Scrisoare pentru mama, de lângă patul de spital

Sunt bine, mamă, dar stau pe un scaun de însoțitor, îmi sprijin capul de tăblia patului și mă gândesc la toți oamenii care au șters cu fruntea vopseaua de pe cadrul metalic.

Cum am ajuns aici? Nici nu mai știu. Fug zilele și nu-mi mai amintesc nimic din ele. A trecut și week-end-ul ăsta și tot n-am ajuns pe-acasă. Ați strâns solarul? A venit ăla să vă are de toamnă? Azi a fost duminică, dar eu nu-mi mai amintesc decât că am văzut un tractor verde trecând prin fața mea – era „Viața satului“ la televizor – și-apoi imediat s-a făcut seară. Nu știu cum e pe la voi, dar aici, în Vitan, duminicile de toamnă sunt scurte cât un program scurt la mașina de spălat.

Nu te îngrijora, mamă, eu n-am nimic, sunt lângă un pat de spital și în afară de faptul că trece timpul nu mă tem de niciun rău. Stau pe scaunul însoțitorului de câteva minute și mă dor deja toate oasele. Îmbătrânesc cu fiecare anotimp care trece, pielea de pe mine se sluțește ca un carton de ouă uitat în ploaie, iar șamponul tău anticădere nu e bun de nimic. Acum îți scriu ca de la om mare la om mare: sunt încarcerat într-un salon de spital, n-am nicio carte la mine, mi-a murit bateria la telefon, așa că tot ce pot să fac e să mă gândesc. Îți scriu în gând o scrisoare și, privind în jurul meu, îmi dau seama cât de norocoși am fost. Am trecut prin viață ca tractoarele prin „Viața satului“, puternici, fără injecții și fără perfuzii. N-ai stat după noi prin spitale, nu te-a chemat niciun doctor în birou ca să-ți spună „luați loc, vă rog…“. În rarele ocazii când am ajuns la spital pentru supărări benigne, vocea ți se surpa și aveai ochii roșii. Dar numai pentru puțin. Câteva zile mai târziu eram din nou cu toții acasă, să batem mingea pe hol și să dăm tare pe MTV.

„Luați loc, vă rog“. În fiecare an, 2.500 de părinți aud aceste cuvinte care introduc numai vești proaste. Urmează o înșiruire de termeni medicali, diagnostice prea serioase pentru niște copii atât de mici. În final, rămâne un singur cuvânt: cancer. Apoi urmează săptămâni și luni pe care părinții le petrec alături de copiii lor, în Ghetsemaniul secțiilor de oncologie. Mulți sunt din provincie, iar tot ce au e un scaun ca ăsta pe care stau eu acum și o pungă de plastic cu un săpun, niște șervețele umede, pastă de dinți și carte de rugăciuni. Zilele și nopțile lor sunt lungi, iar scaunul de pal cu picioare de fier e singurul sprijin. E prea puțin. Atunci când părinții obosesc, copiii simt, iar boala contraatacă. De-asta sunt, mamă, eu aici, ca să întruchipez în fața lumii calvarul părintelui pe un scaun. E greu să trăiești pe un scaun.

Mai am câteva minute. A trecut de 12 noaptea și este deja luni. Orașul doarme învelit bine, iar eu visez că trag de o manetă pentru ca scaunul de fier ruginit să se rabateze precum în reclamele la zboruri scumpe. Delirez, mă gândesc ce-o fi în mintea părinților după sute de ore în poziția asta, apoi mă gândesc din nou la mine. Cum să fac să stau mai bine? Aș vrea să mă întind, dar placajul se termină prea repede. Dacă vrei să dormi, ai o singură variantă: așezat pe scaun, cu capul pe margine patului, ca o lumânare topită și stinsă de vânt. Mă mișc în scaun, de o juma’ de oră tot caut să mă împrietenesc cu el – îi spun că toată seara am mărșăluit cu protestatarii prin centrul orașului, cu o cameră foto la spinare – dar el îmi e dușman.

„Nu ne vom ridica de pe scaunul ăsta până când mesajul nostru nu va ajunge la 100.000 de oameni“, așa am promis. 100.000 de oameni care să doneze printr-un SMS doi euro pe lună pentru construcția unui unui centru pentru părinți, lângă Institutul Oncologic Fundeni. Un loc în care acești părinți să poată dormi câteva ore, să poată să-și schimbe hainele, să nu mai zică „n-am eu bani de București“, atunci când copiii lor se îmbolnăvesc.

Nu sunt singur, mama, suntem mai mulți. Stăm pe rând, câte o oră fiecare, pe un scaun de spital, lângă un pat de spital, într-un mic salon ca de spital, aranjat într-o vitrină a galeriei Galateca, cu vedere la strada C.A. Rosetti. Nu e nimeni pe patul de spital, e doar o demonstrație. Prin fața ferestrei mai trec, din când în când, oameni. Se opresc, se uită, văd un om pe un scaun, perfuzorul alături, patul neatins… încep să-și pună întrebări. Ne-am născut și am trăit în țara asta și poate că uneori ni se pare normal tot ce vedem prin spitale, dar nu e normal. M-am așezat benevol pe scaunul ăsta, deși tu știi că eu nu prea fac gesturi demonstrative. Până la urmă, gestul ăsta e mai mult decât o invitație la SMS, e mai mult decât o încordare pentru construcția unei clădiri, e o chemare la… nu știu ce cuvânt să folosesc, dar cred că mă gândesc la… bunătate. Pentru că ne-am născut și am crescut aici, în țara asta plină de lemn crăpat și de fier ruginit, singura speranță suntem noi. Știi că mie nu-mi plac cuvintele mari, dar am ajuns să cred asta și numai asta.

Aud o bătaie în ușă. Mă întorc în scaun și văd în ușă un hipiot pe la vreo 60 de ani, cu barbă și coadă. E schimbul meu. S-a făcut ora 1.00. Hipiotul atât îmi spune: „Ieși!“, și-mi explică din cap pe ce parte să-l ocolesc. Eu ies fără să zic ceva și el se așază pe scaun. Cobor pe C.A. Rosetti și mă uit la hipiot din stradă. Fac câteva poze. Ce e cu omul ăsta? E ceva cu el. Îl aștept până-și încheie și el tura. Aflu povestea lui: Jean Chelba, hipiot – mersi, mi-am dat și eu seama – fost fugar în comunism, închis pentru tentativă de părăsire frauduloasă a țării, văduv din ’86, tată a doi copii. Unul dintre ei a fost Alexandru Chelba, mort acum 2 ani, pe 7 noiembrie 2015, în urma incendiului din clubul Colectiv. Stăm un pic de vorbă, nici el nu știe ce cuvânt să folosească, dar tot la bunătate ajunge. De-asta s-a așezat și el pe scaunul ăla.

Ajung acasă și mă uit la pozele pe care le-am făcut. Într-una din ele, pe ecranul din spatele lui Jean e proiectat un mesaj aleatoriu, parte din convenție, dar care parcă strigă din urma bărbatului: „De ce el? N-a făcut rău nimănui“.

Jean Chelba
Jean Chelba. FOTO: Cristian Delcea

Ziceam că-ți scriu ca de la om mare la om mare, dar voi nu puteți înțelege niciodată asta. Tot copii rămânem. La despărțire, Jean îmi spunea „hai, du-te acasă, de te culcă! Du-te acasă, că mâine…“ și se uita la mine ca la un d-ăla de clasa a II-a, la final de vacanță, „…că mâine iar o iei de coadă“.

Cam asta a fost. E foarte târziu, mamă. E, de fapt, devreme. Simt că adorm cu laptopul în brațe așa că închid înainte să vină dimineața. Încă o secundă să mai deschid o dată fereastra de live stream de la MagicHome. Da, e cineva acolo, pe scaun. E totul bine.

Campania #PentruMagicHome strânge fonduri pentru construcția unui centru destinat părinților care au copii internați pentru tratamente oncologice. Acest centru se află în proximitatea Institutului Oncologic Fundeni. Pentru a sprijini cauza puteți dona 2 euro pe lună trimițând prin SMS cuvântul „Magic“ la numărul 8844, sau vă puteți înscrie aici pentru a sta o oră pe scaunul din galeria Galateca.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să

Ce ne enervează #21 – E prea puțin Ceaușescu

O ediție despre cum te amețesc alegerile astea mai tare decât tiribombele, despre cum faci bani cu nepoții, despre cum punem femeile să facă plozi pentru că țara are nevoie de trupuri, despre cum îți alegi consilierii fără să fii consiliată, despre competenții candidați AUR și SOS, dar și despre faptul că e prea puțin Ceaușescu în viața noastră politică, sau ce-o fi asta.