• De un an, România are un premier cu aspirații de președinte, dar cu un CV mai mult decât subțire. Noutatea e că până și această biografie a sa, afișată pe site-ul Guvernului, e cosmetizată șmecherește pentru a se apropia, cât de puțin, de exigențele unor funcții atât de înalte.
  
• Una dintre cele mai flagrante încercări de fardare a trecutului lui Marcel Ciolacu e falsul legat de primul loc de muncă. Aici, premierul susține public că ar fi lucrat într-o mare întreprindere bucureșteană. De fapt, în 1989, era muncitor necalificat la o cooperativă meșteșugărească din Buzău.
  
• În anii ’90, l-am găsit deopotrivă în postura de finanțator de top al partidului, dar și de protejat social, care pretinde și obține astfel o casă de la primărie.
  
• Apoi, se prezintă vag ca „antreprenor, administrator și asociat” la mai multe companii private. În realitate, era un afacerist și un politician local minor. Totuși, un jongler abil care, după paravanul unor buticuri din piață, își folosea funcțiile publice pentru a face bani privați. Două episoade sunt și azi relevante: parteneriatul cu OMV din anii 2000 și afacerea unei păduri defrișate, luate de la stat, pe terenul căreia s-a ridicat între timp magazinul Dedeman din Buzău. 
  
• Ne întoarcem inevitabil și la revoluționarul Ciolacu. O ipostază din care a susținut că nu a cerut vreodată beneficii. Și totuși, certificatul de revoluționar i-a adus, pe rând, un teren agricol, un spațiu comercial în Piața Centrală din Buzău pe care și-a ridicat apoi afacerile și nu unul, ci două locuri de veci în Cimitirul „Eroilor”. Cel puțin în scriptele primăriei buzoiene, Marcel Ciolacu este un erou. Titulatură obținută tot printr-o cosmetizare a realității. 
  
• Dar, deși lungul drum până la funcția de prim-ministru e pavat cu inadvertențe, falsuri și situații evidente de conflict de interese, premierul de azi refuză să le clarifice. Solicitarea Recorder de a ne acorda un scurt interviu explicativ despre parcursul său personal și profesional a fost refuzată de Marcel Ciolacu cu argumentul că are o agendă mult prea încărcată.

I. LICEANUL

O incursiune documentară în trecutul său ni-l arată pe adevăratul Marcel Ciolacu altfel decât ni s-a prezentat el însuși. Acțiunea se petrece la Buzău, acolo unde – știm acum de la Nicolae Ciucă – dă să înceapă Occidentul.

Suntem în 1982 și mezinul familiei Ciolacu intră la liceu. 

În CV, la studiile liceale, premierul de azi indică Liceul de Filologie-Istorie „Mihai Eminescu” din Buzău și se oprește aici. Sugerează astfel că e absolventul unui liceu cu profil umanist. Ceea ce omite e că a XII-a F, clasa în care a terminat în 1986, era, în realitate, o clasă de mecanică. 

Deși numele făcea trimitere la un liceu de filologie, așa cum fusese multă vreme, în ultimii ani ai comunismului școala se transformase într-una preponderent industrială. Iar evaluări din 1984 ale brigăzilor de partid păstrate în arhive rețin „nivelul scăzut de cunoștințe, priceperi și deprinderi ale elevilor de la profilul industrial și numeroasele absențe ale acestora”.

Am identificat peste 400 de absolvenți ai promoției lui Marcel Ciolacu. Dintre cei pe care i-am contactat, niciunul nu a fost de acord însă să vorbească deschis, într-un interviu înregistrat, despre actualul premier. Cei mai mulți abia și-l amintesc din acea perioadă. Sau se feresc să-l menționeze.

Inginera Aurora Hoștiuc i-a fost, timp de doi ani, profesoară de tehnologie, o disciplină la care clasele cu profil industrial dădeau teze trimestriale. Și-l amintește pe Marcel Ciolacu, cel din 1984, mai degrabă ca pe un elev mediocru, care nu se remarca în vreun fel anume: „Marcel nu a fost atât de isteț ca fratele lui, Daniel, pe care l-am avut elev înainte. Era un copil de mijloc, un șmecheraș, așa. Trecea clasa. Venea la ore, își vedea de treabă. Acum, că n-o fi fost de 10, o fi fost de 7 sau de 6, de 5 la teză… nu-mi mai aduc aminte notele. Dar în mod sigur a luat bacul”.

Tânărul admis, așadar, la o clasă de mecanică, cu rezultate școlare mediocre, ia examenul de bacalaureat la timp, în iunie 1986. Ratează însă intrarea la facultate și, în toamnă, merge în armată, la Otopeni, la UM 01900. La întoarcere, stă aproape un an pe bară, ocupându-și timpul cu pasiunea pentru muzică, manifestată adesea la un club din Casa Tineretului. Avea deja 21 de ani. 

„Noi mergeam la Casa Tineretului, la Tehnic Club, cum se numea, la rockăreală. Și era în majoritatea timpului acolo”, povestește Lionel Zosmer, cu care Marcel Ciolacu se va intersecta, mai târziu, în clubul revoluționarilor și în primii ani de politică locală.

II. NECALIFICATUL

Anul 1989 îl găsește pe statul de plată al unei cooperative meșteșugărești din Buzău. Tehnometal, desprinsă din Cooperativa „Prestarea”, deschidea atunci un atelier de electronică.

Marcel Ciolacu e angajat aici, ca muncitor, în subordinea lui Ion D. Popescu, care devine și el politician local după Revoluție – mai întâi PD, apoi PSD. Angajarea lui Ciolacu în această secție ne-a fost confirmată de mai mulți colegi din cooperativă, sub protecția anonimatului. O admite, de altfel, însuși șeful de secție, Ion D. Popescu, într-o conversație cu Recorder. 

Singurul care și-a asumat însă deschis să spună povestea trecerii lui Marcel Ciolacu prin Tehnometal a fost mecanicul de utilaje de atunci al atelierului, Vasile Simion: „Eram vreo 70 de oameni acolo. Erau și câțiva meseriași în electronică, în mecanică, dar cei mai mulți erau tineri care terminaseră liceul și nu intraseră la facultate. Nu era niciun concurs. Selecția se făcea la cooperativă. Și s-au angajat cu relații toți. Între care și Marcel Ciolacu.”

Vasile Simion povestește că Marcel Ciolacu era printre muncitorii necalificați. Și, într-adevăr, diplomele de absolvire de la Liceul „Mihai Eminescu” erau de mașiniști, nu de electroniști. „A fost angajat ca necalificat. N-are nicio calificare ca electronist. Nu se pricepe la nimic la electronică. Era o figură ștearsă, îl trimitea șeful pe ici, pe colo, pe unde avea nevoie și atâta tot”, spune Simion.

În CV, Marcel Ciolacu își trece în clar, ca angajator, Întreprinderea Electronica Industrială București, o importantă uzină comunistă de pe platforma Pipera, considerată un reper în electronica acelor vremuri. Face această mențiune, pentru prima dată, în iunie 2023, abia când ajunge prim-ministru, după un șir lung de critici publice privind lacunele din biografia sa oficială. Și totuși, niciunul dintre angajații Tehnometal Buzău nu are scris, în cartea de muncă de atunci, altceva decât numele cooperativei meșteșugărești. 

O legătură a lor cu Întreprinderea Electronica Industrială exista, dar nu era, nici pe departe, una de angajat-angajator. Tehnometal monta amplificatoare de antenă – dispozitive descrise de cei care le făceau drept niște „mici cutii care se puneau între antenă și televizor” ca să prinzi, în comunism, sârbii și bulgarii. Cooperativa a deschis secția de montaj după un aranjament făcut de Ion D. Popescu cu fabrica de la București la care se trimiteau, în final, dispozitivele asamblate. „Au prins un contract cu Electronica Industrială. Primeau piesele în niște cutii de carton, le montau la Buzău și le trimiteau la Electronica”, explică unul dintre cei care au văzut aceste contracte și care a dorit să îi fie protejată identitatea.

Vasile Simion descrie cum funcționau, concret, lucrurile: „Electronica Industrială era o întreprindere foarte mare la vremea respectivă. Iar noi ne-am dus acolo să cerșim ceva de muncă. Pur și simplu, ne-a dat și nouă de lucru. Dar funcționam ca un atelier separat al Tehnometal Buzău.”

Așadar, un atelier cu câteva mese de lucru, la parterul unui bloc din cartierul Episcopiei, face timp de un an și jumătate amplificatoare de antenă pentru Electronica Industrială. Secția buzoiană a cooperativei lucrează cu această fabrică folosind mână de lucru locală – ceea ce azi am numi regim de lohn. Dar atelierul de la Buzău nu a fost niciodată parte a întreprinderii din București. E ca și cum un angajat la o fabrică de confecții din prezent ar susține că lucrează la Nike sau Adidas, deși nu face decât să tragă la mașină, undeva, în România, bluze de trening care vor fi vândute sub sigla unui mare brand.

„Dă mai bine Electronica Industrială București. N-are nicio legătură, dar dă mai bine. Ciolacu se gândea că nu-l verifică nimeni”, crede, după 30 de ani, Vasile Simion.

Datele din arhive arată că secția de la Tehnometal avea, în 1989, 65 de oameni. În 1990, au rămas doar 28, apoi s-a desființat, pierzându-și obiectul muncii – Electronica Industrială București, trecută prin transformările tranziției, n-a mai avut nevoie de amplificatoare asamblate la Buzău. Tot în 1990 își face și Marcel Ciolacu ieșirea din cariera de „electronist”. 

III. REVOLUȚIONARUL

Mai înainte, însă, au fost zilele Revoluției și, odată cu ele, debutul așa-zis eroic al lui Marcel Ciolacu într-o societate în schimbare. Despre îndoielnicele sale fapte de eroism, Recorder a mai scris, publicându-i integral dosarul de revoluționar. Merită însă făcută o întoarcere la Tehnometal, în ziua de 22 decembrie 1989, fie și numai pentru că atunci, dădea în scris Marcel Ciolacu, el însuși ar fi fost cel care și-a mobilizat colegii de muncă să iasă în stradă: „În dimineața zilei de 22 decembrie, cunoscând de la postul de radio «Europa Liberă» ce se întâmplă în Timișoara și București, am plecat la servici unde am propus colegilor să mergem în fața sediului județean al PCR”.

În versiunea lui Vasile Simion, fostul său coleg, Revoluția a început la Tehnometal cu o zi mai târziu decât povestește Marcel Ciolacu: „Ce colegi?! Trebuia să mă ia pe mine primul. Nu! Nu s-a întâmplat așa. În prima zi a Revoluției, pe 22, șeful ne-a încuiat acolo, în atelier, că nu știa ce-o să iasă. A închis ușa – «Nu pleacă nimeni de aici!». Am stat până s-a terminat programul, până după-amiază. A doua zi, ne-am dus la muncă, dar nu s-a mai lucrat, nu mai avea nimeni chef de muncă. Și ne-am dus pe la Casa Albă (sediul Comitetului Județean de Partid din centrul Buzăului, n.red.), pe acolo. Pe Marcel Ciolacu nu l-am mai văzut. Din a doua zi, nu l-am mai văzut”. 

IV. PROTEJATUL

Rămâne o necunoscută cu ce se ocupă exact Marcel Ciolacu imediat după 1990. Cert e că prăbușirea comunismului îl transformă din muncitor necalificat la cooperativă în afacerist de tranziție.

Înainte de a intra oficial în afaceri, zăbovește un an ca angajat, în București, la o firmă pe care nu o menționează în CV, dar o descrie într-o declarație publică drept „o companie româno-israeliană de import-export”. MOR TRADING CO SRL era, de fapt, un parteneriat între fratele său mai mare, Mihai Ciolacu, și un offshore înmatriculat în Irlanda – BREYKIN LIMITED – care îi aparținea unei familii israeliene de origine română, familia Orenstein. Firma se ocupa, în acei ani tulburi, de „intermedieri comerciale cu produse diverse”. Între altele, importa și vindea în România lapte praf.

La finalul lui 1992, Marcel Ciolacu își înființează prima firmă pe numele său, la Buzău – MC VIDEO CLUB. SRL-ul deschis pe mâna aceluiași frate mai mare e, în acte, tot o firmă de „import-export și intermedieri”. La vedere, e un magazin de casete video piratate, de pe bulevardul Nicolae Bălcescu din Buzău. Nu are însă viață lungă pentru că tânărul antreprenor găsește o nișă mai profitabilă. 

Din zilele Revoluției, Marcel Ciolacu îl cunoștea deja pe Vasile Ion, devenit, din medic pediatru, omul politic cel mai de încredere al lui Ion Iliescu la Buzău. Așa avea să ajungă Ion senator, ambasador, prefect. Pe scurt, cel mai influent politician buzoian timp de două decenii. Încă din primele zile ale lui 1990, mezinul Ciolacu e omniprezent în umbra acestui nou lider al puterii locale. „Îl vedeai și la întâlnirile oficiale, și la cele neoficiale. Îi ducea geanta lui Vasile Ion peste tot ”, spune unul dintre politicienii de atunci. Sub protecția lui Vasile Ion, Marcel Ciolacu primește de altfel printre primii un brevet de luptător pentru victoria Revoluției din Decembrie 1989, semnat de președintele Ion Iliescu. Cu acest certificat, cere de la primărie un spațiu comercial. Și îl primește fără licitație, plătind apoi chirie mult mai puțin decât vecinii.

Opt ani mai târziu, dintr-o rivalitate politică, opinia publică din Buzău află și condițiile în care se făcuse această atribuire: „Să-și amintească de vremurile când nu avea un loc de muncă, și în loc să meargă la Vasile Ion, care era ambasador în Ecuador, a venit la mine, Cezar Preda, de i-am dat un spațiu în Piața Centrală ca să aibă din ce să-și câștige existența”. Relatarea îi aparține lui Cezar Preda, politician PD care, în 1993, era șef al Serviciului Patrimoniu în Primăria Buzău și îi fusese coleg, în FSN, lui Marcel Ciolacu.

Cronologic, spațiul comercial din Piața Centrală e primul beneficiu pe care Marcel Ciolacu îl obține ca revoluționar, deși cererea prin care solicitase acest titlu, în 1992, purta o semnătură falsă. Nu e, însă, și ultimul.

V. MICUL COMERCIANT

Anul 1994. Magazinul din piață e o mezelărie de familie în care sunt înghesuite, pe rând, tot felul de alte produse pe care căutătorii de chilipiruri alimentare încep să le ceară. Tatăl lui Marcel Ciolacu, fost pilot militar și pescar amator, aduce uneori și pește. „Spațiile au fost ale Întreprinderii Alimentara. După 1989, multe au trecut la Piețe, Târguri și Oboare SA și au fost închiriate. El a luat un spațiu lângă al meu”, povestește Lucia Popa, fostă vânzătoare în comunism și devenită, în anii ’90, chiriașă a unui chioșc bine plasat în piață. 

„Vindeau produse alimentare, mezeluri și carne, mai ales. Și de sărbători aduceau pește, că se căuta. Dar aveau vânzătoare, nu vindeau ei. Era magazin cu de toate, nu covrigărie, cum s-a spus”, explică Lucia Popa de la care familia Ciolacu preia, la un moment dat, și afacerea vecină – LUCIA COM ’94. O realizare pe care prim-ministrul Ciolacu avea să o prezinte, 30 de ani mai târziu, ca pe o mare reușită în afaceri.

Fostul magazin „Lucia”, transformat între timp în patiserie și mutat într-o altă aripă a pieței din Buzău, există și azi și îi aparține Roxanei Ciolacu, soția premierului. 

Timp de un deceniu, familia Ciolacu s-a tot extins în piață și a ajuns să închirieze, în final, de la stat peste 300 mp în spații comerciale. Un șir de succese lesne de explicat în contextul relațiilor politice pe care Marcel Ciolacu și le făcuse în umbra lui Vasile Ion.

În 2003, după ce Ciolacu devine consilier local, se numără printre cei câțiva norocoși care primesc dreptul de a-și cumpăra magazinele închiriate. Vânzarea o face chiar compania de stat Piețe, Târguri și Oboare, ajunsă între timp sub controlul total al aceluiași Consiliu Local din care Marcel Ciolacu face parte.

Inițial, în Piața Centrală se plănuia vânzarea a 60 de spații cu argumentul că s-ar strânge astfel banii necesari pentru modernizarea întregii hale. În final, în august 2003, compania primăriei scoate la vânzare doar 12 din care patru ajung tocmai la Marcel Ciolacu – ia trei prin ALCOM și unul în numele LUCIA COM ’94, firmele sale. 

Vânzarea se face prin negociere directă, după o procedură aprobată chiar în Consiliul Municipal. O ședință la care Marcel Ciolacu nu suflă o vorbă, dar votează favorabil și, patru luni mai târziu, se alege cu un preț bun. Acestor patru magazine le adaugă, peste două luni, un al cincilea, cumpărat prin LUCIA COM ’94 de la Regia Autonomă Municipală (RAM), adică tot de la primărie.

Cu timpul, familia Ciolacu păstrează doar chioșcul transformat în patiserie și începe să subînchirieze restul spațiilor din care scoate venituri constante și azi. Când Marcel Ciolacu devine vizibil în politică, rămâne acționar, dar frâiele buticurilor din piață sunt luate de fratele mijlociu, Daniel.

VI. AFACERISTUL CU PĂDURI DE LA STAT

Sub paravanul micilor prăvălii din care și-ar câștiga existența, Marcel Ciolacu face, în anii 2000, câteva tranzacții la limita legii, dar foarte importante pentru conturile bancare ale firmelor sale. Una dintre ele e ceea ce azi s-ar putea numi „afacerea terenului Dedeman”.

Suntem în același an 2003, în guvernarea Năstase. Politic, vorbim de un consilier local PSD, omul de casă al liderului local Vasile Ion – prefectul considerat atotputernic, la acea vreme. În iunie, micul comerciant Ciolacu cumpără, în numele patiseriei LUCIA COM ’94, o pășune de 9.359 mp, în comuna buzoiană Merei. Plătește echivalentul a 260 de euro.

Apoi, acționarul Ciolacu adaugă, între altele, un cod CAEN secundar acestei firme: silvicultură și exploatare forestieră. Explicația vine curând: pe 2 decembrie 2003, LUCIA COM ’94 face o tranzacție foarte profitabilă. Schimbă pășunea de 9.359 mp din rural cu o pădure de 9.358 mp aflată în intravilanul orașului Buzău, pe Șoseaua Nordului de azi, lângă Vamă. Pădurea e luată de la Direcția Silvică Buzău, iar contractul de schimb e semnat personal de Marcel Ciolacu. Direcția Silvică Buzău era controlată – cum e și acum – de PSD.

Interesant e că, la data schimbului, Garda Națională de Mediu de atunci, prin Inspectoratul Teritorial de Regim Silvic și Cinegetic Buzău, îi dăduse deja o aprobare de scoatere a pădurii din circuitul silvic și de defrișare completă firmei LUCIA COM ’94 care nu intrase încă în proprietatea respectivului teren. Aprobarea, datată septembrie 2003, e semnată, de asemenea, de un inspector apropiat de PSD.

Așadar, să recapitulăm această cronologie cel puțin suspectă: 

Acum, în 2024, am cerut Gărzii de Mediu și Gărzii Forestiere Naționale copia aprobării din septembrie 2003 și a solicitării care a precedat-o. Ni s-a răspuns oficial că, în arhiva de la Buzău, documentul cu numărul de înregistrare indicat nu se mai găsește, dar apare menționat în diverse registre.

Am văzut însă documentul de aprobare a defrișării în dosarul cadastral al proprietății. Oficial, terenul primea aviz de defrișare „în scopul realizării unui sediu pentru activități de comisionariat vamal și a unui parking”. Doar că firma familiei Ciolacu nu a făcut niciuna dintre aceste investiții. L-a închiriat parțial unei stații mobile de distribuție de carburanți, i-a dat imediat o fâșie lui Vasile Ion contra unei sume care îi acoperea de cinci ori întreaga „investiție” făcută în pășune, iar în decembrie 2015 a vândut restul terenului defrișat unui retailer de materiale de construcții. LUCIA COM ’94 a încasat atunci 438.476 de euro (cu TVA). De 1.700 de ori mai mult decât plătise inițial pe pășunea dată la schimb.

La finalul anului 2015, firma declara astfel cel mai mare profit al său din toate timpurile. Marcel Ciolacu era deputat și acționar, Roxana Ciolacu – director al LUCIA COM ’94, iar Daniel Ciolacu semna contractul de vânzare – cumpărare în calitate de administrator. 

Fără a se ști de această vânzare la vremea respectivă, ziarul „România Liberă” observă miracolul contabil că o patiserie din Buzău reușește să scoată profit mediu net de 27.000 de euro pe lună și îl întreabă pe viceprim-ministrul de atunci, Marcel Ciolacu, de unde vin banii și unde s-au dus. Răspunsul său e scurt, dar elocvent: „Nu știu, nu eu administrez firma”.

VII. CAMARADUL

Proprietatea pe care firma familiei Ciolacu a deținut-o timp de 12 ani se afla în vecinătatea unui teren forestier al unei alte familii cu notorietate în peisajul buzoian: cea a omului de afaceri Dumitru Dobrică. Fost ospătar în anii ’80 la „Ciuta”, un celebru restaurant local, Dobrică devine în capitalism proprietar de han, patron de benzinării și constructor local de drumuri.

Alipirea celor două terenuri defrișate (al familiei Ciolacu și al familiei Dobrică), vândute mai apoi aceluiași retailer, a permis ulterior ridicarea unui mare magazin de materiale de construcții. O afacere din care toți foștii proprietari au ieșit câștigați. 

Numele Ciolacu și Dobrică nu sunt însă legate doar de această vecinătate. Cei doi au fost mulți ani colegi de partid, iar în 2004-2008 chiar membri ai aceluiași Consiliu Județean.

Această camaraderie îi aduce statului o pagubă de peste 1 milion de euro. E vorba de supraprețul unor lucrări de asfaltare pe care, în loc să le facă URBIS SERV, compania de stat condusă în 2007-2008 de Marcel Ciolacu, i le-a pasat firmei MECAN CONSTRUCT, controlate de Dumitru Laurențiu Dobrică. Un raport de audit al Camerei de Conturi Buzău din 2009 a descris în detaliu neregulile acestui contract, dar a rămas fără urmări.

În spatele camaraderiei de partid, stă însă și o veche amiciție. În anii de politică locală, Marcel Ciolacu a fost văzut adesea pe șalupa de pescuit din Deltă, la cabana montană a familiei Dobrică sau la partidele de vânătoare ale omului de afaceri. O legătură chiar mai strânsă e relevată însă de o interceptare telefonică păstrată într-un dosar al DNA.

E deja 2013, 14 ianuarie. Proaspăt alesul deputat Ciolacu îl sună pe prietenul Dobrică. Îi vorbește ca un intermediar trimis „să rezolve” o numire și care e pe cale să se întoarcă victorios. Numita avea să fie fiica omului de afaceri, abia ieșită de pe băncile facultății, iar între cei chemați să-i aranjeze un post de subsecretar de stat în Guvern era Valeriu Zgonea. Căci, la debutul în politica națională, Marcel Ciolacu are acest noroc: unul dintre bunii săi prieteni – Valeriu Zgonea – tocmai ajunsese președinte al Camerei Deputaților. Ca să sărbătorească numirea ca și parafată a fiicei lui Dobrică, cei implicați fac planuri pentru un weekend împreună la cabana familiei omului de afaceri. 

În acest caz de trafic de influență, Valeriu Zgonea a fost condamnat inițial la tribunal și achitat apoi la Curtea de Apel. Decizia nu șterge însă numirea concretizată atunci și nici discuțiile interceptate în dosar, unde se află și azi. Într-un dosar conex, în care era cercetat Dumitru Dobrică, Marcel Ciolacu a fost audiat ulterior de procurori ca martor întrucât „cunoștea detalii”, explică surse judiciare implicate. În fața procurorilor, se declara prieten cu Valeriu Zgonea de peste două decenii și certifica, din această postură, prietenia dintre Zgonea și Dobrică.

Era, așadar, un om de nădejde al amândurora. Totuși, numele său e scos abil din caz, iar implicarea nu-i împiedică în vreun fel ascensiunea. Dimpotrivă. În 2019, Marcel Ciolacu ajunge în funcția de președinte al Camerei Deputaților eliberată de Valeriu Zgonea în urma acestui scandal. 

VIII. NAȘUL DIN BENZINĂRIE

Exercițiul în ale intermedierii e de căutat, în biografia lui Marcel Ciolacu, cu un deceniu mai în urmă în ceea ce s-ar putea numi „afacerea OMV Mărăcineni”. 

Doi nași și doi fini preiau în mod miraculos o benzinărie de la OMV ROMÂNIA MINERALOEL SRL, companie abia intrată ca investitor la Buzău. Scurta cronologie a acestei preluări e o demonstrație de jonglerie politico-financiară. 

Vara lui 2002. O companie cu capital străin vine la Primăria Buzău cu o propunere de investiție – o asociere în care autoritatea locală să pună la bătaie un teren de 2.633 mp, chiar lângă E85, iar compania să ridice o benzinărie. Primăria rămânea cu un comision din vânzări, compania primea dreptul de a cumpăra, într-o zi, terenul. Ca președinte al Comisiei de urbanism a Consiliului Local, Marcel Ciolacu semnează personal avizul favorabil pentru noul plan urbanistic cerut de OMV. Folosește chiar, în dreptul numelui său, prescurtarea de la jurist, deși nu își luase încă licența în Drept. Licențierea lui Ciolacu urma să se întâmple, după cum confirmă Universitatea Ecologică pentru G4Media, abia un an mai târziu, la nouă ani după terminarea facultății.

Odată dat avizul, Marcel Ciolacu votează, din postura de consilier local, pentru asocierea între primărie și investitor „în interesul municipiului”. Contractul de asociere e semnat în septembrie 2002 și, în scurt timp, OMV începe construcția stației PECO de sub podul Mărăcineni. 

Tocmai atunci Roxana și Marcel Ciolacu decid să-și diversifice afacerile. În octombrie 2002, înființează DIESEL TANCK SRL, o firmă de comerț de carburant. Parteneri cu parte egală le sunt Anamaria și Bogdan Mihalcea, fiica cea mică și ginerele prefectului de atunci, Vasile Ion, fini de cununie ai familiei Ciolacu. La trei săptămâni după înființare, firma semnează un contract prin care devine partener al OMV pentru benzinărie. Practic, investitorul își punea doar sigla și aducea carburanții, iar firma DIESEL TANCK îi vindea și își păstra un comision în funcție de cantitate. Marcel Ciolacu însuși semnează contractul, ca administrator al firmei DIESEL TANCK, și începe treaba. Afaceristul Ciolacu primește, de asemenea, spațiu pentru a-și deschide, în nume propriu, un shop și o spălătorie pe același teren primit de la stat cu votul consilierului local Ciolacu.

După câțiva ani de profit, parteneriatul se oprește. OMV cumpără terenul de la primărie, începe să-și vândă singură carburanții, iar firma familiei Ciolacu intră în insolvență, apoi în faliment, pentru neplata taxelor la stat – 47.524 de lei. 

IX. SPECIALISTUL ÎN RELAȚII INTERNAȚIONALE

Urcat pe valul unor afaceri puțin vizibile, dar profitabile, Marcel Ciolacu reușește să treacă, în acești fantastici ani ai carierei sale, pe sub radarul presei locale. Apare rar în ziare, deși e, din 2000, consilier local și președintele uneia dintre cele mai influente comisii – cea pentru amenajarea teritoriului, urbanism și realizare a lucrărilor publice. Altfel spus, locul din care se împărțea, în fâșii, orașul.

În ședințele executivului local, intervențiile sale sunt mai degrabă fraze nesofisticate, menite să descurajeze opoziția: „Orice propunere de hotărâre o face PSD pentru că noi suntem majoritari în Consiliul Municipal!”, e replica cu care închide gura consilierilor locali, tocmai la o dezbatere despre vânzarea spațiilor comerciale ale primăriei.

Chiar și în scandalul partidei de vânătoare cu Omar Hayssam, numele său e ignorat pe plan local, iar atenția este mutată exclusiv spre implicarea prefectului Ion.

În PSD, e însă promovat în funcții avangardiste, sub aceeași protecție a lui Vasile Ion. În 2003, de pildă, ajunge secretarul Direcției de Relații Internaționale a PSD Buzău. În această ipostază cu aer important, e chemat la București, la Reuniunea responsabililor cu Relațiile Internaționale ai Organizațiilor Județene PSD. Ministru de Externe pe atunci, Mircea Geoană ia prim-planul. Dar Marcel Ciolacu reușește, la rândul său, să se remarce. Întrebat de un reporter al Antenei 1 cine conduce Delegația Comisiei Europene în România, răspunde nonșalant că n-are idee care e „răspunsul la această întrebare”. Două zile la rând, ziarele locale îl pun pe prima pagină: „Marcel Ciolacu nu știe cine e Jonathan Scheele”. Ironic, nici presa buzoiană nu știe încă cine e Ciolacu pe care îl numește ba „Mihai”, ba Marcel.

Și totuși, un an mai târziu, Marcel Ciolacu ajunge prefect interimar în Guvernul Năstase. La cei 37 de ani este unul dintre cei mai tineri din țară. Stă în funcție o lună, cât Vasile Ion e suspendat ca să candideze la parlamentare. Din trecerea sa pe la prefectură, istoria locală nu reține fapte, ci doar niște fotografii solemne de la un 1 Decembrie sărbătorit fără entuziasm la Buzău.

X. SPONSORUL DE PARTID ȘI CHIRIAȘUL LA STAT

Ascensiunea în trena lui Vasile Ion începuse, așadar, discret încă din anii ’90. Deși era doar un necunoscut cu o mezelărie în Piața Centrală, numele lui Marcel Ciolacu apare, la alegerile locale din 1996, pe lista finanțatorilor oficiali ai partidului, lângă cel al protectorului său politic. Într-un exercițiu de transparență, PDSR, predecesorul actualului PSD, își publică, în acel an, lista scurtă a sponsorilor politici într-un oficios local. Cu o contribuție de 500.000 de lei, Marcel Ciolacu e al șaptelea în topul declarat al buzoienilor generoși cu partidul.

Prezența sa în rândul sponsorilor politici e cu atât mai interesantă cu cât numele nu-i apare între candidaturile locale din acel an. Un detaliu care nu-l împiedică pe Marcel Ciolacu să se declare eronat, în CV-ul publicat în 2017 pe site-ul Camerei Deputaților, consilier local al municipiului Buzău încă din mandatul 1996-2000.

Dar nepotrivirea și mai flagrantă în care îl găsim în 1996 e aceea între ipostaza de finanțator de partid și cea de tânăr protejat social în care cere casă de la primărie. 

Roxana și Marcel Ciolacu se cunosc în ultimii ani de liceu și se căsătoresc în noiembrie 1991. La început, stau cu părinții. La trei ani după nunta lor, în 1994, tatăl Ion Ciolacu cumpără însă un al doilea apartament pe numele său – două camere într-un bloc de patru etaje în care tinerii Roxana și Marcel se mută. Apartamentul din cartierul Viitorului costă 500.000 de lei, iar familia Ciolacu, care avea deja mici afaceri în piață, îi plătește pe loc. Aici li se naște copilul, aici își cunună vecinii și aici rămân până când, mult mai înstăriți deja, își construiesc o vilă pe strada Speranței.  

Și totuși, în ziua învestirii la Palatul Victoria, Marcel Ciolacu face câteva mărturisiri publice despre trecutul său în evidentă contradicție cu realitatea: „Nu am cerut niciodată bani de la părinții mei. Am mers pe zona privată. Am lucrat la o companie româno-israeliană de import-export, ca angajat, am lucrat și ca muncitor la Electronica Industrială, după care mi-am făcut propria companie. După ce mi-am cumpărat toată concurența din jur, după șapte ani, când a și apărut copilul și ne-am luat un apartament cu două camere pe strada Viitorului și-am avut și norocul să ne închidem balconul, m-am hotărât că m-am plictisit să fac afaceri. Am intrat în administrația locală.” 

În realitate, independentul antreprenor Ciolacu a locuit ani buni într-o casă pe numele părinților, iar asta i-a adus noi beneficii de la stat. Astfel, situația sa locativă din anul 1996 nu-l împiedică să pretindă, din postura de tânăr familist fără locuință pe numele său, revoluționar pe deasupra, și o casă de la primărie. Drept urmare, pe 4 octombrie 1996, primește cu chirie de la Regia Autonomă Municipală (RAM) o casă la curte cu două camere și o bucătărie, pe strada Bucegi, în zona centrală a Buzăului. Deși, după legea prin care a fost încredințată casa, la o chirie infimă, familia Ciolacu ar fi putut să o primească numai dacă demonstra că trăiește la acel moment în „condiții grele de locuit”.

În 1999, Marcel Ciolacu cumpără această proprietate plătind echivalentul a 1.100 de euro. Ani mai târziu, presa locală confirmă că primăria nu a avut vreodată criterii clare după care să fi împărțit casele statului. Cert e că selecția pretendenților i-a revenit în toți acei ani unei Comisii de Protecție Socială. Ceea ce face, implicit, din Marcel Ciolacu un protejat al acelor vremuri.

Casa de pe strada Bucegi apare și azi în declarația de avere a premierului.

XI. EROU PÂNĂ LA MOARTE ȘI DINCOLO DE EA

De la primărie, Marcel Ciolacu se alege, așadar, cu o casă și cu cinci spații comerciale în proprietate. Lista beneficiilor personale merge însă mai departe, cu alte favoruri obținute pe baza certificatului de revoluționar. 

În 2002, asociația de revoluționari „Club 22” Buzău, printre fondatorii căreia se numără, are o modestă inițiativă: propune primăriei extinderea celui mai mare cimitir al eroilor din țară, cel de la Buzău, cu 70 de locuri de veci care să le revină „eroilor” decembriști. Nu celor care muriseră la Revoluție, ci mai ales acelora pe care viața îi prinde, două decenii mai târziu, chiar în Consiliul Local care îmbrățișează ideea. Printre ei, și revoluționarul Ciolacu.

Numărul de locuri de veci destinat revoluționarilor de la Buzău e redus, în cele din urmă, la 40. Dintre acestea, consilierul Ciolacu – votant în favoarea inițiativei, potrivit stenogramei de ședință – ia în scurt timp nu unul, ci două. O excepție care își poate găsi explicația în circumstanțele în care s-a decis atribuirea acestor locuri concesionate gratuit. 

„Ne-am strâns într-o ședință a Clubului și am procedat la punerea pe listă. N-a fost un lucru prea râvnit în primă fază. Apoi, fiecare s-a dus să facă contract pe numele lui la URBIS SERV (compania locală care administrează cimitirele, n.red)”, povestește, sub protecția anonimatului, unul dintre membrii asociației. 

Sub semnătura actualului primar, Constantin Toma, Primăria Buzău confirmă, într-un răspuns oficial, această împărțire: „Concesionarea locurilor de veci s-a realizat în urma solicitărilor 100/2002 și 779/2003 primite din partea Asociației Club 22, prin care au fost nominalizați membrii săi, persoane fizice, care urmau să beneficieze de loc de înhumare în parcela beneficiarilor Legii 42/1990.” 

Marcel Ciolacu a fost un nume pe această listă. A devenit apoi un nume pe un contract de concesiune pentru loc primit gratuit. Și, în cele din urmă, un nume crestat în marmura neagră a monumentului din cimitir ridicat să ni-i amintească pe revoluționarii care vor fi cinstiți acolo. Și totuși, Marcel Ciolacu – premierul, e gata să jure că nu a pretins niciodată nimic ca revoluționar. „N-am cerut niciodată nimic: salariu, indemnizații, pensii, nimic. N-am nicio treabă cu certificatele”, susținea, în decembrie 2023, la o emisiune din prime-time, de la România TV. 

XII. COMBINATORUL

Îmbrăcat acum în costum de designer, Marcel Ciolacu reușește să ascundă bine, dar nu pe de-a întregul, istoriile locale care i-au croit mai degrabă o biografie de aranjor. Al intereselor personale, al taberelor politice favorabile, al beneficiilor pe care le-a putut stoarce de la stat. 

E greu de închipuit că același om care împarte azi bugetul țării combina relațiile politice cu cele personale ca să-și deschidă, în 1999, împreună cu fratele mijlociu, un bufet cu produse alimentare în sediul Băncii Naționale din Buzău, fără a i se percepe vreo chirie. 

E poate și mai greu de imaginat Marcel Ciolacu în postura de mogul local din umbră. Dar viața a făcut ca firma care deschisese bufetul din bancă să-și schimbe doar numele ca să ia apoi licența audiovizuală a vechiului Tele 7 abc Buzău și să înființeze, în 2006, postul TV Buzău. Televiziunea locală, gândită de Vasile Ion, e o afacere în care Marcel Ciolacu e cooptat, în 2002, iar fratele mai mare, Mihai Ciolacu, e numit tot atunci director general. Perioada coincide cu anii de glorie ai afacerilor cu carburanți, ai achiziționării spațiilor din piață, ai tranzacției cu Direcția Silvică Buzău, ai vânătorii cu Omar Hayssam.

Ani la rând, studiourile televiziunii locale au ocupat gratuit un spațiu al unei instituții de stat fără vreo legătură cu audiovizualul – Apele Române -, ca apoi să se mute în Casa de Cultură a Tineretului, parte a fostului patrimoniu al UTC. Pe piața media locală, e de notorietate că televiziunea a fost dintotdeauna proiectul lui Vasile Ion. Marcel Ciolacu a fost însă, timp de un deceniu, omul din acte.

Omul cu servieta, omul cu magazinul de casete, omul cu mezelăria, omul cu benzinăria, omul cu pădurea de la stat, omul cu votul în comisii și consilii, omul cu relațiile, omul cu beneficiile de revoluționar. Sunt ipostaze care vor să pară azi străine de omul din Guvern. Sunt însă ale unuia și aceluiași Marcel Ciolacu.

În urmă cu o săptămână, i-am trimis prim-ministrului Ciolacu, la guvern, o solicitare pentru un interviu explicativ privind parcursul său personal și profesional, cu indicarea câtorva teme precise. Ne-a transmis, prin purtătorul de cuvânt, că interviul nu este posibil, nici măcar telefonic, pentru că „nu e loc în agendă”. Ulterior acestui refuz ferm, premierul Ciolacu a găsit timp pentru dezvelirea unui monument la Buzău, a participat la o reuniune de partid și a fost în tribune la meciul România-Ucraina la Campionatul European de Fotbal din Germania.

Adevărul răsturnat, adevărul rescris după interesul politic și adevărul îngropat în arhive bine păzite de amici de partid – la aceste adevăruri se rezumă azi cea mai mare parte a biografiei oficiale e premierului României. Un premier care și-a asigurat deja, prin propriul vot dat acum două decenii într-un consiliu local, statutul de erou. Ba chiar, judecând după numărul de locuri de veci puse deoparte, un statut de dublu erou. Indiferent ce va avea de spus, într-un final, istoria.

***

Foto și video: David Muntean
Grafică: Ionuț Duinea
Editori: Mihai Voinea și Cristian Delcea