Pelerinaj pentru apă curată. 328 de kilometri și o mare dezamăgire: „În România nimeni nu vrea să-și asume nimic”

• Tudor Mihalache, primarul orașului Copşa Mică (jud. Sibiu), a mers pe jos până la Bucureşti pentru a rezolva problema apei din localitatea sa și pentru a atrage atenția că jumătate dintre comunele României n-au rețele de apă și canalizare. Pelerinajul său a fost îndelung mediatizat, dar nimeni n-a mai avut răbdare să-i urmărească finalitatea. Politicienii și-au făcut poze cu el, și-au exprimat susținerea, apoi l-au pasat către consilieri. După 11 zile de mers pe jos şi multe strângeri de mână, Mihalache se întoarce la Copşa Mică mai nedumerit decât a venit. „El Camino de Bucharest“ – o copie românească a pelerinajului spiritual spre Compostela – nu l-a ajutat să se regăsească în hăţişul administrativ.
• În 2006, orașul Copșa Mică era una dintre cele mai poluate așezări din Europa și avea probleme uriașe cu apa potabilă. Presat de cerințele europene, Ministerul Mediului a promis că va finanţa mai multe proiecte în zonă, inclusiv construirea unei reţele de apă-canal. Proiectul condiţiona aderarea României la Uniunea Europeană, așa ca statul român avea toate motivele să-l implementeze. Numai că, la doi ani după aderare, lucrările au fost oprite și Copșa Mică a rămas în aceeași situație dramatică. „După ce s-au văzut intrați în U.E., au zis «ia, dă-i dracului, tăiați-le finanțarea!»”, explică Tudor Mihalache de unde pornește lungul său drum.
• Astăzi, Primăria Copşa Mică se află într-un scenariu absurd: primeşte amenzi de la Ministerul Mediului pentru că Ministerul Mediului nu a respectat clauzele din contractul pe care l-a propus în urmă cu 11 ani. Dacă plăteşte şi datoriile din proiect, oraşul ajunge în faliment.
• Primarul ar vrea bani europeni să termine măcar reţeaua de apă-canal, dar nu-i poate accesa pentru că nimeni nu ştie cum să rupă contractul cu Ministerul și nu poate avea dublă finanțare. Tudor Mihalache se află în situația în care, în loc să îl ajute, statul român îi pune bețe în roate.
• Pe 18 septembrie 2017, primarul porneşte pe jos spre Capitală, să vorbească personal la minister și să atragă atenţia asupra situației de la Copșa Mică. Încearcă să fie un personaj de presă, îşi spune povestea în fiecare primărie din drum, le arată reporterilor băşicile şi îşi actualizează constant pagina de Facebook.
• În Bucureşti, e întâmpinat de politicieni, zâmbeşte în faţa camerelor de filmat, e primit la Administraţia Prezidenţială, la Guvern, la Ministerul Apelor şi Pădurilor şi la Ministerul Mediului. La finalul pelerinajului administrativ, Mihalache tot nu ştie ce-o să le spună copşenilor acasă. „Nimeni nu vrea să-şi asume nimic“. Autorităţile au nevoie să mai studieze. Primarul ridică din umeri: „Ăsta este mersul României“.

I. El Camino de Bucharest

„Uite, domnul primar a venit de la Copşa Mică pe jos“, arată Cristian Tudorache, primarul comunei Tărtăşeşti (jud. Dâmboviţa), către niște tovarăși aciuaţi în biroul său. Aceștia îl privesc nedumeriţi pe Mihalache şi nu înţeleg ce i-a trebuit să se înhame la o asemenea faptă. Omul îşi propteşte toiagul, caută în rucsac şi le dă tuturor câte-o insignă pe care scrie „Dreptul la apă – dreptul la viaţă!“. Primarul din Tărtăşeşti încearcă o eschivă: „Eu am fost în concediu puțin, la niște cursuri. Deci, pentru ce faceți marșul?“.

Mihalache povesteşte încă o dată: 11 zile – 328 de kilometri pe jos – 47 de primării – Ministerul Mediului – apă potabilă. Omul din faţa sa se luminează brusc. Ştie, cum să nu ştie. Păi, asta e problemă şi la el, la Tărtăşeşti: „Şi noi am demarat procedura de introducere a apei şi canalului, pentru că noi nu avem deloc la momentul ăsta“. „Niciun fel de reţea de apă?“ „Niciun fel.“ Mihalache află că cetăţenii din Tărtăşeşti au fântâni în curţi, cu hidrofor, şi aşa se descurcă cu apa.

Până în centrul Bucureştiului mai sunt doar 24 de kilometri, iar oamenii care trăiesc aici încă merg la WC în spatele casei şi beau apă din fântâni, ca pe vremea voieozilor. Mihalache nu e surprins. În ultimele 10 zile, a văzut cu ochii lui ceea ce ştia din statistici: în România anului 2017, peste jumătate dintre români nu sunt conectaţi la sistemele de canalizare şi aruncă apele uzate direct în râu! În comuna Tărtăşeşti, această constatare nu impresionează însă pe nimeni. Oamenii se uită unii la alţii şi dau din umeri, n-au ce să facă. „Parcă sunt toţi contra noastră“, îl consolează Mihalache pe omologul său.

Cu această concluzie, îşi ştampilează foaia de drum şi pleacă (a luat ştampile de la toate primăriile comunelor prin care a trecut, spune că va păstra hârtia şi o va înrăma, să-şi aducă aminte la bătrâneţe). Bărbaţii din Tărtăşeşti îl conduc până în uşa primăriei. Unul dintre ei tot nu înţelege, mai întreabă o dată: „Cum, dânsul merge pe jos? Nu e cu maşina?“.

„Ce-ți iese din treaba asta?”

Toată lumea s-a minunat de gestul primarului din Copşa Mică. Un vice, după ce-i ascultase atent necazul cu apa, l-a mai întrebat o dată, pe bune, de ce face asta. „Atât de disperat eşti? Ce câştigi? Ce-ți iese din treaba asta?“, l-au întrebat prietenii şi colegii.

Şoferii de TIR l-au claxonat pe şosele, alţii, care-l ştiau de la radio sau de la televizor, s-au mai oprit să-i dea o sticlă cu apă şi să-l ispitească. Un primar chiar s-a oferit să-l ducă măcar o parte din drum cu maşina, doar n-o să afle nimeni. Dar Mihalache nu s-a lăsat înduplecat. A vrut el să facă tot pelerinajul, „El Camino de Bucharest“. Cu trenul şi cu maşina a fost de-atâtea ori. Și ce-a rezolvat? N-a rezolvat nimic. De data asta, şi-a luat concediu de odihnă două săptămâni, s-a antrenat, şi-a făcut program riguros, de militar, a scris petiţii şi a programat audienţe. Pare excentric, dar Mihalache exact asta şi-a dorit.

În România, problemele de mediu au devenit atât de banale încât e nevoie de un gest spectaculos ca să atragi atenţia asupra lor. Tudor Mihalache şi-a asumat acest gest: „Nu e normal să n-avem apă în jumătate de România în anul 2017!”. În anii aceştia, cât a fost blocat de dezinteresul Ministerului Mediului, a pierdut câteva ocazii de finanţare. Acum nu mai aşteaptă niciun ajutor de la Guvern, vrea doar să nu-l mai încurce. „Singurul lucru la care mai sper e să rezilieze contractul ăla care nu ne lasă să găsim şi noi drumul nostru, să putem accesa fonduri europene. Asta e singura mea speranţă. Deci nu trebuie să dea nimic, doar să scape de noi.“

Tudor Mihalache nu e vreun don Quijote provincial, ţinut pe la periferiile politicii. Conduce oraşul din 2004, e politician încercat. La ultimele alegeri l-au votat mai bine de două treimi din copşeni. A simţit presiunea şi a programat atent această extravaganţă. De exemplu, pentru jurnalişti, a ales poveştile mai hazlii sau vreo pildă, iar primarilor le-a vorbit despre greutăţile lor. Vorba asta o spunea des: după primii 50 de kilometri, începi să simţi singurătatea, după primii 100, deja nu-ţi mai e ruşine cu tine – cânţi cu voce tare, te rogi cu voce tare.

Pe parcusul celor 328 de kilometri, primarul din Copşa Mică a rămas personajul carismatic, excentric, dar franc, genul cu care politicienii îşi fac fotografii. „Primarul a ajuns la Bucureşti“, tritrau ziarele, iar el era entuziasmat. Urma să meargă pe la toate instituţiile statului care-l primesc şi să le prezinte cazul în amănunt.

II. Cum a fost abandonat oraşul Copşa Mică

În anii ’90, Copşa Mică era una dintre cele mai poluate localități din Europa. Întreprinderile Carbosin, vestită pentru producţia de negru de fum, şi Sometra, care livra zinc metalurgic, susţineau economia oraşului şi îi otrăveau locuitorii. Nici copacii nu mai creşteau pe dealurile din jur. După Revoluţie, și mai ales după privatizări şi consilii de administraţie ineficiente, fabricile s-au degradat şi s-au închis, iar Copşa Mică a rămas un punct negru pe harta României.

Integrarea în Uniunea Europeană a readus în discuţie poluarea din localitate. În 2004, ratasem extinderea UE inclusiv din cauza problemelor de mediu. În 2006, ca să nu mai rămână repetent, Ministerul Mediului propune rapid două proiecte oraşelor Copşa Mică şi Zlatna (jud. Alba), localităţi afectate de poluare istorică. Pentru fostul oraş industrial din Sibiu, sunt promise 20 de milioane de euro finanţare, cu care cei 15.000 de oameni din Copşa Mică şi din comunele limitrofe au să se bucure de un nou sistem de alimentare cu apă şi de canalizare. 70 de kilometri de reţea, proiect mare: primăria administrează şantierele, prezintă ministerului facturile pentru decontare, iar ministerul decontează. În baza acestui angajament, România încheie negocierile cu Comisia Europeană, semnează acordul de aderare şi devine al 26-lea stat European.

Tudor Mihalache, primar din 2004 în localitate, le vorbeşte jurnaliştilor străini veniţi să vadă schimbarea la faţa a Copşei Mici despre cum va revitaliza el oraşul prin „turismul industrial“: vor veni oameni de pretutindeni să vadă ce-a mai rămas din fabricile vechi, ca lucrul acesta să nu se mai repete niciodată. Ca o lecţie, spera Mihalache. Se gândise chiar şi la un slogan mai seducător, să-l pună pe site-ul primăriei: „La Copşa se trăieşte mai repede“.

În 2008, la Copşa Mică încep lucrările la apă-canal. Totul merge perfect până în 2009, an electoral. Imediat după alegeri, în decembrie, noul guvern condus de Emil Boc blochează finanţarea proiectului. Venise factura pentru salariile şi pensiile mărite în campanie: nu mai erau bani. „A fost un calcul făcut cu sânge rece. Finanţarea a fost tăiată, că deja eram în Europa şi nu mai era nevoie să plătească“, crede primarul din Copşa Mică. Deşi a tăiat banii şi a abandonat proiectul înainte de achiziţia unei staţii de epurare, Ministerul Mediului amendează lunar Primăria tocmai pentru că nu are staţie de epurare, deci deversează apele menajere direct în râul Târnava.

Primarul ar vrea să rupă contractul care nu mai foloseşte la nimic şi să termine proiectul cu finanţare europeană, aşa că, de un an şi jumătate, aşteaptă ca Ministerul să renunţe la acordul pe care oricum nu-l onorează. Trebuie să se grăbească, pentru că sesiunea de finanţare e pe cale să se închidă. Ministerul trimite însă în continuare rapoarte care arată că „Programul-pilot pentru reabilitarea zonelor fierbinţi Copşa Mică“ are „alocaţie bugetară zero“. „Ce dracu îmi mai trimite dacă e finanțare zero?”, se întreabă Mihalache, de unul singur, cu voce tare, pe drumul spre București.

Firmele constructoare nu gustă însă această ironie şi cer despăgubiri pentru întârzierile la plată. La proces, Primăria arată că Ministerul trebuie să fie tras la răspundere şi câştigă în primă instanţă. La recurs, însă, Curtea de Apel Alba decide că Primăria Copşa Mică trebuie să plătească 700.000 de lei pentru că Ministerul Mediului nu a plătit facturile la timp. Sentinţa e definitivă şi aruncă oraşul în faliment. În alte procese aflate pe rol, administraţiei locale îi mai sunt cerute daune totale de peste 9.000.000 de lei. Nimeni nu ştie cum ar putea fi plătiţi aceşti bani.

Iar datoriile sunt departe de-a fi singura problemă din Copşa Mică. În acest moment, apa curentă vine de la Barajul Ighiş (lângă Mediaş). Locul are însă nevoie de ample lucrări de ecologizare şi curăţenie. Apa care curge la robintele copşenilor e tulbure şi miroase urât, nici la menaj nu se poate folosi. Cu toate astea, Administraţa Bazinală de Apă Mureş, care deţine Barajul Ighiş, vrea să mărească de peste 5 ori preţul pentru 1.000 de mc, stabilit la 50 de lei prin hotărâre de Guvern. Instituţia se afla tot sub coordonarea Ministerului Mediului, iar recent a trecut la Ape și Păduri. Cazul se judecă în instanţă.

III. Pelerinajul birocratic

După ce a parcurs pe jos cei 328 de kilometri până la București, Mihalache s-a odihnit două zile, apoi a început să ia la rând instituțiile statului.

E la Administraţia Prezidenţială, aşteaptă într-un lobby şi nu poate să-i trimită soţiei sale nici măcar o fotografie frumoasă, care să marcheze importanța momentului. În lobby sunt PET-uri, biciclete, aparatură electronică veche aruncată. Dac-ar vedea Iohannis ce e aici. E prima întâlnire oficială pe care o are, iar etapa asta de alergat pe la birouri i se pare cea mai dificilă. Din experienţă, dă numai de oameni care se uită prin el, se grăbesc să-i dea dreptate şi să-l asigure că „facem tot posibilul“. Şi apoi nu se mai întâmplă nimic. Ultimele zile i-au dat însă mai multă încredere.

A pregătit solicitări, a formulat petiţii. Preşedinţia să afle de demersul lui şi să vegheze, Ministerul Apelor şi Pădurilor să asigure igienizarea Barajului Ighiş, de unde copşenii iau apa, premierul să aloce bani pentru staţia de apă, iar Ministerul Mediului să închidă convenţia de finanţare, astfel încât primarul să poată cere fonduri europene.

După fiecare întâlnire, însă, Tudor Mihalache e tot mai nedumerit. E primit de consilieri, i se spune că e nevoie de ample perioade de studiu şi i se cere timp, dar e este asigurat constant de sprijinul autorităţilor. Situaţia este în atenţia lor: „Primiți întreaga noastră considerație“. La ieşire, n-are nicio concluzie.

„În nebunia asta care e în România, nu vrea nimeni să-şi asume niciun rahat de treabă“, explodează după ultima întâlnire avută la Ministerul Mediului. A ajuns la finalul epopeei sale şi habar n-are ce-o să le spună copşenilor. Îşi face o ultimă fotografie în Gara de Nord: „Final de pelerinaj…“. N-are nimic de adăugat.

Acest articol face parte din proiectul editorial „România pe curat”, realizat cu sprijinul AQUA Carpatica.