ACUM 20 DE ANI. Parlamentarii voiau teren de golf în curtea Casei Poporului, iar Băsescu făcea hotel pentru aurolaci

Dacă v-ați întrebat vreodată (și chiar dacă nu v-ați întrebat!) care era treaba cu țara în urmă cu zece sau douăzeci de ani, acum aveți ocazia să aflați. În fiecare lună vom lăsa aici un scurt inventar al întâmplărilor care ne preocupau cu niște ani în urmă. Să citească fiecare și să tragă concluziile care se impun.

La finalul anului 1997, România era săracă, bolnavă și rea – peste tot se vorbea de austeritate, TBC și rasism. Aproape că demarase reforma economiei promisă de CDR și, când oamenii de rând nu știau dacă aveau ce pune pe masă în ziua următoare, erau loviți de un nou val de scumpiri. Prețul apei se tripla peste noapte. La fel, curentul electric și alimentele de bază. Se scumpea până și abonamentul la radio. În fiecare zi din toamna lui 1997, marile gazete deschideau cu aceste jocuri de cuvinte: „prețurile o iau razna“, „bate vântul prin buzunare“, „continuăm să strângem cureaua“. În privința carburanților, calculul era simplu: „un plin – o chenzină“. Și după toate astea, oamenii care reușeau să evadeze din România și ajungeau în străinătate, de exemplu în Irlanda, dădeau de anunțuri cu „Accesul interzis câinilor și românilor”.

Hotel pentru aurolaci. Traian Băsescu, ministrul transporturilor la acea vreme, găsise soluția pentru boschetarii din Gara de Nord. Îi caza într-un hotel în care Regia Metrorex investise aproximativ 4 miliarde de lei.

Clădirea trebuia să devină un centru luxos de recuperare pentru angajații regiei, astfel încât liderii de sindicat Metrorex nu au fost deloc de acord cu decizia lui Băsescu. După mai puțin de o lună, ziariștii vremii scriau că hotelul arăta cam aşa: pereți scrijeliți, clanțe desfăcute „ca să nu ne mai fure șmecherii hainele” și chiștocuri de țigară prin camere și pe holuri.

„S-a mai schimbat viața după ce nea’ Traian ne-a adus în raiul ăsta.” „Uraaa, au venit presarii! Nu ați adus și voi o cutie de fondante, băi, zgârciților?”, strigau copiii străzii la o vizită a presarilor de la „Evenimentul zilei“.

Conflictul ziariști – boschetari a continuat în paginile ziarelor: presarii au lovit cu mânie gazetărească în prestigiul oamenilor străzii, informând că „aurolacii primeau și haine, și încălțăminte din partea statului, pe care mai apoi le vindeau în Gara de Nord și mințeau că le-au fost furate“. În tot acest timp, aurolacii opinau că „societatea e de vină“. Și unii, și alții aveau, neîndoielnic, dreptate.

Românii îi disprețuiau cel mai mult pe politicienii pe care urmau să-i aleagă. Majoritatea oamenilor n-avea încredere în Ion Iliescu, același Ion Iliescu ales trei ani mai târziu, din nou, președinte. Nici în Adrian Năstase n-aveau încredere oamenii, spunea un sondaj apărut în „Jurnalul Naţional“. În schimb, îşi puneau toate speranţele în şeful statului, Emil Constantinescu. Românii sperau că Emil va face o minune și le va risipi cea mai mare teamă: creșterea necontrolată a prețurilor.

Emil avea, însă, alte necazuri. Avionul cu care trebuia să ajungă în Vietnam, la Hanoi, nu putea să decoleze din cauza rezervorului umplut peste măsură. După ce aeronava a ratat decolarea de pe aeroportul Otopeni, personalul tehnic al Tarom a ajuns la concluzia că avionul e prea greu ca să poată să-și ia zborul. Aşa că au hotărât descărcarea a 5 tone din combustibil, operaţiune care nu ar fi trebuit să dureze mai mult de 30 de minute. Însă, în locul unei cisterne goale care să preia surplusul de kerosen, a fost trimisă o cisternă plină. Când, în sfârşit, au înţeles că au de preluat combustibil, nu de încârcat, cei de la Tarom au trimis o cisternă goală, însă găurită. Combustibilul curgea. A treia încercare a fost cu o cisternă care nu putea fi racordată la rezervorul avionului. A patra a fost, în final, cu succes şi avionul a decolat cu mai mult de două ore întârziere. Faptul n-a rămas fără sancţiuni: câteva zile mai târziu, Traian Băsescu a schimbat toată conducerea Tarom. Emil Constantinescu avea să se declare, ceva mai târziu, învins de sistem. N-a explicat niciodată ce-a vrut să spună, dar poate că a contat și acest episod de Stan și Bran.

Sistemul medical. Medicii erau cel mai prost plătiți dintre bugetari. Un doctor câștiga între 250.000 și 450.000 de lei pe lună. Pentru comparație, facem mențiunea că cel mai prost plătit miner primea lunar aproape 800.000 de lei. Așa că, medicii făceau și pe atunci ceea ce fac și astăzi: plecau.

Ce făceau autoritățile? Aleșii poporului, mai precis, deputații, se pregăteau pentru un meci de fotbal cu frații deputați de peste Prut. Iar printre ideile cu care mai apăreau în spațiul public era și aceea a construirii unor terenuri de golf pentru destindere, în curtea Casei Poporului. N-a fost unanimitate nici aici, căci unii s-au declarat pasionaţi de oină și asta ar fi vrut să se joace la ieșirea din Parlament. Terenurile nu s-au mai realizat, însă pe locul lor a crescut Catedrala Mântuirii Neamului.

Protestele altruiste ale studenților. Studenții din mai multe facultăți ale Politehnicii și Universității din Timișoara au organizat greve, marșuri și mitinguri pentru – țineți-vă bine – micșorarea burselor. Scopul lor era ca mult mai mulți colegi să beneficieze de ele.

Sub sloganul „Fie ca cel mai bun să triumfe“. Petre Roman fusese reales, în toamna lui 1997, președinte al Partidului Democrat. Deși a fost singurul candidat la această funcție, s-a declarat, totuși, atât surprins, cât și emoționat.

Minoritățile din țara noastră. Plăcuțele bilingve cerute de maghiari în zonele în care populația lor era preponderentă se furau tot mai des, astfel că ele erau păzite de polițiști, jandarmi și gardieni publici înarmați. Și rromii din cinci localități ale județului Alba au cerut inscripții în limba rromani și în limba română, deopotrivă. În cele cinci sate, populația rromă depășea 20% din totalul populației active, astfel că prefectul de Alba din acea vreme a declarat că „va respecta, fără discuție, cerința”. Bineînțeles că n-a respectat-o.

În tot acest timp, primarul Capitalei, Viorel Lis, prezida concursul „Miss Flagrant”, dintr-o discotecă din stațiunea Mamaia. Viorel era un bărbat liber, n-o cunoscuse încă pe actuala sa soție, Oana. Avea s-o cunoască un an mai târziu, când tânăra a mers la Primăria Capitalei să ceară o casă. Primarul Lis i-a dat un apartament, iar nu peste mult timp și-a luat lucrurile și s-a mutat și el acolo.