Trecutul lui Dragnea (II)
- Figurile celor care ne conduc ne-au devenit atât de familiare încât uităm să ne mai întrebăm cine sunt, de fapt, acești oameni, de unde vin și ce au făcut înainte de a intra în politică și a decide în numele nostru. Continuăm să urmărim drumul străbătut de tânărul Liviu Dragnea de pe ulițele prăfuite ale Teleormanului, până pe șoselele cârpite ale Tel Drum-ului, pentru a ajunge, în final, la asfaltul perfect din Kiseleff.
- „Fac muncă în folosul comunității de 20 de ani“, spunea Liviu Dragnea, în timpul audierii din dosarul angajărilor fictive de la DGASPC, acum câteva săptămâni. Am mers în Teleorman să vedem în folosul cui a muncit Dragnea din 1996, când a fost numit prefect, și până în 2012 când a lăsat județul pentru a conduce Partidul și mai apoi, prin interpuși, țara.
La începutul lui 1996, Liviu Dragnea avea 33 de ani, doi copii minori și câteva afaceri mici și mijlocii. După ce fusese cărăuș de zarzavaturi pe la piețele din Alexandria și cârciumar în câteva sate de lângă albia Dunării, Dragnea reușise, în anii ’94-’95, să pună mâna pe cele mai importante puncte comerciale din orașul Turnu Măgurele: un hotel, un han și un restaurant. Făcea bani, căci tranziția a fost un galop de sănătate pentru cei intrați pe turnanta privatizărilor.
Și, ca orice băiat de la țară care vrea să-și câștige rapid respectul orașului, la mijlocul anilor ’90 preluase o echipă de fotbal din campionatul județean – FC Electroturris Turnu Măgurele. Echipa mergea bine, iar presa locală anunța cu entuziasm promovare după promovare. În vestiarul micului stadion din Turnu Măgurele a curs, în acei ani, multă Robema – bere produsă la Roșiorii de Vede – iar după victorii, la Hanul Diligenței, peste care Dragnea se făcuse patron, se cânta tradiționalul „Să vină banii, să vină banii la băieți!“
Dar părul lui Liviu Dragnea începuse să albească pe la tâmple, iar el voia mai mult decât birturi comunale, hanuri, hoteluri, diviziile inferioare ale fotbalului și alte afaceri mici și mijloci. Voia să-și deschidă drumul către afaceri mari și foarte mari. Pentru asta trebuia să intre în politică. Nu exista altă soluție.
Iar 1996 era anul perfect: alegeri locale, alegeri parlamentare, alegeri prezidențiale. Pe scurt, multe campanii electorale și o mare nevoie de bani din partea partidelor politice. Dragnea avea bani.
Primul imbold politic îl poartă către Petre Roman, pe atunci președintele Partidului Democrat și unul dintre politicienii creditați cu șanse la președinția României. Roman îi fusese profesor la Politehnică. Parcurseseră împreună – Dragnea din bancă, iar Roman de la catedră – cursul de Mecanica fluidelor, din cadrul Facultății de Transporturi. Acum, Dragnea era cu gândul la mecanica puterii și la influența pe care o dobândise în șase ani de democrație fostul său profesor. Adus de mână de Adriean Videanu – pe care, de asemenea îl cunoscuse în facultate și care ajunsese deja deputat de Teleorman -, Liviu Dragnea se înscrie în Partidul Democrat. Se acomodează repede cu rolul de sponsor de partid, ajută cu bani la campania electorală pentru locale și, la final, se alege cu un loc de consilier local la Turnu Măgurele.
Era iulie 1996 și marea bătălie pentru Parlament și Președinție stătea să înceapă (cele două scrutinuri se țineau concomitent). Partidul Democrat se aliase cu Convenția Democrată Română și împreună se luptau să dea jos, pentru prima dată după Revoluție, gașca lui Ion Iliescu, unită sub numele de PDSR. Teleormanul n-a fost mereu județ roșu. Pe atunci era albastru, pentru că PDSR-ul era albastru.
În acest context, presa locală îl ia la ochi pe Liviu Dragnea și scrie că un tânăr afacerist din Turnu Măgurele pompează 60 de milioane de lei în campania pentru parlamentare a Partidului Democrat. Dragnea era nu numai finanțatorul, ci și șeful de campanie al PD-ului în Teleorman. Convenția Democrată câștigă alegerile parlamentare, intră la guvernare alături de PD și împreună împart funcțiile de prefecți. Era decembrie 1996 și momentul merită un stop-cadru.
În vizită la soții Roman
În politică e bine să știi pe cineva care știe pe cineva. Comunismul trecuse, dar cutumele dăinuiau. Dragnea știa pe cineva care-l putea duce în intimitatea lui Petre Roman, să schimbe fie și numai câteva cuvinte cu fostul său profesor. Îl știa pe Ștefan Georgescu, un subinginer cuminte din Alexandria, membru PD și, mai ales, văr primar cu Mioara, soția de atunci a lui Petre Roman. Dragnea începe să-l cultive cu stoicism pe acest Georgescu. „Ei doi s-au împrietenit foarte repede și au început să meargă la pescuit împreună“, își amintește fostul consilier județean și deputat PD de Teleorman Alexandru Mocanu. „Iar atunci când s-a luat decizia că PD-ul va avea funcția de prefect pe Teleorman, Dragnea și Georgescu au plecat împreună spre București, acasă la familia Roman. În organizația județeană se votase ca propunerea pentru funcția de prefect să fie Corin Lunganu, președintele PD Teleorman, însă Dragnea a mers personal să-l convingă pe Roman să-l pună pe el“, ne-a povestit Mocanu.
„Așa e – confirmă Corin Lunganu –, organizația locală m-a desemnat pe mine. Mai fusese în cărți o doamnă, Florica Nedelcu, și, pe ultima sută de metri, se înscrisese și Dragnea, care era, totuși, nou în partid și nu avea șanse. Conform democrației din partid, a plecat propunerea către București ca eu să fiu desemnat prefect. Numai că, în același timp cu propunerea, a plecat și Dragnea la București și nu s-a întors de acolo până nu a obținut de la Petre Roman promisiunea că îl va pune pe el în funcția de prefect“.
Petre Roman își amintește bine momentul întâlnirii cu Dragnea: „Era un om tânăr la vremea aceea, foarte activ. Eu i-am fost profesor, dar nu-mi aduceam aminte de el. Însă când am fost într-o vizită în Teleorman, în campania electorală, cu câteva luni înaintea alegerilor din ’96, l-am cunoscut. El a venit la mine și mi-a spus: «Știți, mi-ați fost profesor…». Un lucru simpatic…“.
L-am întrebat pe Petre Roman dacă Liviu Dragnea a venit la el acasă să-i ceară funcția de prefect de Teleorman. Răspuns: „Nu-mi amintesc, dar n-ar fi imposibil“.
L-am întrebat, apoi, dacă vărul Ștefan a avut vreo implicare. Răspuns: „Da, Ștefan, un băiat de mare ispravă, văr bun al soției mele, Mioara. Locuia la Alexandria. Eu pe el l-aș fi pus prefect, dar n-avea facultate“.
L-am mai întrebat o dată dacă vărul Ștefan a pus o vorbă bună pentru Liviu. Răspuns: „Dom’le, viața și natura umană permit așa ceva, dar eu nu-mi amintesc“.
Revelionul
Viața, natura umană și banii investiți în demarajul politic l-au ajutat pe Dragnea să avanseze în câțiva ani de la statutul de cârciumar de comună la cel de prefect de județ.
Era final de decembrie 1996. Dragnea și-a început cariera politică cu un revelion pe care presa locală îl creionează ca pe o petrecere din Marele Gatsby. Decor: restaurantul hotelului Turris din Turnu Măgurele. Invitați: spuma orașului și șefii filialei Teleorman a Partidului Democrat. S-a băut, s-a mâncat, s-a dansat, iar apoi oaspeții și gazda s-au retras prin camere de hotel, la odihnă. Urmau primii patru ani de muncă în folosul comunității.
Liviu Dragnea nu a dorit să stea de vorbă cu reporterii Recorder pentru a contribui la această serie de articole. Am adunat, totuși, din diverse surse, versiunea sa cu privire la unele etape din viață. Într-un interviu acordat ziarului „Adevărul“ a povestit din perspectiva sa intrarea în politică:
„Am avut un motiv interesant de a intra în politică. În toamna lui ‘95 fetiţa era foarte mică şi veneam cu ea de acasă în cărucior. Oraşul arăta ca după război! Străzile erau praf. Se exfoliase pojghiţa de ciment de deasupra trotuarului şi rămăseseră doar pietroaiele din balast. Căruciorul se mişca şi eu am în cap şi acum imaginea căpşorului fetiţei mele. Am luat-o în braţe şi i-am spus că trebuie să facem ceva cu primăria asta. Atunci aveam hotelul, toate restaurantele şi eram un tânăr destul de influent în oraş, ca să spun aşa. Am strâns foarte mulţi tineri şi am făcut la Turnu Măgurele prima revoluţie a tinerilor din România. În 1996 am reuşit să câştigăm şi primăria şi aşa am intrat în politică. […] Ulterior, în decembrie 1996, am fost numit prefect. Eu veneam cu băieţii de la marfă, de la Bucureşti (n.r. – Dragnea susține că aducea marfă pentru magazinele pe care le avea în Olt și Teleorman). Era o ninsoare îngrozitoare şi bineînţeles că drumurile nu erau deszăpezite. Când am ajuns la hotel, era toată lumea strânsă – tocmai se anunţase la televizor că eu sunt prefect“.
1997, început de an, început de guvernare creștin-democrată, început de lume nouă. După ce cheamă un sobor de preoți să sfințească sediul Prefecturii, Dragnea face o conferință de presă în care anunță programul de guvernare la nivel local (vă sună cunoscut?). Titlu: „Programul Prefectului de Teleorman cu privire la realizarea obiectivelor prioritare în activitatea prefecturii județului Teleorman”.
Sunt zeci de măsuri care urmau să schimbe radical nivelul de trai al teleormănenilor. De bucurie, n-a mai stat nimeni să verifice dacă îmbunătățirile promise erau sau nu de competența prefectului. Între altele, se promitea construirea unui pod rutier și feroviar între comuna Cioara și orașul Belene din Bulgaria (întâmplător, podul trecea chiar pe lângă insula Belina).
Promisiunile rămân doar pe hârtie, iar Teleormanul continuă să fie în coada clasamentului pe județe la toate capitolele importante. Când era secetă, Dragnea declara în presă că așteaptă „de la Dumnezeu ploaie și temperaturi mai suportabile“. Când ningea de nu se mai vedea pe unde e drum și pe unde e câmpie, Dragnea critica compania de drumuri și poduri a Consiliului Județean (viitoarea Tel Drum) și se ruga Divinității să aducă temperaturi pozitive.
De la Aro făcut din bucăți, la Jeep făcut de americani
Cu timpul, imaginea tânărului prefect începe să se deterioreze. Podul peste Dunăre nu se vede (și nevăzut avea să rămână până în ziua de azi), iar șoselele de pe raza județului sunt inamici tot mai mari pentru băile de ulei ale Daciilor și Oltciturilor participante la trafic. Teleormănenii știu din declarația de avere că Liviu Dragnea are și el o Dacie din ’87 și un Aro făcut din bucăți pe un șasiu de IMS. Cu toate astea, prefectul era văzut numai într-o mașină americană, un Jeep Grand Cherokee, care costa la vremea aia 400 de milioane de lei. O ziaristă de la ziarul „Teleormanul“ se încumetă să pună întrebarea: „De unde bani, când salariul de prefect – se știe – e un milion patru sute, bani în mână?“. Dragnea răspunde fără emoții; nicio lege nu-i interzicea să fie prefect de județ și om de afaceri cu drepturi depline: „Mașina nu e a mea, e a firmei mele, Dacorom, și o folosesc toți angajații. Și n-a costat 400 de milioane, ci numai 40 de milioane, întrucât am luat-o la mâna a doua. 400 de milioane!? Nu am asemenea posibilități!“.
Și totuși, întrebarea ar fi trebuit repetată de zeci de ori. De unde bani? Între 1996 și 2000, anii în care deține funcția de prefect, adică de reprezentant al Guvernului în județul Teleorman, Liviu Dragnea, printr-una din firmele sale, se făcea proprietar peste hotelul Turris, Hanul Diligenței și restaurantul Modern, toate din Turnu Măgurele. Ele au fost preluate de la Fondul Proprietății de Stat, adică de la Guvernul României. Până atunci, aceste unități fuseseră administrate tot de firmele lui Dragnea, dar sub forma locației de gestiune. Conflict de interese? Nu se inventase termenul.
Dragnea, greu de dat jos
Din cauza aroganței și a dorinței nestăvilite de a se căpătui, Dragnea ajunge să fie antipatizat chiar de colegii săi de partid. „Mandatul lui de prefect ne-a creat multe neplăceri“, spune Alexandru Mocanu, fost consilier județean din partea Partidului Democrat. „Au apărut zvonuri că făcea învârteli cu o firmă de construcții de pe la Giurgiu, pe care o ajuta să câștige licitații prin județ în defavoarea companiei de drumuri și poduri a Consiliului Județean Teleorman, viitoarea Tel Drum. Apoi s-a vorbit că s-a implicat în retrocedarea unor proprietăți, făcând trafic de influență. La un moment dat, noi, toată conducerea județeană a PD, am mers la Petre Roman în audiență să-i spunem să-l retragă pe Dragnea. Roman nu ne-a primit, ne-a trimis pe la Victor Babiuc și Adrian Severin, care ne-au sfătuit să ne împăcăm cu Dragnea. N-am reușit să-l dăm jos“, a povestit Mocanu.
Scaunul lui Dragnea se clatină pentru prima dată cu adevărat în primăvara anului 1998, atunci când cade Guvernul Ciorbea. Înlocuirea Guvernului însemna și o redistribuire a prefecților în teritoriu. Dragnea simte asta și caută să-și pregătească terenul în cazul în care va fi înlocuit. Nu degeaba e băiat de milițian și frate de polițist. Cunoaște pe cineva care cunoaște pe cineva în Ministerul de Interne. În mai 1998, presa teleormăneană anunță înlocuirea prefectului și transferul lui Dragnea în Ministerul de Interne. Încadrarea: secretar de stat. Funcția: șef al departamentului logistică din cadrul Poliției de Frontieră. Noul premier, Radu Vasile semnează numirea sa, numai că Dumnezeul prefecților ține cu Dragnea și, în cele din urmă, în urma negocierilor politice, Partidul Democrat păstrează funcția de prefect în Teleorman. Dragnea rămâne pe loc.
„Comisia anticorupție? Eu unul nu-i văd utilitatea…“
În clasorul cu cărți de vizită, Liviu Dragnea strânge tot mai multe relații și acumulează tot mai multă putere. Organizează în pădurea Vedea, din Alexandria, o masă rotundă a Colegiului Național de Apărare (peste ani va primi cadou o diplomă din partea acestei instituții fantomă), înființează și decernează premiile „Oscarul românesc“, o sindrofie teleormăneană în care cei din cercul puterii își împart diplome (peste ani va primi chiar el un astfel de Oscar românesc). Dar mai presus de toate acestea, Liviu Dragnea devine cel dintâi președinte al Comisiei Anticorupție de la nivelul județului Teleorman. Coaliția CDR-PD promisese – și iată că se ținea de cuvânt – să înființeze astfel de comisii la nivelul fiecărui județ, pentru a respecta promisiunea din campania electorală: eradicarea totală a corupției din România.
Liviu Dragnea nu părea omul cel mai potrivit pentru asta: avea câteva firme, cumpărase hotelul din Turnu Măgurele, plănuia să mai cumpere și alte active și vorbea cam cu jumătate de gură despre lupta anticorupție. Într-un interviu luat la câteva zile după numirea sa ca prefect a fost nevoit să atingă și problema corupției din Teleorman: „Nu pot spune că într-un an de zile vom reuși să eradicăm corupția, dar în mod sigur se va instaura un climat mult mai sănătos de activitate“.
În 1997, la un an de la învestitură, Dragnea se arăta tot mai puțin încrezător în lupta anticorupție pe care ar fi trebuit s-o conducă: „Vreau să vă spun că nu această comisie județeană prinde corupții. Riscăm să o transformăm într-un birou de reclamații și sesizări fără legătură cu corupția. Se primesc foarte multe anonime care n-au niciun fundament. Vreau să propun să nu mai fie luate în considerație, pentru că paralizăm și Poliția, și Garda Financiară”.
În 1998, la doi ani de la învestitură, Dragnea abandonase de facto lupta sa împotriva fraudelor din bani publici și vacantase pentru eternitate scaunul de șef al Comisiei Anticorupție Teleorman: „Eu unul nu-i văd utilitatea. Singurul lucru bun este că șefii serviciilor publice se întâlnesc periodic și fac schimb de informații. Dacă o astfel de comisie ar beneficia de un cadru legal, care să o abiliteze să facă cercetări, să ia decizii, ar fi altceva. Dar așa…”
Și cu aceste puncte de suspensie se încheie spectacolul de pantomimă în care Liviu Dragnea a ținut frâiele anticorupției teleormănene. Vor urma ani buni de făcut afaceri cu statul, de privatizat, de organizat grupuri infracționale, de jucat ping-pong cu părți sociale și acțiuni la purtător. În 2000, după încheierea mandatului de prefect, Liviu Dragnea a trecut în funcția de președinte al Consiliului Județean. Au urmat alți 12 ani de muncă în folosul comunității, în care Teleormanul a devenit simbolul eșecului administrativ și politic. De aici avea să înceapă o altă poveste. Cea a baronului Liviu Dragnea.
URMEAZĂ: Trecutul lui Dragnea (III). Un mănunchi de minciuni
