Șapte medici ATI vorbesc despre șocul valului doi: „Toate paturile sunt pline. Vom alege cine trăiește și cine moare”

În secțiile de terapie intensivă din spitalele românești, valul doi al pandemiei a produs deja o undă de șoc. Cazurile grave sunt din ce în ce mai numeroase, iar în secțiile de terapie intensivă paturile libere sunt aproape inexistente.

Ignoranța oamenilor, slăbiciunile spitalelor românești și forța unui virus care a îngenunchiat chiar și cele mai performante sisteme medicale din lume alcătuiesc premisele unui scenariu îngrijorător.

Am încercat să stăm de vorbă cu cât mai mulți medici de terapie intensivă pentru a înțelege cât de puternic ne-a lovit al doilea val al pandemiei. Cei mai mulți ne-au răspuns la ieșirea din tură: „Vorbim mâine, avem și noi familie” sau „Sunt în fața ușii, vreau să intru în casă, durează mult?”.

Șapte dintre ei au găsit timpul și puterea de a le spune celor de afară, încă o dată, că temerea lor cea mai mare e tot mai aproape să devină realitate: „Vom alege cine trăiește și cine moare”.

Alina Nistor, medic ATI, Spitalul Județean Suceava

Avem 40 de locuri la ATI: 20 la Covid, 20 la non-Covid. Lucrăm pe Covid cinci anesteziști în ture de câte 12 ore. Ieri am fost de zi, nu aveam niciun pat liber. Erau 20 de pacienți, pe 20 de paturi. Aveam ieri cinci pacienți intubați și 11 pe ventilație non-invazivă. Toți sunt pacienți gravi.

În ultima vreme, puțini pacienți care ajung pe Terapie Intensivă se fac bine, ca să-i trimitem pe secție. La ATI ajung cu saturație de oxigen în sânge de 15-20-30%, ceea ce e incompatibil cu supraviețuirea. Majoritatea pierd lupta cu virusul.

Nu pot să spun că virusul are altă evoluție, că e mai virulent decât înainte. Diferența de acum – care face să avem atâtea decese și cazuri la ATI – este că înainte oamenii veneau repede la spital, erau speriați și tratamentul își făcea efectul. Acum vin târziu la spital și nu mai merge tratamentul standard. Ideal ar fi să vină la trei-patru zile de când au debutat simptomele, dar mulți nu mai cred în Covid. Vin pe Terapie, respirând foarte prost și afirmă că nu au Covid. La fel și familiile lor, țipă la noi că n-au Covid, că-l ținem acolo, îl omorâm, că suntem criminali. Cu asta ne confruntăm în ultimele luni.

E foarte greu să mai faci ceva pentru ei. Vin infectați și cu alte infecții bacteriene, vin cu fibroză pulmonară, ceea ce e un proces ireversibil, și vin cu cheaguri de sânge în plămâni. Nici măcar plasma nu-i mai ajută, ea este eficientă în primele șapte zile.

Marea majoritatea a pacienților de ATI sunt obezi, merg de la 42 de ani cel mai tânăr, la 90 de ani cel mai vârstnic. Le dăm tratament, îi ajutăm să respire.

Avem Remdesivir, cel puțin ieri era în farmacie. Nu ducem lipsă nici de ventilatoare, avem. Nu dotările sunt problema. Însă, teoria asta a conspirației a produs efecte. Mă întreabă pacienții: „De ce sunteți costumată așa?”, „Pentru că ești suspect de coronavirus”, „Nu-i adevărat, eu n-am așa ceva!”. Și el e la ATI. Cam așa gândește lumea și nu e în beneficiul lor.

Și avem și noi vieți pe lângă spital. Noi toți am fost pozitivi. Eu știu ce înseamnă insuficiență respiratorie. Nu mi-am închipuit vreodată că o să aflu cum e să nu poți respira. Am stat două săptămâni internată, a fost groaznic. Toți medicii care am avut Covid am rămas cu sechele, toți luăm tratament, eu iau tratament cardiologic. Eu, care nu am luat niciodată nimic și eram o persoană sănătoasă….

Și pacienții vin la mine și zic că nu cred că există virusul. Și eu le zic: „și eu am avut! Și e așa”. Degeaba. Sunt unii care refuză inclusiv tratamentul cu Remdesivir. Am avut un pacient care a refuzat, spunând că el nu este cobai. A scris în foaie că refuză. A decedat la ATI…

Iar acum avem o doamnă care refuză oxigenul, și-l scoate mereu, pentru că ea vrea să plece acasă din terapie intensivă. Dar când își scoate oxigenul, devine neagră, de la lipsa aerului. Oamenii nu sunt conștienți de ce fac…

Și da, mă tem de ce urmează. Că o să fie terapiile pline. Problema nu este de extindere, că și noi avem încă o secție în care ne putem extinde, putem duce ventilatoare, aparatură. Dar un singur om să trateze 40 de pacienți cu Covid? Este inuman!

Diana Miclăuș, medic ATI, Spitalul de Boli Infecțioase Cluj-Napoca

Nu mai este niciun pat la noi în secție. De ceva vreme, cele 20 de paturi din cadrul Spitalului de Boli Infecțioase sunt ocupate la capacitate maximă. Cum se eliberează un loc, cum se ocupă imediat. Asta se întâmplă prin deces sau prin transfer pe altă secție, în caz de ameliorare. În terapie intensivă, mortalitatea e mare, cu sau fără Covid. Cert este că sunt în stare gravă, sunt toți cu ventilație mecanică invazivă sau non-invazivă. Cei pe care îi avem acum sunt majoritatea peste 60 de ani, dar avem și de 40, 50. Cei mai mulți au comorbidități.

Ni s-a întâmplat să nu avem locuri și am transferat pacienți care erau mai puțin gravi la terapia de la Spitalul de Recuperare, care e spital suport, ca să asigurăm cumva locul pacienților gravi sau cu potențial de agravare rapidă.

Avem ce ne trebuie, tratament, echipamente de protecție. Dar asta pentru moment, că nu știm ce ne așteaptă mâine. Ce nu avem: mai multe locuri la terapie. Cifrele de astăzi (n.r. miercuri, 7 octombrie), 2.958 de cazuri noi și 82 de decese, se văd îngrijorător în rândul nostru, al medicilor de ATI. Situația se agravează și nu știu dacă o să reușim să facem față la ritmul ăsta de creștere și de agravare.

Ar trebui mai multe secții de terapie, paturi de terapie, personal pregătit, pentru că terapia intensivă de Covid nu-i ceva ce poate face oricine.

Eu lucrez din martie, am fost în prima linie de la început, am intubat, am extubat, am stat cu ei, stau cu ei în continuare ore în șir. Contează mult și starea lor psihică. Pacienții ATI care încă sunt conștienți sunt speriați, sunt disperați, sunt total dependenți de ajutorul nostru pentru orice. Sunt pacienți cu sete de aer. Îngroziți, epuizați și cu teamă de moarte.

Laura Zarafin, medic ATI, Spitalul Colentina din București

Laura Zarafin (dreapta) în secția de terapie intensivă a Spitalului Colentina

La noi în spital e plin la ATI. Noi suntem și ATI Covid și non-Covid, iar secția noastră – de cazuri Covid – are opt paturi, complet utilate, care sunt pline acum.

La ATI, foarte mulți pierd lupta cu boala. Pentru că vin târziu pe secție, vin din alte locuri, plimbați prin două-trei spitale. Tocmai de aceea cred că avem mortalitatea cea mai mare, deși nu am stat să număr, cred că ne apropiem de mortalitatea semnalată de New York.

Am avut o perioadă, acum două luni, când au venit pacienți care se ventilau foarte bine non-invaziv și care s-au și negativat. Am fost optimistă, am crezut că poate e virusul mai puțin virulent. După care au început să apară cazurile cele mai grave, adunate de peste tot. A explodat din nou numărul celor care nu pot fi salvați.

Cea mai des întâlnită comorbiditate e obezitatea. Aproape toți sunt obezi.

Și observ de ceva timp și că la ATI vin din ce în ce mai mulți oameni mai tineri. La începutul epidemiei erau vârstnici, acum, de exemplu, când am fost ultima oară de gardă, am avut o doamnă care avea 55 de ani, dar arăta de 40 de ani, fără nicio comorbiditate. O doamnă doctor, tot așa, 48 de ani, urgentistă. Un puști de 18 ani, transplantat la Fundeni. Deci a scăzut vârsta. Și nu sunt toți cu comorbidități.

Decesele astea din ultimele zile, din statistici, au legătură cu numărul de infectări care a crescut. Un anumit procent din cei infectați fac forme severe. Aceștia, ajutați cu tratamente, au o perioadă în care rezistă cât de cât. După care se prăbușesc. Și acum ne confruntăm cu un număr mare de decese, pentru că cedează cei care, de exemplu, timp de 11 zile au primit tratament și ventilație și nu a mai funcționat nimic.

Avem Remedesivir pentru tratament, dar chiar și firma care îl produce a spus că doar scurtează durata evoluției clinice a bolii. Nu au avut pretenția și absurditatea să spună că dacă dai Remedesivir, scapă omul. Nu-ți garantează nimeni că dacă ai primit Remdesivir scapi. Drept dovadă, că la cazurile grave orice le-am dat, n-am reușit să-i salvăm. Lumea se leagă cu disperare de orice medicament. Dar nicio țară din lume nu-și permite, la acest număr de pozitivi, să dea acest tratament la toată lumea. Acest tratament costă 3.000 de dolari, pentru un singur pacient!

E și multă reticență. Unui pacient i-am montat eu aparatul de ventilație, avea saturația 40% în sânge și el m-a întrebat: „doamna doctor, virusul ăsta chiar există?”. I-am zis: „nu știu, spune-mi tu, că tu respiri așa”. Și răspunsul a fost „oricum nu respiram foarte bine nici înainte”. Am ajuns la discuția: „dați-mi drumul acasă, mă țineți cu forța internat”. Pe mine m-a șocat. Sunt foarte mulți oameni care nu cred. Mă dezarmează. Dar trebuie să trec peste toate și să merg înainte, pentru familia mea.

Eu sunt o persoană realistă. Va urma în România ce a fost și în Italia. Pentru că așa a ales poporul român, îmi pare rău să o spun. Vom alege cine trăiește și cine moare.

Mihaela Albu, coordonator compartimentul ATI, Spitalul Județean Arad

Până de curând nu am avut probleme de locuri, chiar am ajutat și alte centre. Dar, la momentul de față, avem 12 paturi, toate ocupate. Avem 12 ventilatoare, 12 utilizate, dintre care șase cu intubație, restul cu ventilație non-invazivă. Nu mai este loc la noi pe secție.

La noi ajung cei care se depreciază respirator și au nevoie de un suport. Din păcate, cei care se vindecă sunt un procent mic. Din ce avem acum doar doi-trei au șanse de a se recupera. În rest, sunt cazuri foarte grave. Și pe măsură ce trece timpul parcă vin cazuri tot mai grave.

În general, sunt mai mulți pacienții care au nevoie de ventilație non-invazivă, decât de intubare.

Au vârste între 55 de ani și 70. Dar am avut și de 30, și de 24 de ani. În general au fie obezitate, fie diabet. La ora actuală, toți din secția mea au comorbidități.

Noi nu avem acum Remdesivir pentru tratament. Nu știu de ce. Am avut, dar nu mai avem de vreo săptămână. Facem tratamente cu celelalte antivirale. Deși Remdesivir e cel mai eficient.

Altă observație pe care o am este această evoluție imprevizibilă a bolii. Adică sunt situații în care vorbești cu omul acuma, e cooperant, și în jumătate de oră e mort! Sunt îngrijorată legat de ce se va întâmpla. Pentru că este o creștere exagerat de mare, de la 1.000 și ceva la aproape 3.000 de cazuri zilnice. Se cam umplu secțiile de terapie intensivă și problema nu e neapărat numărul de paturi și aparatura, ci personalul care lucrează cu ele. Nu poți lua din orice altă secție oameni, ca să iasă la număr. Un asistent de ATI se formează în timp.

Va mai fi mult timp pe creștere. Pentru că oamenii nu respectă nimic și nu cred că există virusul. Am avut pacient, a dat un interviu în care spunea că atunci când a ajuns în terapie nu credea în Covid. Dar că aici s-a răzgândit. „Fraților, aveți grijă, există!”, zicea. Ăla a plecat de la noi pe picioarele lui. N-a crezut, până nu i s-a întâmplat.

Liviu Ungureanu, șef secție ATI, Spitalul Județean Piatra Neamț

Lucrurile se schimbă de la o oră la alta. De dimineață au plecat trei, au venit trei. Avem 11 pacienți dintr-un total de 12 locuri libere, dar care cu greu pot fi folosite din cauza infrastructurii deficitare: saloane mici în care ne mișcăm foarte greu. Noi am făcut în viteză la începutul pandemiei o extindere a altei secții și am adus surse de oxigen, de aspirație, dar nu e un standard optimal. Așa că ne chinuim. Cam 10 pacienți am putea trata bine, 11 cu greu, 12 foarte greu. Dar, mă rog, raportăm că avem 12 paturi. Pe a 12-a pacientă tocmai am refuzat-o. Nu era chiar de terapie intensivă.

Când nu vom mai avea niciun loc liber, va fi o situație destul de stresantă. Și acum e stresantă, sperăm să n-ajungem acolo. Locurile se eliberează prin cele două situații: fericită – transfer pe alte secții – și nefericită – deces. Din păcate, decesele sunt mai dese.

Dintre cei pe care îi avem acum, șapte din zece sunt intubați sau ventilați non-invaziv. Facem față pas cu pas situației zilnice, nu ne gândim ce-o să fie peste o săptămână sau peste două, pentru că ne-ar afecta foarte mult randamentul.

Mai sunt perioade în care mai lipsește tratament, sunt sincope din când în când, la câtă cerere e din toată țara.

Numărul mai mare de decese e o chestie proporțională. Cu cât sunt mai multe cazuri, cu atât mai mulți internați și procentual mai mulți la terapie intensivă. Și din ei, un mare procent care decedează.

Cei mai mulți au și alte afecțiuni, nu am avut persoane care să fie în formă, să joace fotbal și să ajungă intubați la noi.

Am avut și eu Covid, pot să spun că angoasa, frica și gândurile fac mult rău, starea psihică a pacientului contează foarte mult. Marea majoritate care ajung la ATI în primele momente nu conștientizează gravitatea situației. Noi îi vedem că nu respiră bine, iar ei zic că sunt bine. Dar ulterior fiecare o ia pe drumul lui. Am avut surprize cu pacienți foarte gravi, intubați, care au plecat acasă. Alții care au mers mai prost. Rezultatele depind de vârstă, de comorbidități, de antecedentele recente. Din păcate, unii vin după șase-șapte zile de stat acasă, luat antibiotic sau altceva de la medicul de familie, iar când ajung la noi antiviralele nu mai au sens, rațiunea de a le administra există în primele faze de replicare virală. Cu cât ajung mai greu și evoluția lor trenează, posibilitatea de a-i opri din evoluție și de a-i întoarce este mai mică.

Silviu Tuzeș, șef secție ATI, Spitalul Județean Alba-Iulia

Am umplut locurile pentru Covid. Noi trebuie să tratăm și pacienții non-Covid. Avem 28 de paturi cu totul, iar 10 sunt Covid. Starea lor este gravă, unii ventilați non-invaziv, alții intubați.

Majoritatea au între 60 și 70 și ceva de ani. Am avut și tineri, dar în ultima vreme cei mai mulți trecuți de 60, majoritatea cu comorbidități, diabet, hipertensiune, insuficiență renală.

Noi avem, la nivel național, mai puține paturi ATI decât alte țări. Asta face ca la noi mortalitatea să fie mai mare, pentru că alții, având mai multe paturi, își permit să ia pacienții în terapie intensivă într-o stare mai bună, fără o depreciere respiratorie avansată. Asta este explicația științifică pentru faptul că în România mortalitatea este mai mare la terapie intensivă decât în alte țări din Europa.

Când nu mai avem locuri, pacientul este dirijat spre alte spitale, în funcție de numărul de locuri libere. Asta o să facem de mâine. Sau de astăzi. Majoritatea pacienților vor internare. Dar nu avem locuri în spitale sau avem foarte puține.

Mă întrebați dacă nu vor mai fi locuri în țară, ce se întâmplă cu pacienții: dacă dumneavoastră aveți o cameră în care încap cinci oameni, cum puneți zece în ea? Asta să-i întrebați pe domnul ministru al Sănătății, pe domnul prim-ministru, pe domnii de la Parlament.

Cifrele sunt îngrijorătoare. Ar trebui ca oamenii să deschidă ochii, că nu e de joacă. O parte din pacienți decedează, o parte se fac bine. Nu știi niciodată pe care parte ești.

Ciprian Gîndac, medic ATI, Spitalul de Boli Infecțioase „Victor Babeș”, Timișoara

La ATI sunt 14 locuri pentru pacienți Covid și 5 pentru non-Covid. Niciunul nu e liber dintre cele pentru Covid. De vreo cinci zile e plin.

La noi, termenul „vindecat” e unul foarte ciudat. Noi zicem că avem pacienți care „pleacă de la ATI”, nu care se vindecă. Și din păcate, la noi pe secție, procentul celor care își revin e undeva sub 50 la sută. Pentru că la noi nu vin decât cazurile severe. Nu vin pacienți pe masca de oxigen. Toți ajung cumva să fie intubați, chiar dacă nu vin intubați inițial. Toți sunt în stare critică.

Eu nu simt vreo modificare la felul în care virusul se manifestă. E la fel de virulent. Are același tipar. Din păcate, cine face formă severă, dacă nu e foarte tânăr – sub 30 de ani -, nu prea scapă. Mai ales cine ajunge intubat… Procentul de pacienți care au scăpat după ce au fost intubați la noi este foarte mic, undeva sub 10%.

Creșterea asta a numărului de decese din ultima vreme are legătură cu faptul că transmiterea intracomunitară acum este foarte mare, a crescut numărul de cazuri, în general.

Cei care au stat cel mai mult acasă și au ajuns pe terapie intensivă au mers cel mai prost. Dar eu am observat că nu întotdeauna contează când ajungi la spital. Am tatăl unei colege, a avut simptome doar de febră ușoară, a luat tot tratamentul din timp și acum este intubat.

Cel mai clar simptom la care un pacient trebuie să vină la spital e dispneea, respirația grea.

Pacienții noștri de la ATI au în medie 60 de ani. Cei mai mulți sunt obezi. Cardiaci. Dar din pacienții pe care îi avem pe terapie intensivă nu avem deloc fumători. Nu se poate explica exact încă de ce. Noi la ATI Timișoara, din 70-80 de pacienți câți am avut în valul doi, am avut doar doi fumători.

O parte din cei care ajung la terapie intensivă nu realizează ce se întâmplă nici când ajung la noi. Ei au un moment când nu simt că e ceva grav. Se numește „happy hypoxia”. Au saturație mică de oxigen în sânge și îi întrebi cum sunt, zic: „Sunt foarte bine, domnu doctor!”. Se uită mirați că ne învârtim în jurul lui, că dăm tratamente. Și la un moment dat nu mai vorbesc. Și atunci e clar…

Din păcate nu avem tot ce ne trebuie. Cu „Avem tot ce trebuie!” nu răspunde decât un medic care nu cunoaște situația. Dăm medicamente de febră, de tuse etc. Dar nu avem nimic împotriva virusului. Acest Remdesivir… Noi l-am dat, l-am avut – acum a fost o pauză, pentru că nu s-a importat, dar o să fie. Noi l-am avut și nu s-a schimbat situația cu absolut nimic. Nu sunt convins că pacienții care au luat Remdesivir au mers mai bine. O să vedem mai târziu.

Mă tem, absolut! Mă tem, că nu se termină. Nu poți să izolezi întregul glob pământesc. Până nu există un tratament sau un vaccin eficient, va fi greu.

SUSȚINE PROIECTUL RECORDER
DONEAZĂ PENTRU JURNALISM
Conținutul nostru este gratuit, însă n-ar fi posibil fără oameni care plătesc pentru el. Salariile jurnaliștilor, deplasările în țară și toate celelalte cheltuieli necesare pentru funcționarea unei redacții sunt susținute din donațiile cititorilor. Contribuie și tu!
Cele mai recente

Regele pandemiei

Pe 18 martie 2020, la două zile după instaurarea stării de urgență, Guvernul României adopta o decizie care trăda toata panica unui stat luat pe nepregătite de o criză istorică.