Scafandrul de pe aplicație

• Chiar e nevoie de toate mașinile, de toate tramvaiele, de toți oamenii din acest oraș aglomerat și zgomotos? Nu se poate altfel? E nevoie de toți? I-am întrebat asta pe cei care sunt în trafic în fiecare zi, pe șoferii de autobuze, pe șoferii de taxi, pe vatmani, pe cei care fac ridesharing. Ne-am propus să ascultă poveștile oamenilor care pun orașul în mișcare, ca un semn de respect pentru că ne duc de fiecare dată la destinație.

Pe la finalul lui august, Andrei Guset își încheie socotelile cu Zakynthos, insula grecească unde locuiește șase luni pe an. Își pune echipamentul de scufundări în portbagaj, aruncă o ultimă privire spre Marea Ionică, urcă în mașină și pornește pe traseul de 1.258 de kilometri spre București.

Ocupația asta – instructor de scufundări marine – e o mare pasiune și, în același timp, un job foarte bun. Singura „problemă” este că îi rămân șase luni libere pe an în care trebuie să găsească ceva de făcut.

Aplicațiile de ride-sharing, pătrunse în ultimii ani și în România, au venit ca o soluție perfectă: un job fără patron, de care se ocupă când și cât are chef. Așa că instructorul de scufundări Andrei Guset se transformă în șoferul de Uber Andrei Guset.

Pentru că asta face Andrei: când nu învață turiștii să facă scufundări, transportă bucureșteni în mașina personală.

„Fac ride-sharing pentru că e o activitate care mă ține mereu în priză și care nu mă lasă să mă plictisesc. Cum să te plictisești când întâlnești o mulțime de oameni? Tocmai asta e frumusețea la ride-sharing, că întâlnești toate segmentele din societate”, spune Andrei. „Îmi place că nu-mi face nimeni programul, mi-l fac singur”.

Lumea dintr-o aplicație

Andrei face ride-sharing de când a apărut serviciul pe piața românească. A fost martor la expansiunea fenomenului și a văzut cum oameni de toate felurile au început să se urce la volanul mașinilor personale și să transporte pasageri prin tot orașul.

„Cunosc foarte mulți oameni care fac Uber. Foști șoferi de taxi, mecanici auto, economiști, studenți, mulți! Sunt toți oameni care lucrează part-time și fac acest lucru pentru că le permite timpul și reușesc să-și rotunjească veniturile. E ca un second job”.

Clienții lui Andrei au de la 12 la 70 de ani. „Da, sunt și bătrâni cu aplicație. Iar copiii sunt cei cărora le fac părinții comandă și îi trimit cu noi la școală sau îi luăm de la școală”. A observat că, în timp, ideea de ride-sharing s-a transformat dintr-un un concept abstract, ciudat pentru mulți bucureșteni, în ceva bazat pe încredere reciprocă. Acum i se întâmplă să fie chemat ca să transporte colete sau chiar lucruri personale. A avut și o comandă în care i s-au înmânat cheile unei case – rămăsese soția încuiată pe afară și așa a reușit omul să rezolve în timp util problema.

Andrei a avut clienți din toată lumea. Cel mai nostim a fost un chinez. Tocmai își deschisese aplicația și-i luase ca destinație orașul în care locuia. „Și-mi afișa că trebuie să-l duc de la București la Shanghai. L-am întrebat dacă e sigur că asta își dorește”. A râs și Andrei, a râs și chinezul, apoi au corectat cursa și au pălăvrăgit prietenește tot drumul, în engleză.

Aplicațiile astea apropie oamenii, crede Andrei. E o schimbare radicală a ceea ce înseamnă serviciile și modul de percepere al transportului de persoane, spune în timp ce trece, pe o vreme ploioasă, pe un mare bulevard, la miez de noapte.

„Lucrând într-o aplicație electronică, este mult mai simplu pentru toată lumea. Este unul dintre pașii care trebuiau făcuți. Asta de fapt i-a impulsionat și pe cei de la taxi să dezvolte aplicații, să găsească noi soluții, au introdus și ei plățile cu card”.

„E loc pentru toată lumea”

Andrei Guset a văzut însă că șoferii ca el nu au fost primiți cu brațele deschise de cei care făceau deja transport de persoane. Mulți simt că le dispar clienții. Andrei crede însă că e loc pentru toată lumea în jocul ăsta. Chiar dacă e un univers al rivalităților, al orgoliilor și al concurenței dure.

De fapt, pentru el, e simplu. „Toți facem transport de persoane! Și șoferul de taxi face același lucru, și șoferul de maxi-taxi face același lucru, și șoferul de Uber la fel. Într-o piață liberă îți poți atrage orice client doar îmbunătățindu-ți serviciile. Și dacă nu vrei să investești, atunci și clienții dispar”.

Pentru Andrei, toată tevatura asta cu ride-sharing rămâne totuși o activitate cu care își umple timpul cât nu e în Grecia, unde face ceea ce iubește cu adevărat: scufundările. „Șofatul și scufundările sunt pasiunile mele. Și am zis că dacă nu pot să fac tot anul scufundări, să mă dedic unui lucru care îmi place când nu fac asta”.

De pe insulă, în marele oraș

Pentru un tip care își petrece jumătate din an într-o insulă însorită din Grecia, Bucureștiul nu e nici urât, nici frumos. E doar un oraș aglomerat. E însă un loc în care nimeni nu respectă regulile.

În anii de când face transport prin București, Andrei a început să se priceapă la oameni. Și știe că e important să-l respecți pe cel de lângă tine.

„Făcând transport mi-am dezvoltat chestia asta de a interacționa, de a comunica cu oameni diferiți, de a vedea modul lor de gândire. Cum privesc ei lucrurile. Câștigi niște bani, sigur, dar cunoști în același timp oameni diferiți, vezi care este mentalitatea lor, afli cum mai gândesc oamenii în ziua de astăzi”.

Sunt însă și reguli, oricât de liberală ar fi toată dezvoltarea asta a ride-sharing. Iar unele legi sunt nescrise. Cum ar fi că nu trebuie să uiți vreo clipă că nu ești singur în mașină.

În aplicație suntem toți profiluri, nume, poze, comenzi, sume, distanțe. Până la urmă, însă, e vorba de oameni în carne și oase. „Și nu trebuie să uiți ca șofer că ai în mâna ta și viața altor oameni, nu doar pe a ta”, spune Andrei. „Dar întotdeauna lucrul cu oamenii e foarte frumos. Trăiești multe experiențe – unele plăcute, altele neplăcute -, dar din fiecare înveți câte ceva”.

Acest articol face parte din campania „E nevoie de toți”, realizată cu sprijinul Uber România.