Popescu-Dumnezeu

Marius Daniel Popescu este scriitor. A fost poet în limba română și acum e romancier în limba franceză. Publică la una dintre cele mai importante edituri din lume – la  José Corti, din Paris. A câștigat cele mai prestigioase premii literare din Elveția, unde locuiește de aproape treizeci de ani. Nu are decât pașaport românesc. Nu-i trebuie lui altceva.

Popescu (54 de ani) mai este șofer de autobuz și de troleibuz la Lausanne. Nu s-a ferit de nicio muncă: a fost salahor, a fost tăietor de lemne, a făcut ziare, și încă mai face.

În 1990 s-a îndrăgostit de o elvețiancă și a plecat cu ea, deși nu știa să zică decât “bonjour” pe franțuzește. Opt luni, el și elvețianca nici nu și-au putut spune că se iubesc, dar și-au arătat-o. Popescu povestește cum făcea: o hipnotiza din priviri, ca șarpele: “Eu mă uitam, și ea înțelegea ce vreau”. Întâi a învățat ea limba română. Acum, Popescu e dat ca exemplu de integrare în Elveția.

El e oltean, s-a născut la Craiova, a făcut Silvicultura la Brașov, s-a anturat cu scriitorii din grupul lui Alexandru Mușina și nu s-a lăsat niciodată învins. E cel mai democratic individ pe care îl cunosc: în fața lui Dumnezeu și a lui Popescu toți oamenii sunt egali. Popescu-Dumnezeu, deci.

Totodată, domnul Popescu a rămas el însuși, nu i s-a urcat la cap. Scriitor celebru, el se întoarce acasă, la Balș, cu o pungă de plastic în mână, sare de gâtul oamenilor din copilăria dumisale și constată, și el, că suntem toți bătrâni.

Acesta este Marius Daniel Popescu: vede viața cum nu o mai vede nimeni, pentru el totul e un spectacol grandios, în care e loc pentru orice: și măreție, și atrocități, și regrete, și trădări, toate contează.

Pentru cititorii noștri mai tineri, facem precizarea că în comunism exista un alt Popescu-Dumnezeu, un ins care tăia și spânzura în cultură. Azi, acel Dumnezeu trăiește încă, dar nu mai cenzurează, nu mai contează, acel Dumnezeu e nimic.

Și poate că a venit vremea ca acest nume, Popescu, sinonim cu românul de peste tot și din toate timpurile, să-și afle un nou Dumnezeu. Acesta.

Pentru Marius, tot ceea ce li se întâmplă oamenilor – că beau o cafea, că mănâncă mici cu muștar, că văd soarele, că se sprijină de un gard – are o importanță extraordinară. E extraordinar!

L-am văzut pe Popescu în nenumărate preludii de crailâc, seducând dame doar dintr-o ridicare a sprâncenei, am auzit damele susurând – sunteți frumos, domnule Popescu! -,  l-am văzut închizând cârciumi, mituind ospătari ca să rămână după program, l-am văzut purtat pe brațe, în zori, de ospătarii fericiți. L-am văzut chiar și ducând în cârcă un mistreț recent răposat.

L-am văzut triumfând la skandenberg cu prozatori redutabili, dansând ca un lup, ca un soldat, ca un nebun, întreținându-se cu Herta Muller, ca un om, fără să fie nici prețios, nici ridicol (au un prieten comun – un scriitor chinez care a făcut greva foamei și a alergat în curul gol prin fața Academiei de la Stockholm, ca protest, așa; o dată l-a îmbătat Popescu cu țuică pe bietul chinez).

L-am văzut pe Popescu bând mari consumatori din literatura română contemporană (legendele!), l-am văzut culcând oameni pe mese cu cracii în sus, bărbați tineri cu mustățile răvășite, răpuși de inconștiența de a se întrece cu Popescu la băut alcool și la trăit viață.

L-am văzut transformând, cu o ușurință de Hemingway, o noapte albă în literatură, amenințând cu pumnii proștii de ambe sexe, l-am văzut amenințând că îi face praf în “Pătrunjelul” (gazeta lui literară din Elveția, care nu apare regulat, dar sigur apare).

L-am văzut alergând iarna pe stradă în papuci de casă, l-am văzut vulgarizându-se și l-am văzut făcându-și publicul să plângă și să râdă și să se ia cu mâinile de cap, l-am văzut luându-și libertatea de a trage cu pușca și în multe alte situații care impun o tăcere categorică. O singură dată l-am auzit spunând: “Fraților, eu nu mai pot!”.

Când e la masă cu oameni, Popescu nu primește și nu inițiază apeluri telefonice. Exclus așa ceva, telefonul său inteligent încremenește ca un lemn de fag. Masa poate dura până la patruzeci și opt de ore (fără pauză de somn) și e foarte bogată în vin alb și în vin roșu și în coniac și în bere și în whisky și în țuică și așa mai departe. S-au minunat și elvețienii de el, și l-au trimis să-și facă niște analize la ficat. A reieșit că are o enzimă care nu îi dă alcoolului nicio șansă. Popescu s-a bucurat foarte mult că are așa ceva.

Mesele cu oameni sunt dese, iar el nu acceptă să nu achite totul (la ziua lui, acum, pe 10 iunie 2017, a avut peste o sută de invitați). O asemenea ipoteză – să plătească altul – îl înflăcărează, îl jignește, îl scoate din minți (Popescu, nervos – asta e o altă poveste). Îi place să primească scrisori de felicitare (la ultima aniversare, i-a trimis una președinta Elveției, semnată de mână, un gest frumos).

Popescu nu se desparte niciodată de ghiozdănelul său de culoare, în care ține tot ce îi trebuie pentru minima supraviețuire. Dacă va avea loc un război atomic, să știți că va supraviețui Popescu, cu ghiozdănelul ăla în cârcă. În ghiozdan se află: lanterne, briceag, scobitori, șervețele parfumate, trusa de prim ajutor, multe țigări Camel, brichete, busolă, câteva cărți, telefon de rezervă, cabluri de încărcare a dispozitivelor electronice, fructe, vitamine, sare, piper, zahăr, bani de pe trei continente (Popescu a fost și în Iran), chei universale, și alte lucruri de care nici el nu-și mai amintește. 

De mâncat, Popescu mănâncă o dată la două zile, considerând că mâncatul consumă multă energie, iar el are mare nevoie de ea. De asemenea, Popescu nu mănâncă nici atunci când e fericit, pentru că vrea să se concentreze întru totul la fericire. 

Popescu e de părere că, și dacă nu vine un mare cutremur, blocurile comuniste din țara noastră se vor prăbuși și în cincizeci de ani de acum încolo, dacă nu ne băgăm mintea aia în cap și nu ne apucăm de treabă, vom dormi prin corturi donate de chinezi, dacă și-or face și ăia milă de noi. Îi place să citească acest anunț: Atenție, cade tencuiala!

De un deceniu îl urmăresc prin Europa. Acum am mers după el în Oltenia, să văd de unde vine omul ăsta.

Capitolul I. Domnul Popescu (2008, Lausanne, vara)

Sunt în fața bisericii Saint-Francois, la Lausanne, în Elveția de limbă franceză, și aștept un autobuz sau un troleibuz, nici eu știu prea bine ce aștept. Dar mă uit la fețele șoferilor de autobuz sau de troleibuz și când va veni cel pe care îl caut voi ști să îl recunosc. Îl văd.

Bag capul pe ușa autobuzului sau troleibuzului și întreb (doar pentru că trebuia să existe un început):

• Sunteți cumva domnul Popescu?

Șoferul zice că da, el este acela. Domnul Popescu.

Și așa începe.

Mă trage lângă el, în față. Schimbă vitezele, învârte de volan și își tot povestește destinul. Omul știe viață. La capăt de linie deja voi avea convingerea că Popescu are geniu în arta de a trăi – nu am mai întâlnit pe nimeni ca el. De altfel, din când în când strigă către mine:

• Viața, bă!

Călătorii nici nu se mai miră, doar zâmbesc, discret, ca niște elvețieni ce sunt. E cunoscut Popescu în oraș.Tocmai a primit un premiu prestigios pentru primul său roman – Simfonia lupului.

http://www.youtube.com/watch?v=3x47cOW8Pf4

L-au înnobilat pe Popescu al nostru cu Premiul Robert Walser (n.r. – Walser ăsta a fost un mare scriitor european, un trubadur.)

În România s-au strâmbat nasuri – a fost o întâmplare, s-a spus. Dar ca să vedeți că nu a fost o întâmplare, aflați că, în anul 2012, Popescu a fost premiat iar – i-au dat cel mai mare premiu literar care se acordă în Elveția, Premiul Federal pentru Literatură – pentru continuarea Simfoniei Lupului, o carte care se numește Culorile rândunicii.

Când îl premiază elvețienii, Popescu cere voie de la el, de la autobuze, ia o huidumă din garaj și pleacă la bordul ei pe centru, fără să oprească în vreo stație. Trage în piața centrală, vinde cărți și dă autografe pe geam, face spectacol.

De altfel, el se află și în conducerea editorială a unei publicații foarte respectate în localitate, Revista Transportatorilor din Lausanne. Scrie editoriale despre cum se parchează corect, să nu se tocească pneurile. Sunt 51 de naționalități la întreprinderea unde lucrează. Popescu se înțelege cu toți.

Nu e prea impresionat de distincțiile literare. Nu trec zece minute și îmi spune că o să ia Nobelul și o să îl plimbe cu autobuzul sau cu troleibuzul prin Lausanne. E o bună ocazie să constat că e cam nebun Popescu. Îmi place nebunia lui.

• Viața, bă!

Iese din tură și mergem să ne cinstim în gara din Lausanne, o bună ocazie să constat și că Popescu are nu doar cap și inimă, ci și un admirabil ficat, precum și plămâni uluitori. Bea grandios, fără nicio pauză. Fumează țigară de la țigară.

Din când în când mai oprește lângă noi câte o femeie și se pupă cu ea pe obraji. E foarte iubit de femeile din urbe (Popescu a ajuns la cea de-a treia relație stabilă, se iubește cu o tânără pe nume Beatrice, de mulți ani, să nu credeți că…).

Vine trenul, așa că urcăm în trenul către Vevey. I s-a făcut poftă să-i ducă niște flori domnului Eminescu, la statuie, căci îl iubește.

Da, Eminescu are statuie la Vevey. I-a ridicat-o Asociația Prietenii lui Eminescu – sunt niște elvețieni care au vrut ei să fie prieteni cu Eminescu.

Petrecem o după-amiază, acolo, la poet, Popescu povestește cum tot ce i se întâmplă este literatură. E nebun bine Popescu.

Apoi se face seară și ne întoarcem pentru că el, din câteva telefoane, a stabilit, fără vreun motiv anume, să dea o masă mare în Lausanne. Masă: artiști de toate felurile, pictori avangardiști, graficieni, poeți minori, prozatori abia debutați, un pitic american ca-n Twin Peaks. Toți frumoșii nebuni din Lausanne sunt aici. E fericit că am venit tocmai din România, să îl ascult. Dirijează masa, se urcă pe ea ca Jep Gambardella în „La Grande Bellezza”, îmbrățișează cerul și urlă iar:

• Viața, bă!

Capitolul II. Marus (1974, Slatina-Balș)              

Marius Daniel Popescu este fructul iubirii dintre Margareta Busuioc și Romică Popescu, amândoi olteni. Mama sa era din Balș, dintr-o familie de oameni simpli, muncitori. Bunicul din partea mamei a fost comunist și nu a fost prea îndrăgit în sânul familiei, pe care de altfel o părăsise.

Tatăl lui Marius era din Craiova, și trăise mic-burghez. Străbunicul micului Popescu fusese administrator al pădurilor regale în Oltenia. Aveau casă cu etaj. Pe bunicul dinspre tată îl chema Ion, dar își spunea – franțuzindu-se – Jean. Bunica dinspre tată avea rădăcini evreiești.

Când Marius era foarte mic, părinții săi s-au despărțit și au început să și-l dispute prin tribunale. Până la zece ani, fiecare îl câștigase de câte patru ori. Așa a ajuns copilul să locuiască ba la Balș și la Slatina, cu maică-sa (care fusese profesoară de limbă rusă și se reprofilase în contabilă), ba la Craiova și Roșiorii de Vede, unde tatăl său (care fusese profesor de educație fizică și sport și se reprofilase în inginer) lucra în construcții, conducând șantiere.

La unsprezece ani, Marius locuia cu mama sa (și cu concubinul ei, un om foarte cumsecade) într-un apartament imens (copilul se dădea cu niște role improvizate pe holuri, iar prin sufragerie făcea piruete și chiuia). În vremea marelui apartament de la Slatina a primit Popescu bicicleta.

Și cu bicicleta aceasta a fugit de la Slatina la Balș. A pedalat douăzeci și cinci de kilometri, până pe strada Popa Șapcă, în curtea Busuioacii (mama mamei sale; Marius a prins-o și pe Maia, mama mamei mamei sale – bunica și străbunica l-au crescut). Așa decisese el, că, gata!, nu îl mai multă nimeni de colo-colo. Rămâne la Busuioaca.

Când îl văzu a bătrână, mai să cadă palancă la pământ. Și atunci în cartierul căruia i se spune Țigănie (și pe care balșenii îl alintă Porumbleul) s-au putut auzi aceste cuvinte:

• Maruse, ce dracu’ făcuși, mă, fugiși de la mă-ta?

Busuioaca trăia între oameni de etnii diferite. Vecinii erau lătuari. Care cu țambalul, care cu acordeonul, care cu basul (ăl lu’ Milan). Nu a existat rasism în Balș, nu s-a pomenit așa ceva în Popa Șapcă. Și așa a crescut Marus mare.

Ăsta era stilul Busuioacii: îți zicea direct în față, dacă erai prost, dar nu s-a pomenit să-i reproșeze cuiva că e țigan. Busuioaca era iute la mânie, încăpățânată și harnică – muncea ca un tractor. Marus îi semăna. Când o supăra rău (și o supăra des), îl lega în curte de un copac, și îl lăsa acolo, cu orele, să se liniștească. Marus nu se potolea.

Când în sfârșit o convingea el să-i dea drumul, punea mâna pe cataroaie și îi spărgea Busuoaicii geamurile de la casă. Apoi fugea în pădure, la drujbiști. Întotdeauna a avut ceva de lup în el.

La șapte ani, unchiul Ion (fratele mamei sale, singurul fiu al Busuioacii, care a mai avut-o pe mama lui Marus, și încă o fiică) l-a luat și l-a pus la volan.

Unchiul Ion, Nea Nelu, era șofer, așa a trăit. Marus abia ajungea cu picioarele la pedale, dar a învățat să conducă. Și de bine ce a învățat a și intrat cu mașina unchiului în prispa Busuioacii distrugând-o iremediabil.

N-a mai fost reparată prispa aia nici până în ziua de azi. După ce s-a prăpădit bătrâna, copiii au vândut casa și au împărțit banii.

Vizavi e o casă vopsită în alb și albastru, pe care sunt scrise mesaje de susținere a echipei Universitatea Craiova. E a unor muzicanți – tatăl a trăit din vioară, fiul din saxofon. Popescu s-a făcut om în acest colț de Oltenie, crescând pe muzica lăutarilor și jucând fotbal ca alde Craiova Maxima.

Capitolul III. Pobeda, Puiță, Piți (anii Partidului Unic)

Vecinii de pe Popa Șapcă i-au spus lui Marius așa: Pobeda. Avea un ceas din ăsta, rusesc, frumos, o bijuterie. I-l luase taică-su – nea Romi. Nea Romi era un personaj. Venea la Marius o dată pe lună. Venea tocmai de la Craiova, la taxi, ca domnii.

De obicei, venea beat, beat ca-n Moscova-Petușki, și trei zile își lua fiul cu el și îi făcea toate poftele. Zilele astea erau ca un paradis. Dar se terminau prea repede, apoi Pobeda își aștepta tatăl încă o lună.

Este anul 2017, primăvara. Suntem în Loganul domnului Sorin, bun prieten cu Marius, încă din vremea studenției lor comune (Silvicultura unește). Sorin abordează prudent strada Popa Șapcă, căci mai sunt gropi. Rulează la o viteză agreabilă, când Popescu deschide portiera, sare din Logan și din săritură îl îmbrățișează pe Nică (așa cum aveam să aflăm ulterior). Nică are obrajii rumeni și ține, și el, o plasă în mână. Se ducea acasă Nică. Nici n-a apucat să se dezmeticească. Îl luă Pobeda pe sus.

Nică e șomer, a muncit toată viața, a crescut copii, are nepoți. Caută să se angajeze, dar la cincizeci de ani e foarte greu la Balș. Cine te mai angajează la cincizeci de ani? Găsești mai mult zilier.

În copilărie, Pobeda i-a împușcat câinele lui Nică, animalul suferind o rană incompatibilă cu viața. L-au dat pământului cu preocupare pentru rânduială, fiindcă și câinii se cuvine să fie duși la groapă. În apărarea sa, Pobeda menționează următoarele: câinele era foarte bolnav și, rămânând în viață, mai mult se chinuia.

Dar Marius n-a stat în Balș doar pe Popa Șapcă, stradă lungă, cu case de oameni. A stat și La Blocuri. Acolo l-a cunoscut el pe Polonezu’ (al cărui tată, ați ghicit, a lucrat o vreme în Polonia).

Polonezu’ e astăzi un bărbat că părul și barba albe. Îl cheamă Marian, dar vechii prieteni nu-i spun niciodată așa. Se vede că îl iubește pe Popescu, deși își începe toate amintirile cu Pe ticălosul ăsta îl știu de când mergea în picioare pe sub pat.

Acolo, în cartierul-dormitor, lui Popescu i-au zis copiii Puiță. De fapt, l-a poreclit așa chiar unul, Puiu, care l-a luat, dându-i botez, sub aripa sa. Puița este un pui mai mic.

Polonezu’ e rocker și e motociclist. Și, dacă e să spunem tot adevărul, a frânt mai multe inimi în Balș decât Puiță. Calitățile de seducător, acesta le-a dobândit mult mai târziu. De altfel, Polonezu’ are puterea acestei sinteze: Nu era el cu femeile, era mai țăran, așa.  Popescu aude și râde și confirmă: Eram mai țăran, așa este. Era extrordinar!

Înspre adolescență, toți au putut să vadă, cu mult înaintea medicilor elvețieni, că Marius are ceva la ficat. Zice Polonezu’: Avea patruj de kile ud ticălosul și nu se îmbăta niciodată. Ne ducea acasă pe toți. Venea cu damigene din beci de la Busuioaca și nu se mai oprea.

Să nu fi fost Popescu, totuși, niciodată, dar niciodată, beat? Ba da, a fost. La opt ani l-a scăpat aia bătrână în beci, la vișinată. Și atunci.

În rest, nu-și pierde luciditatea. Poate să fie în același timp beat și perfect treaz. Popescu e un fenomen.

Polonezu’ și-l amintește cărând răniții către Spitalul din Balș. Fiindcă ei – nebunii de la blocuri – se băteau cu săbii din fier, își confecționau și scuturi, și se lăsa deseori cu sânge, cu capte sparte, cu mâini și picioare rupte. Aveau steaguri și se credeau din armate diferite. Joaca se termina abia când era caz de targă. Și era în fiecare zi.

Popescu are mulți veri (așa e în Oltenia) și unchi și mătuși și mai mulți prieteni. I-am cunoscut pe Stelică și Georgică (băieții mătușii Ana, sora mamei sale), pe verișoara Dana (una dintre cele trei fete ale unchiului Ion), pe celălalt Stelică (a fost coleg cu Marius și la liceu, și la facultate), pe doamna Cristina (avocat, prietenă din școala generală), pe Nea Fane (astăzi octogenar, vânător și pescar renumit), pe Doinița și Bebe (copiii lui Nea Fane). Toți sunt de acord că era ceva cu Marius încă din copilărie.

Își petrecea cea mai mare parte a timpului pescuind (Popescu pretinde că doi ani a petrecut pe râul Olteț, dând la pește – prindea mai ales mreană – de altfel, următoarea sa carte, aflată în lucru, se numește Țipătul mrenei).

Marius era copilul nimănui și, în același timp, al tuturor. Creștea prin casele oamenilor și nu accepta niciodată să înnopteze altundeva decât la Busuioaca. Era parte din libertatea la care nu a avut niciodată de gând să renunțe. Era îngrijit mai ales de fete – era nărăvaș, dar avea un suflet bun. Fetele simțeau lucrurile astea.

Apoi într-o zi – într-un accident – a murit tatăl său. A fost un accident pe șantier, a avut o moarte violentă, strivit sub niște cărămizi (se pregătea să își ia de tot fiul și să construiască pentru el o casă).

Marius a rămas și mai singur, și mai al tuturor. Se făcuse timpul să dea la facultate. A dat de trei ori, până a intrat. Nu era ușor să intri la Silvicultură (vărul Stelică e în admirație pentru capul de matematician al lui Marius, și e de părere că trebuia să se țină de științele exacte, ce, nu s-au mai văzut scriitori cu matematica la bază?).

În casă, tapetase toți pereții Busuioacii cu formule de trigonometrie, de se și mira Polonezu’ când venea pe la el: cum să nu pui tu o țâță pe pereți, să pui cosinus de nu știu ce? Așa face și acum cu cărțile sale: pereții săi sunt plini de fragmente. Doar Popescu le știe ordinea.

Dar uite că Marius al nostru cădea mereu la examenul de genetică. De vină era, de fapt, o iubire, nu chiar platonică, pe care tânărul oltean o împărtășea cu profesoara de biologie cu care se pregătea pentru studiile superioare (așa se pregătea el). Mai aflați și că Popescu și-a pierdut fecioria pe un șantier, cu o doamnă experimentată. De atunci, de multe ori i s-a spus că în chestiunea amorului acționează ca un fierar-betonist.

Mătușa Maria (căreia soțul, unchiul Ion, îi spune Angela) este cea care l-a anunțat moartea lui Romi Popescu. Marius era pe baltă.

• Mă, Maruse, vino, mă, că muri tată-tu!

Și acum îl putem vedea pe micul Popescu strângându-și întâi de toate undița și îl mai putem vedea îndreptându-se spre casă, odihnindu-se pe prispă, și neștiind încotro să mai fugă.

La cutremurul din 1977, unchiul Ion și-a scos cele trei fete și pe Marius și i-a pus să stea lângă casă, și chiar lângă ei s-au prăbușit atunci niște cărămizi mari, și toți și-au făcut semnul sfintei cruci. Fuseseră atât de aproape de moarte.

Dar Popescu a fost mereu mai aproape de viață. O dată, când era în liceu, la Vâlcea, a iubit o fată într-o pădure, până când fata și-a pierdut un cercel, și atunci adolescentul a umblat prin tot orașul (a fost și la colegul său, Stelică – stătea în gazdă Stelică) după o lanternă (a cumpărat, până la urmă, una cu o sută de lei de la un paznic de noapte). Și după ce a găsit cercelul, a mai iubit-o o dată pe fata aceea. Și apoi s-a întâmplat iar  viața.

Colegul său de liceu (și de facultate, la cămin – Stelică era în anul III, căci intrase din prima) spune așa: Marius a băut mereu de toți banii. A mers până la capăt. Îl felicit pentru drumul pe care a luat-o.

Stelică are frică de avioane, nu zboară niciodată (a fost o singură dată cu avionul, chiar în Elveția, chiar la Popescu). Și acum – bărbat înspre șaizeci de ani – spune așa: nu mi-a plăcut neapărat niciodată meseria asta, dacă nu erau părinții mă lăsam și de facultate. Aș fi vrut să fiu lăutar, să cânt la muzicuță. A și obținut un loc fruntaș la o întrecere la muzicuță între copiii Olteniei. Și se uită Stelică în ochii mei și mă întreabă așa: credeți că se mai poate la vârsta asta?… Îi răspund că totul se poate, uite-l pe Popescu. Pentru colegii lui, Marius e un exemplu, dacă nu o cale.

În facultate i-au spus Piți, de la Pițurcă, fotbalistul (de altfel, Marius a jucat multă vreme libero în echipe de amatori, chiar și pe la Lausanne). Semănau la coafură, în plus erau amândoi filiformi și foarte olteni.

Piți nu renunța niciodată. A iubit cea mai prestigioasă studentă de la Silvicultură (o moldoveancă de-a noastră), dobândindu-și astfel o faimă de Don Juan, s-a certat cu organele de Miliție și de Securitate, a fost rebel și nu a tăcut niciodată, îl socoteau nebun, îl urmăreau până la Balș și l-au pus pe Nea Ion să îl supravegheze strict, ceea ce unchiul său n-a făcut.

Capitolul IV. Epilog. Imagine din viitor, de la mormântul lui Popescu

Popescu nu era construit pentru regimul comunist, dacă nu cădea ajungea mort sau la balamuc sau la pușcărie. Dar comunismul a căzut și Marius Daniel Popescu a preluat ziarul studenților comuniști din Brașov și a făcut din el – Replica. Ziar anticomunist, cu care s-a umplut de bani în primele zile ale lui 1990.

Apoi și-a cunoscut prima soție. Venise la Brașov într-o excursie, să umble, în grup organizat, prin păduri. Și restul se scrie în Elveția. Christel era studentă la științe politice și când a adus-o la Balș vărul Stelică s-a uluit – era una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut în viața mea!

Popescu a plecat cu ea în Elveția, au trăit, au divorțat, el s-a căsătorit din nou (cu o artistă grafică și scriitoare, Marie-Jose, fiica unui mare fotograf elvețian – domnul Marcel Imsand. 

Marie-Jose avea o fiică și i-a mai făcut și lui Popescu o fiică, botezată Oana-Emma (dă zilele acestea Bacalaureatul și va urma facultatea de Arhitectură și va pleca în vacanță în Cambodgia, dacă nu o convinge Marius că e prea periculos). Marie-Jose mai avea o fiică, mai mare, așa că Marius s-a trezit tată a doi copii. Și abia asta e cea mai mare bucurie din viața lui.

Când s-a născut Oana a venit din țara verișoara Dana (care e medic) și l-a văzut pe Marius emoționat cum nu mai fusese niciodată – Popescu i-a dus fiicei sale la maternitate un trandafir roșu.

Popescu își iubește fiica și îi apare ceva în inimă când vorbește despre ea (a crescut-o cu a doua soție, deși au divorțat). Marius este în ciuda a ceea ce ați putea crede – mai ales – un familist.

Popescu nu arată a scriitor, așa cum ne-am obișnuit să arate scriitorii, mai ales români. Nu are morgă. E atât de natural, că nu îl crede nimeni că el e acela, pe la dineuri oficiale cu ambasadori. Snobii ar zice că e ultimul om, și chiar este, dar nu în înțelesul pe care îl dau snobii.

El este. Marius Daniel Popescu. Adevăratul Popescu-Dumnezeu. Scriitorul care a rămas om întreg. O dată și-a cumpărat din România un ogar afgan. I l-au trimis în Elveția, pe avion (i-a făcut Nea Ion poză de pașaport ogarului, cât s-a mai chinuit, oltenii erau împotriva ideii că un câine ar putea fi vreodată fotografiat în vederea obținerii unui pașaport). I l-au băgat în cală, au încălzit acolo, să nu moară dulăul. I-a venit pe bandă cu bagajele. Marius și-a luat câinele în brațe și l-a aruncat spre tavan, de bucurie.

Popescu nu se formalizează, nu are de ce. Poate să spună în continuu povești la care oamenii să râdă în hohote. Era să încingă un ministru al Culturii din țara noastră, a fost într-un flirt periculos cu nevasta unui înalt demnitar elvețian, a sedus soția președintelui unui important juriu literar, care, pe cale de consecință, i-a anulat o bursă. Multe! Toate sunt adevărate.

Își iubește prietenii (pentru Mușina are un cult), și prietenii îl iubesc pe el, deși îl găsesc uneori insuportabil (păi o dată a venit Polonezu’ la el în Elveția, și Popescu plecase cu alți prieteni la chefuit, uitase, dar i-a pus la dispoziție cheile de la casă, să îl aștepte – Polonezu’ nu l-a așteptat, dar nici nu s-a supărat: cum să te superi pe Popescu?).

Uneori, Popescu se mai bate (a fost arestat în Elveția, că vindea Pătrunjelul pe stradă, și a sărit la bătaie cu polițiștii), știe să disprețuiască, și chiar să urască. E revoltat de lașitatea scriitorilor români reuniți în Uniunea Scriitorilor, și îi face praf în Pătrunjelul lui.

Popescu nu e profet la el acasă. Nu e prea îndrăgit de confrații din țara noastră. „Aici eu sunt nimeni”, constată. Spune că nu va mai accepta să îi fie tradusă nicio carte în limba română, și nu încerc să îl îmblânzesc. Oricum Popescu face numai cum consideră.

El dă cursuri de creative writing prin pușcării, în Elveția și se pregătește să meargă într-o favela din Brazilia, să îi ia cu binișorul și pe brazilieni, să îi întoarcă spre literatură, să se agațe și ei de ea, ca să supraviețuiască. N-o să le fie mai ușor, dar o să le fie mai frumos.

Când va muri Popescu, va fi îngropat. Nu s-a hotărât dacă în Balș, în țara de aici, sau pe la Lausanne, în țara de acolo. Dar știe ce va scrie la el la mormânt:

• Plecați acasă.

Și va mai fi montat, acolo, la mormânt, și un dozator de vin.

• Viața, bă! Hai, gata!