Când nu renunți: poveștile celor care se dau bătuți nu există

Simona Halep a câștigat la Roland Garros. E o poveste care ne privește.

Domnișoara Halep a triumfat după trei finale de Grand Slam pierdute. Ea a câștigat după ce a pierdut primul set al finalei de astăzi, când cine mai credea?

Ea este o campioană, ea este numărul 1 în lume, ea nu a renunțat când noi, ceilalți, care n-am câștigat niciodată niciun campionat de table în fața blocului, ne-am fi dat bătuți. Ea a câștigat când marea partidă părea iremediabil pierdută, ea a întors meciul și l-a terminat într-o euforie meritată. Ea a bătut-o pe Stephens cum l-a bătut Doroftei pe Balbi, dacă mai știți acel titlu mondial încheiat în sânge și cu steagul României pe umeri. De ce?

Simona Halep nu și-a trucat cariera. Și-a urcat pas cu pas Everestul, a ocolit scurtăturile, ea a continuat să muncească după fiecare înfrângere. Ea a continuat să muncească și după ce a ajuns foarte milionară în dolari americani. Ea nu s-a împăcat vreodată cu locul secund. Locul secund este pentru cei care pierd.

Domnișoara Halep ne-a oferit tuturor o lecție importantă. Nu este o lecție despre succes, despre triumf, despre glori și bani. Nu. Este o lecție despre umilința care te duce la toate acestea.

Ea nu a fost un talent excepțional. Ea și-a început aproape toate luptele cu un evident handicap fizic, și totuși ea a învins. Se mai întâmplă când nu renunți. Desigur, nu se întâmplă întotdeauna. Dar este o condiție fără de care nu se poate.

Domnișoara Halep nu a renunțat, niciodată, nici când întregul univers i-a fost împotrivă, nici când a fost învinsă de Șarapova la Paris, nici când a învins-o Ostapenko (unde e Ostapenko astăzi?) tot la Paris, nici când a învins-o Wozniaki în Australia. A continuat să meargă la antrenamente și să creadă în victorie. O victorie care o ia dintre campioane și o mută între legendele unui sport unde nu prea poți să trișezi.

Simona Halep este, de astăzi, o legendă și o legendă va rămâne pentru totdeauna. Acea româncă micuță care nu a renunțat niciodată, oricât de puternic loveau cele din calea ei, oricât de nedrept i se arăta destinul. O le-gen-dă!

Simona Halep a demonstrat că are pentru sine un drum care mai durează. E cea mai importantă dintre moștenirile pe care ni le lasă. E o întâmplare că ea este jucătoare de tenis. Putea fi inginer chimist sau funcționar bancar sau factor poștal, și tocmai de aceea ea ne ia astăzi inima și ne-o încălzește într-un abur de fericire cum n-am mai cunoscut de decenii. Pentru că ne arată ce am putea fi fiecare dintre noi și toți împreună dacă nu am mai da din umeri la prima înfrângere și am spune că mai departe nu există nimic.

Simona Halep este regina acelei lumi posibile când nu te dai bătut. Ea nu s-a dat niciodată bătută. Un exemplu și o cale foarte, foarte greu de urmat pentru noi, cei atât de obișnuiți cu înfrângerile noastre mărunte, de zi cu zi.

 

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să

Ce ne enervează #21 – E prea puțin Ceaușescu

O ediție despre cum te amețesc alegerile astea mai tare decât tiribombele, despre cum faci bani cu nepoții, despre cum punem femeile să facă plozi pentru că țara are nevoie de trupuri, despre cum îți alegi consilierii fără să fii consiliată, despre competenții candidați AUR și SOS, dar și despre faptul că e prea puțin Ceaușescu în viața noastră politică, sau ce-o fi asta.

Violența împotriva femeilor din politică a devenit doctrină națională: „Ești redusă la funcția ta de a face copii și de a produce plăcere”

Interviuri realizate de Recorder cu 16 politiciene, dar și hotărâri de instanță sau ale Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării (CNCD), arată că sexualitatea reprezintă tema cel mai des folosită în atacurile la adresa femeilor din politica românească: referințe la viol, la promiscuitate, la folosirea sexului pentru a obține o funcție, la infidelitate. Scopul e să le umilească și să le distrugă reputația.