Pumnii care vor veni
Pumnul lui Palada în gura lui Goțiu nu este gestul izolat al unui huligan nărăvit la prime-time. Dar de unde atâta mirare, de unde idignarea, cititori? Cum, nu știați? Nu știați oare că de ani de zile colcăie prin colțurile studiourilor de televiziune acești golani fără argumente, cărora le e tot mai greu să-și stăvilească animalul din sine?
Să nu exagerăm, însă. Poate fi despărțit pumnul lui Palada de pesedism? Poate, dar ar fi păcat. Pentru că de acolo vine. Există o esență bolșevică în pesedism (chiar și în cel care se dezice de partid) care îmbrățișează călduros violența. Niciodată această adunare de oameni politici nu a putut administra fără o formă sau alta de abuz de putere (cel mai nou, cazul școlarilor controlați prin ghiozdane). Pesedismul înseamnă – în mod fundamental – dictatură a mediocrității, supunere oarbă și guvernare pe datorie, mituirea cetățeanului cu bani din viitor, fără discernământ economic, apărarea intereselor de castă ale conducătorilor prin orice mijloace.
În plus, să privim puțin în jur. Apelul la forță revine la modă pe tot continentul. Cu atât mai mult, aici, la noi: rânjetul lătrăilor de casă ai Puterii la pumnul în gură primit de vicepreședintele Senatului României rezumă exact situația. Rânjetul acesta salută legea mardeiașilor – atât îi duce mintea conectată la bancomat, desigur (imaginați-vă că ar fi fost invers și președintele Senatului, onorabilul domn Tăriceanu, ar fi încasat lovitura – ce morgă ar fi avut atunci stimabilii!…).
Dar nu subestimați această logică de penitenciar care conduce România. Țara asta arată precum curtea interioară a unei pușcării. Totul – de la limbaj până la predarea ritualică a puterii – e aici ca la pârnaie.
E Palada un scelerat oarecare și ar trebui el ignorat? Putem proceda și așa, dar ar însemna să nu vedem unde anume ne aflăm cu violența în spațiul public. Trăim în anticamera unui spital de nebuni orbi. Nu mai vedem nici măcar monstrul care ne-a crescut în sufragerie.
Presa, într-o zdrobitoare majoritate, a abdicat de mult de la orice urmă de moderație, e partizană și, deci, greșită. Iar publicul s-a împărțit în două mulțimi care-și urlă măscări prin interpuși. Cine urlă mai tare e înțeles ca reprezentant legitim. Prea des, urlătorul se prezintă ziarist, deși nu este (și cel mai adesea nici nu a fost vreodată). Asistăm, deci, la un concurs de portavoci, la aprige întreceri de propagandă.
Și între toate aceste țipete, adevărul aproape că nu mai contează. Ca de obicei, el umblă cu capul spart pe stradă, de parcă s-ar fi întâlnit cu minerii anului 1990. Păcat.
Dar să nu târâm pumnul lui Palada în gura lui Goțiu în derizoriu. Fiindcă el este – și trebuie înțeles ca atare – o oglindă care ne arată că ne aflăm, și nu de ieri, într-un război civil moale, foarte românesc – dar tot război. Rămâi, deci, la centru și se vor vărsa peste tine toate zoaiele, sigur că da.
Societatea românească, astăzi: ne urâm unii pe alții, nu ne mai suportăm și ne-am bate cu pumnii, dar și cu picioarele. Ne strânge haina decenței. Ne-am săturat să ne prefacem civilizați. Europa? Să ne slăbească!
Cum am ajuns noi aici? S-a furat prea mult, s-a umilit prea mult, s-au retezat prea multe șanse, prea mulți copii ca fata lui alde Daea își fac un rost în viață prin ministere, pe banii contribuabilului. Dar mai e ceva.
Dincolo de adunătura noastră bezmetică e pe cale să se întâmple viitorul. Un fapt divers, dar adevărat. Să fi fost sfârșitul anului 2008 când am auzit niște directori de la o companie multinațională de presă pentru care lucram atunci discutând pe partea economică. Directori de limbă germană, nu așa. În jur săreau dopurile de șampanie și se împărțeau primele. Era o feerie.
Nu trebuia totuși să înțelegi limba germană ca să pricepi ce-și spuneau dumnealor, conspirativ: va veni o criză mare! Și cum m-am întors eu către talpa redacției cu această scandaloasă informație, bineînțeles că am fost luat în hohot de râs de bravii mei colegi, ziariștii. Nimeni nu era dispus să creadă inevitabilul. Dar criza mare a venit, presa nu și-a mai revenit de atunci, supraviețuiește în nișă, în genunchi sau în pumni, deloc virtuali.
Iar acum, dragi toți, iată că toate semnele unei crize încă mai mari, o criză gravă, de sistem, nu una de parcurs, sunt din nou aici. Abandonarea rațiunii nu e niciodată o întâmplare. Pumnul lui Palada vestește și el, în felul său, zilele îngrozitoare care vor urma.
Vine criza cea mare și ne prinde tot în epoca de aur a pumnului.
Va urma.
