Miracolul tristeții. România așa cum n-am mai văzut-o niciodată

1808

Nu ne-am imaginat că vom trăi clipa în care toate defectele acestui popor se vor topi dintr-o dată, făcând loc unei tristeți miraculoase.

Noi, cei care am fost acuzați că scoatem mereu la lumină ura, manipularea, invidia, grotescul, ușurătatea românească, am văzut, ieri, cum toate acestea s-au risipit sub apăsarea unei emoții care ne-a copleșit. Ne-am urcat pe blocuri, am mers pe bulevarde și prin gări de provincie, ne-am suit în trenuri, am fost în Piața Palatului și la Curtea de Argeș. De peste tot s-a văzut același lucru: o țară care s-a oprit în loc să-și plângă trecutul și să se gândească cu îngrijorare la viitor.

N-am văzut niciodată atâția oameni tineri plângând la un loc. Tineri părinți, plângând cu privirile spre cer, ca să nu-i vadă copiii pe care-i țineau de mână. Tineri ai corporațiilor – pe jumătate emigrați din România – plângând în eșarfe ca să nu se vadă unii pe alții. Tineri ziariști aprinzându-și țigări doar ca să poată minți că nu plâng, le-a intrat fumul în ochi.

De ce plângeau toți acești oameni? Plângeau pentru prima dată, literalmente, de mila țării lor. Plângeau fiindcă și-au dat seama, în aceste câteva zile în care România s-a transformat în monarhie, că ar fi putut fi altfel. Toată grandoarea pe care n-o vom mai întâlni la niciun eveniment din republica strâmbă în care trăim s-a transformat în emoție și lacrimi. Plângeau de milă și de ciudă: iată, regele coboară pe Calea Victoriei, iar noi rămânem cu dulăii aroganți ai democrației noastre. Clopotele de la Kretzulescu încep să bată și se face liniște. Miracolul tristeții și al liniștii. Acest popor adesea limbut a tăcut parcă pentru prima dată.

Iar când cortegiul funerar s-a pierdut spre nordul orașului, când piețele Bucureștiului s-au golit și s-a lăsat după-amiaza, o pâclă cenușie a inundat orașul. Soarele a dispărut dintr-o dată, iar oamenii au grăbit pașii spre case, cuprinși de sentimentul apăsător de vreme urâtă care stă să vină.

De la Gara Băneasa, trenul regal a plecat către Curtea de Argeș și alte trenuri au plecat și ele spre aceeași destinație, încărcate cu oameni care au vrut să-și vadă Regele pentru ultima oară. Numărul a fost atât de mare încât s-au format garnituri suplimentare. Ne-am urcat în ele și am văzut oameni plângând și privind pe ferestre.

Prin gări, trenul regal a fost întâmpinat de mii de români, veniți pentru prima oară să salute un șef de stat din convingere și nu pentru că le-a ordonat cineva. Pe peronul gării din Titu o femeie bătrână s-a uitat la noi și ne-a spus aceste cuvinte: „ăsta e județ roșu, dar priviți la oamenii ăștia. Au venit aici de bunăvoie, fără să-i mâne cineva de la spate”. Și ne-am uitat la oameni și oamenii erau triști, dar erau niște oameni liberi. Nu mai era nimic ridicol și respingător în hainele lor ponosite, în gurile lor știrbe, în privirile obosite și înnegurate de sărăcie. O tristețe solemnă și sinceră le înlocuise pe toate.

Seara, târziu, Regele a ajuns la Curtea de Argeș, unde români de peste tot au venit să-l întâmpine. Unii ne-au spus că n-au fost niciodată monarhiști, dar pentru ei Regele Mihai este simbolul conducătorului care și-a respectat poporul mai mult decât toți cei care au urmat după el.

Am întâlnit oameni care ne-au spus că în această zi România a murit și oameni care ne-au spus că este ziua care va ajuta România să renască. Nu știm ce va fi, dar știm că n-am mai văzut niciodată țara asta așa.

Și n-avem niciun reportaj spectaculos de data aceasta. Imaginile pe care le-am surprins au un singur rost: priviți-le în tăcere și gândiți-vă la ce va fi mai departe.

Un material de: Mihai Voinea, Laurențiu Ungureanu, David Muntean, Andrei Udișteanu și Cristian Delcea.

Comentarii