, fără talent, care au mutilat ceea ce mai rămăsese de mutilat din centrele marilor orașe ale țării.
Așa încât dacă inaugurarea marii catedrale trebuie neapărat să coincidă cu o aniversare, mult mai natural decât rima pe care preoții i-o atribuie, cu Unirea din 1918, ar fi ca prin ea să se celebreze împlinirea a treizeci de ani de Tranziție, un ev ticsit cu clădiri publice odioase.
