Prietenul meu, tramvaiul

  • Chiar e nevoie de toate mașinile, de toate tramvaiele, de toți oamenii din acest oraș aglomerat și zgomotos? Nu se poate altfel? E nevoie de toți? I-am întrebat asta pe cei care sunt în trafic în fiecare zi, pe șoferii de autobuze, pe șoferii de taxi, pe vatmani, pe cei care fac ridesharing. Ne-am propus să ascultă poveștile oamenilor care pun orașul în mișcare, ca un semn de respect pentru că ne duc de fiecare dată la destinație.

 

Haideţi să fim serioşi! Nu e nici manşa unui avion, nici timona vreunui vas de croazieră, nu e nici măcar volanul unei maşini mai acătări. E, totuşi, doar maneta amărâtă a unui tramvai vechi, care trosneşte din toate încheieturile de fiecare dată când depăşeşte viteza unei biciclete. Şi o roteşti, aşa, înainte şi înapoi. Toată ziua. De la 4.30 dimineaţa până seara târziu. În fiecare zi. De aproape 40 de ani.

Viaţa unui vatman are toate datele unei nuvele triste, monotone şi cu un singur personaj. Imaginaţi-vă numai atât: ieşiţi la pensie din depoul Bucureştii Noi, după ce ultima sarcină de serviciu s-a redus la asta: să ajungeţi până în Ghencea. O viaţă întreagă, să plimbi un tramvai de 56 de tone până în Ghencea şi înapoi, la celălalt capăt al liniei 41. Ce v-aţi spune? Aţi mai lua tramvaiul până acasă?

„Nu ştiu dacă aţi observat, dar oamenii care conduc mai mult de 5-6 ore pe zi au o faţă un pic cam tristă.“
Vasile Petrea, 58 de ani, vatman.

Gânduri despre pensie

Pe Vasile Petrea, tramvaiul ăsta care duce acasă şi nu se mai întoarce niciodată la depou îl tot aşteaptă de vreo trei ani. Numai că vatmanul nostru încă nu se urcă în el. Să se pensioneze? Uneori, când se gândeşte că va veni acest moment, parcă îl părăseşte de tot curajul. Ce-o să facă în fiecare dimineaţă în care s-a obişnuit să se trezească la ora 03.00? Cum o să se adapteze? S-a obişnuit cu munca, iar asta încă-l mulţumeşte: „Sufletul meu nu e atât de trist pe cât arată figura“. Trebuie să-l credem.

Da, e un secret aici. Lui Vasile Petrea îi place să fie vatman. Îi place, cu sinceritate, să se trezească în toiul nopţii, să meargă la tramvaiul lui garat pe linia 2 din depou şi să pornească în oraş. Pasiunea de a conduce e cea care îl aduce aici în fiecare zi, mereu înaintea zorilor. „O fac din dragoste. Acest vehicul face parte din familia mea. E prietenul meu.“

Ăsta e secretul. Tramvaiul 41, acela cu dungă neagră pe burtă şi o cicatrice interesantă la una dintre încheieturi, acela care pleacă în fiecare dimineaţă, la 04.27, din depoul Bucureştii Noi, acela e prietenul domnului Vasile. Ar putea sta împreună şi 20 de ore încontinuu, ce nebunie!, dar asta tot nu l-ar obosi pe vatman. Nu vă imaginaţi că Vasile Petrea e vreun adolescent entuziasmat şi naiv. Din anii ’80, când a intrat în meserie, a avut o mulţime de tramvaie. La un moment dat, chiar a condus unul din acela cu trei vagoane! Era mai tânăr, ce vremuri! Are peste un milion de kilometri roată învârtită, dacă e s-o luăm aşa. Dar uite că timpul a trecut, iar cel care i-a rămas alături până la final e acest dungat, 41.

Şi a rămas şi domnul Vasile, şi din pasiune, dar şi din respect. Da, recunoaşte şi el că nu e ca şi când s-ar duce în fiecare zi la birou, să mai glumească cu colegul ori să-i mai spună ce ciorbiţă a făcut cu o seară în urmă. Aici n-are cu cine să vorbească. Numai dacă îl întreabă cineva ceva. Şi, oricum, nu îl întreabă nimeni ce filme a mai văzut sau ce nuvele a mai citit. Oamenii întreabă cum să ajungă în Piaţa Victoriei sau în Piaţa Romană, doar asta vor să ştie de la el. „Într-adevăr, aşa este, puţin mai singuratic…“

Preludiul

Vasile Petrea îşi măguleşte tramvaiul prin grija pe care i-o acordă. În fiecare dimineaţă, înainte de a roti pentru prima oară de manetă, îl pregăteşte şi-l aranjează. O jumătate de oră îi ia totul, pentru că trebuie să fie atent şi gentil: să-i conecteze joasa tensiune, să-i dea drumul pe fir, adică să-i cupleze înalta tensiune, să vadă dacă e completat cu nisip pentru frânare, să-i facă verificarea estetico-tehnică. Trece o privire peste întrerupătoarele pentru uşi, cu comandă din cabină şi de afară, peste lămpile de control, clopot şi toate celelalte comutatoare. Apoi, trebuie să mai ţină cont şi de programul administrativ: dacă l-a garat greşit şi, în loc să iasă la 4.20, are cumva în faţă un vehicul cu ieşirea la 4.35. Aşa ceva nu se poate. Depoul are legile lui.

„Trebuie să ieşi pe stradă perfect. Dacă eşti un pic murdar pe geam, e o problemă minoră, dar tot e o problemă. Dar gândiţi-vă cum e să ai o defecţiune la vehicul!“, explică vatmanul şi are dreptate să-şi pună problema aşa. „Un vehicul care corespunde tehnic din toate punctele de vedere nu are voie să te obosească.“

Oraşul şi oamenii

La 4.30 dimineaţa, Vasile Petrea e deja în cabina tramvaiului. Lasă în urmă depoul şi se îndreaptă împreună spre inima Bucureştiului. Atunci, oraşul arată cel mai frumos. Străzile sunt goale şi curate; există chiar câteva alei pe care încă nu a fost aruncat niciun muc de ţigară. Câinii au obosit să latre şi au adormit, dar zorile încă n-au aprins cerul, indiferent de anotimp. Aproape că e doar el şi tramvaiul. Şi aleargă împreună pe bulevarde şi pe străduţe mai puţin luminate ca şi când s-ar bucura, precum doi copii, de o prietenie veche.

Apoi, de la 5.30, încolo, încep să vină oamenii. Unii sunt nervoşi, alţii sunt în întârziere, unii sunt nepăsători, alţii – nepoliticoşi. A nimerit şi oameni care i-au spus cuvinte urâte. „Dar înjurătura trece, nu doare. Important e să nu dai curs la înjurătură“, a învăţat. Pentru că, oricât de răi pot fi oamenii uneori, el şi tramvaiul său tot vor opri în fiecare staţie. Îi vor duce în fiecare dimineaţă la serviciu, iar asta este cel mai important lucru pentru ei.

Mulţumirea

Ca să fie totul bine, vatmanul a demontat uşa care-i desparte cabina de salonul cu călători. Adesea, domnul Vasile pune muzică ambientală în surdină ca să-i liniștească pe cei din spatele său. Atunci i se pare că prietenul său, tramvaiul, devine invidios pe atmosfera aceasta de loisir şi, când i se dă voie să meargă cu mai mult de 20 de kilometri pe oră, acoperă integral muzica cu sunetul tablei sale. Dar nimeni nu se supără atunci când se întâmplă asta. Ba chiar există oameni care apreciază: odată, impresionată de comportamentul vatmanului şi al tramvaiului său, o doamnă a pus mâna pe hârtie şi le-a scris o frumoasă felicitare. Prima dată, şefii de la depou, care cunoşteau de mult situaţia, au crezut au primit o reclamaţie pe numele lui Vasile Petrea. Când au văzut mesajul de felicitare, chiar l-au propus pe vatman la titlul de angajatul lunii.

După aproape 40 de ani de meserie, asta chiar a fost o bucurie aparte. Practic, lui Vasile Petrea i s-a confirmat, în acest fel, nu doar rodnicia legăturii pe care o are cu tramvaiul său, ci şi faptul că a meritat să-şi facă meseria cu profesionalism. „Nu trebuie să fii preşedinte sau director de bancă sau să ai cine ştie ce funcţie ca să excelezi în meseria ta. Poţi fi şi conducătorul unui vehicul de 56 de tone şi să fii exemplar“.

Iubirea

Şi, pentru a face asta, chiar e nevoie de multă dedicare, la fel cum e nevoie şi de multă antenţie. De pildă, cel mai greu e toamna, când încep să cadă frunzele. Maşinile le toacă pe linia de tramvai, şinele devin alunecoase, totul arată ca intriga unui film de groază. În astfel de situaţii deosebite de patinaj, adică la aproape 30 de kilometri pe oră, tramvaiul alunecă de parcă n-ar mai avea stăpân. Nu e uşor deloc. Ca să nu mai vorbim de maşinile invidioase, care mereu le calcă linia de tramvai şi-i şicanează.

Dar, în mâinile lui Vasile, totul e mereu sub control. Şi poate că asta înseamnă să-ţi respecţi şi să-ţi iubeşti atât de mult meseria încât să nu pară nicio clipă că munceşti, ci că eşti cu un prieten prin oraș.


Acest articol face parte din campania „E nevoie de toți”, realizată cu sprijinul Uber România.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să