Bem de secole. Cei mai slabi dintre noi cădem în patimă și-apoi încercăm să ne dregem cu zeamă de varză și cu Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Alcoolismul în România e strașnic și nimănui nu-i pasă. Alcoolismul umple paginile ziarelor de scandal, deschide buletinele de știri de la ora 5, sădește cruci pe marginea drumurilor. În general, distruge. Degeaba așteptăm o minune care să ne scoată la liman. Nu, alcoolismul nu se termină niciodată, pentru că, de cele mai multe ori, se transmite din generație în generație. „O bere-două, acolo, treacă-meargă…“ Asta e atitudinea românească despre alcoolism. E greșit. Niciun treacă-meargă!

La români, alcoolismul e ca fotbalul. Toți știm despre ce e vorba, avem o imagine clară, discutăm ore întregi despre asta, dăm sfaturi și n-avem nevoie de specialiști. Ce tot disecăm atât un subiect extrem de limpede? Dacă ai o problemă pur și simplu te oprești. Această atitudine e specifică nu doar cetățeanului simplu pus să judece o adicție, ci și autorităților, care nu consideră alcoolismul o boală. Bucureștiul e singura capitală din UE fără un centru specializat în tratarea alcoolismului.

E o problemă? De unde se trage? Îl influențează sau nu băutura pe român? În ce măsură există o legătură între cum merg lucrurile în societate și consumul excesiv de alcool? Păi cifrele zic așa. Alcoolul în exces este responsabil pentru:

Internaționala băutorilor de plictiseală

O statistică a Organizației Mondiale a Sănătății (OMS) scoate în evidență, printre altele, numitorul comun al țărilor cele mai afectate de consumul de alcool: comunismul. Doar jumătate din planetă consumă alcool, iar Europa e cap de afiș. Estul Europei e paradisul bețivilor. Restrângem cercul și vedem că pe români îi mai dovedesc doar state din fosta Uniune Sovietică.

Românul a băut întotdeauna mult și, aproape întotdeauna, prost. Propaganda vremii n-a lăsat să se înțeleagă că ar exista o problemă cu dependența de alcool deși, la un moment dat, Ceaușescu însuși a decis să controleze consumul printr-un decret: 402, prin care le interzicea cetățenilor consumul de alcool la locul de muncă.

Toată lumea bea în comunism, de la muncitorul din fabrică până la șeful de partid. Și cum băutura nu ține cont de clasa socială, ei consumau, în mare, cam aceleași produse. Cifrele de producție și comercializare ale alcoolului în ”Epoca de Aur” nu spun nimic, în spate aflându-se aceeași propagandă: „Omul Nou e pururi lucid!“

Ulterior s-a stabilit că 6% din populație înregistra o problemă serioasă cu alcoolul. Scriitoarea Svetlana Aleksievici subliniază motivul pentru care în Belarus, în vremurile tulburi, populația consuma alcool în exces: „de multe ori din plictiseală”. Iar Belarusul, după cum se vede în topul OMS, e în continuare pe primul loc la nivel mondial. De ce în România situația ar fi fost cu mult diferită înainte de ’90?

În România, într-un an, se consumă în medie 14.4 litri de alcool pe cap de locuitor. SURSA: Organizația Mondială a Sănătății

Culegătorii de folclor cu tente alcoolice spun că în unele zone ale țării, după ce se făcea vinul, nu mai muncea nimeni 2-3 luni. În Maramureș se fierbea spirt medicinal cu fructe. Se combina alcool etilic cu zahăr ars și ieșea un fel de coniac. Să fie România un rezultat al unei epoci în care s-a băut de plictiseală?

Nu o dată au fost avertizați românii, în zilele Revoluției, să nu se îmbete, să reziste în fața provocatorilor care doreau să le ofere băutură gratis. În parte s-a reușit, în parte nu s-a reușit…

Alcoolismul azi

De ce e considerat alcoolismul încă „viciu” și de ce e tratat precum orice altă boală psihică? Un răspuns îl reprezintă lipsa pacienților, cumva normală, având în vedere ideea generala a societății vizavi de alcool. Indivizii cu probleme nu vor cere niciodată ajutor în condițiile în care, cel puțin în mediul rural, consumul excesiv de alcool e de domeniul firescului. Iar campaniile de prevenire sau informare nu vin din partea statului. Dacă cineva are timp și chef își face un ONG și îi mai atrage atenția cetățeanului, din când în când, că nu e bine să bei mult – ”Eu n-am probleme cu alcoolul. Se exagerează. Ce se-ntâmplă dacă bei 2-3 beri în plus?”, e cel mai frecvent răspuns, conform sociologilor.

Spital. Te internezi alcoolic, ieși nebun

Alcoolismul e tratat superficial în România, în diferite secții ale spitalelor de boli psihice. Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Al. Obregia din Capitală ar susține un program dedicat dependenței de alcool însă, explică foști angajați, interesul cadrelor medicale e minim, iar alcoolismul e tratat laolaltă cu celelalte boli psihice:

”În București nici nu contează care e felul dependenței de care suferi. Fie că ai o problemă cu drogurile de mare risc sau că ești alcoolic, treci prin aceeași terapie și primești aceleași medicamente”, ne explică unul dintre psihologii care se ocupă de astfel de dependențe într-o clinică privată, după ce a activat mai mulți ani în cadrul Spitalului Obregia.

Ideea e că omul se înscrie în astfel de programe cu o problemă, din dorința proprie sau a familiei de a se lepăda de băutură, și e externat cu alta – sau mai multe. Riști să pleci mai confuz și mai demoralizat decât ai venit. ”Fiecare om necesită o terapie individuală, structurată în funcție de comportamentul, situația și starea sa din momentul respectiv. Alcoolismul reprezintă o boală care trebuie tratată separat. La noi nu e conștientizată de experți, ce le poți cere oamenilor?”, explică același psiholog.

15 % din locuitorii Europei de Est mor anual din cauza consumului excesiv de alcool: afecțiuni cardiovasculare, cancer, ciroză sau accidente

”E normal să zică asta, pentru ei e un business”

Doctorul Florin Ene, medic primar psihiatru în cadrul Spitalului Obregia, nu neagă faptul că, în primă instanță, pacienții cu alcoolism sunt tratați cot la cot cu cei care suferă de alte tipuri de dependențe, precum heroina:”Un om care are o problemă cu alcoolul se află în dependență activă. Problema sa nu se referă strict la alcool. E vorba de tulburări de personalitate, e anxios, deprimat, problemele sunt polimorfe. Se stabilește un diagnostic dual”.

Într-un astfel de caz, mai întâi, se trece la dezintoxicarea propriu-zisă, fizică: ”Pentru alcool și heroină să folosesc aceleași tipuri de medicamente. Sunt substanțe care vizează receptorii plăcerii”, explică doctorul Ene. El acceptă și ideea că tratamentul în sistemul de stat este unul incomplet: ”Ce nu există în sistemul de stat este partea a doua, după dezintoxicare, partea de sanatoriu, recuperarea pe termen lung. Mă refer la o comunitate terapeutică, fără medicamente. În general se ocupă diferite ONG-uri care pun la dispoziția pacienților această îngrijire de tip rezidențial. Cea mai cunoscută dintre ele este la Sibiu, unde oamenii urmează o terapie de grup. Gospodăresc, au grijă de grădină, conviețuiesc o perioadă, totul în cadru organizat”.

La Obregia există doar un program de Alcoolici Anonimi, cu ”întâlniri de 4 ori pe săptămână”. Medicul susține că știe și motivul pentru care foștii săi colegi discreditează sistemul de stat: ”Mai mulți dintre foștii mei rezidenți îl consideră un business foarte bun. Dar e bun în categoria oamenilor cu bani. E invazia privatului. O clinică privată e pentru oameni cu bani. Or, la noi, vin oameni din toate clasele sociale”.

20% din populația UE consumă 5 sau mai multe băuturi per ocazie (peste 60g alcool pur) încă de la vârsta de 15 ani

Call-center: 2 oameni, un popor

La parterul unei case bătrânești din Sectorul 3, două persoane și două telefoane. Telefoane care sună rar, direct proporțional cu numărul de oameni care apelează la spitalele de stat. AlcoLine e sistemul de asistență pe care un ONG îl pune la dispoziție celor care se confruntă cu dependența. În general familia sună, nu cel dependent, pentru că în cele mai multe din cazuri el nu-și dorește recuperarea. Nu-l poți obliga pe om. Legea spune că dacă e întreg la minte, poate refuza consilierea cât timp nu consideră ca are o problemă.

Vocile din telefon nu vin din partea unor experți în comunicare, dar nu sunt nici întâmplătoare. Marian și Daniela, cei doi dispeceri, au avut, la rândul lor, probleme cu alcoolul. În situații diferite, pentru că Daniela vine din zona codependenței, alcoolul le-a întunecat viața. Cine să te-nțeleagă mai bine decât un om care a fost aproape să piardă totul din cauza asta?

Aici am aflat un lucru care-l vizează pe românul atotcunoscător: „Alcoolismul nu ține de cantitatea pe care cineva o consumă. Cantitatea de alcool nu te definește ca alcoolic, ci scopul pentru care bei. Dorința de a te separa de claritatea realității. Nu contează cum ajungi acolo. Tu cauți o stare, iar aici e pericolul”, spune Daniela (foto). Pe românește: Ghiță are nevoie de 8 beri și 3 shot-uri de rachiu pentru a se simți bine. El face asta în fiecare zi pentru a funcționa, pentru a atinge starea de euforie pe care o caută. Maria are nevoie de o bere și un shot ca să ajungă în aceeași stare. La fel ca Ghiță, repetă zilnic ritualul. Conform specialiștilor, atât Ghiță, cât și Maria, suferă de alcoolism. Nu e unul mai bețiv decât celălalt.

Ce este ”bețivul de șifonier”

Povestea lui Marian vine din altă sferă a dependenței de alcool. Se consideră un fost ”băutor de șifonier”. E vorba despre un individ funcțional, care se duce la muncă, are familie, copii, dar care abia așteaptă să se „omoare“ singur, acasă. E omul care nu poate ieși în oraș, cu prietenii, la o bere. Omul care se ferește de judecata celor din jur și care se-mbată departe de ochii lumii: ”Îmi făceam treburile pe care le aveam. Și seara, după 7-8, când aveam timp liber, beam cam 500-600 ml. de vodcă, plus 2 beri la cutie. Devenise o rutină pentru mine, ceva de care nu mă puteam lipsi. Nu mai aveam ieșiri cu prietenii, căutam tot timpul să vin să beau în casă, mi-era rușine să ies în lume și să beau cât aveam eu nevoie”.

Operator în prezent la AlcoLine, Marian susține că problema era cumva patologică și că, încă din copilărie căuta motive pentru care să consume alcool: ”Legătura mea cu alcoolul a început din copilărie, cu doi părinți alcoolici. Mi s-a părut o normalitate să bei. Evenimente pozitive, negative…orice blocaj emoțional îl blochezi cu alcoolul. Totul a început de mic, la 16-17 ani, iar dependența s-a instalat în ani de zile. Între 30 și 35 de ani am băut enorm. Pe la 35 de ani s-a instalat dependența cronică. Atunci mi-am dat seama că am o problemă”.

Chiar și așa, Marian se numără printre fericitele cazuri în care dependentul conștientizează că are o problemă și, nesilit de nimeni, caută ajutor: ”Mi-am dat seama că o să îmi pierd familia. Nu mai eram funcțional, nu puteam ieși seara în oraș, nu puteam să mai ies cu copilul în parc sau să văd un film, beam până nu mai știam de mine. Am dat un Google, am căutat ajutor și am găsit centrul ALIAT. Am făcut terapie în jur de 8 luni până am reușit să mă pun pe picioare”. ALIAT e printre puținele asociații private unde dependenții pot găsi sprijin.

Cel mai greu sevraj

Cum statul etichetează alcoolismul ca problemă psihică și tratamentul e pe măsură, e greu de înțeles câte probleme fizice întâlnește un om care se reabilitează. ”Ai o stare continuă de rău, ai poftă, te gândești tot timpul că ai bea ceva. Corpul simte nevoia de drog. Te simți slăbit fără alcool. Pentru asta trebuie să iei foarte multe B-uri, vitamine, să scapi de starea de leșin. E sevrajul de la alcool, singurul sevraj din care se poate muri.  Alcoolul are B-uri, iar corpul era obișnuit să le ia din alcool, îți dai seama că are un șoc când îl lași fără. După 2 ani și ceva mi-a cam dispărut pofta. Mi-a plăcut viața fără băutură”.

Trăim încă în țara în care un deținut a murit în arest preventiv pentru că polițiștii n-au crezut în dependența pe care o invoca. Astfel, nu i s-a oferit nici doza, nici tratamentul.

”Știu cum e. Gândurile de zi cu zi se învârt în jurul paharului de alcool. Îți trebuie un ajutor din exterior. Există, bineînțeles, și oameni care consumau doi litri de vodcă pe zi și au reușit să se lase singuri. Dar alea sunt excepții. M-am gândit să lucrez aici pentru că știu cum e să nu ai ajutor. Acum pot reda familiilor niște oameni care-și doresc să lase băutura”.

Lepădarea de beție

Ca să-nțelegem mai bine axa stat – alcool – societate, mergem acum mulți ani, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, pe timpul Imperiului Habsburgic. Am fost primii care au recunoscut alcoolismul ca boală și suntem ultimii care tratăm așa ceva. Mulți dintre locuitorii Bucovinei promiteau adesea că se vor lăsa de băut, dependența de spirtoasele locului reprezentând unul dintre motivele principale pentru care familiile se destrămau sau comuniunea sătenilor era perturbată de comportamentele violente.

Oamenii au pus mână de la mână și au construit Crucea de Jurământ a Bețivilor. Prima dintre ele a fost în satul Vama, pentru ca mai apoi moda să se extindă și în comunele vecine. Un monument similar se poate găsi azi în Sadova. Crucea este păstrată în curtea unui sătean: „Această cruce s-a ridicat pe cheltuiala poporenilor din Sadova întru preamărirea lui Dumnezeu, în amintirea zilei de 30 august 1894, cînd s-au lepădat de beție și au juruit trezire cu silința lor, este mesajul inscripționat pe monument.

Individul era adus și silit să jure în fața preotului, cu mâna pe Biblie, că va renunța la alcool, în timp ce preotul recita Moliftele Sfântului Vasile cel Mare. Obicei care e încă păstrat și care, cel mai probabil, e mai eficient decât orice demers făcut de statul român în ultimii 28 de ani. Așa să ne-ajute Dumnezeu!


Acest material a fost realizat în cadrul unui internship finanțat de Fondul pentru Democrație