ANALIZĂ RECORDER. O treime din lucrarea de doctorat a lui Lucian Pahonțu este plagiată

Cel puțin 30% din teza de doctorat pe care generalul Lucian Pahonțu, directorul Serviciului de Protecție și Pază (SPP), a susținut-o în 2003, în cadrul Academiei de Înalte Studii Militare, este preluată din alte surse fără citare sau cu citare neconformă cu normele academice.

• Am găsit mai multe surse – cărți, articole și documente militare – din care Lucian Pahonțu a plagiat masiv. Unul dintre documentele identificate de Recorder este Regulamentul Trupelor de Securitate, publicat în anul 1976. Lucrarea actualului șef al SPP conține numeroase fragmente identice cu acest document, fără să fie menționată sursa în notele de subsol.

• Analiza pe care am realizat-o este una jurnalistică și nu se bazează pe folosirea unui soft de depistare a plagiatului. Ceea ce am făcut a fost să comparăm textul asumat de Lucian Pahonțu cu alte materiale apărute anterior publicării doctoratului. Analiza nu este, însă, una exhaustivă, fiind posibil ca și alte pasaje să fi fost preluate din surse pe care nu le-am putut consulta.

• Valoarea lucrării întocmite de Lucian Pahonțu e mai mult decât îndoielnică din punct de vedere academic. Teza, care însumează 175 de pagini, este în bună măsură o compilație din definiții și regulamente militare. În plus, textul conține mai multe greșeli gramaticale, la fel ca declarația olografă dată de Pahonțu în Dosarul Revoluției.

• Titlul de doctor a fost deschizător de noi drumuri în cariera lui Lucian Pahonțu. Imediat după susținerea tezei, el a fost înaintat la gradul de general în Jandarmeria Română, iar doi ani mai târziu a fost numit de președintele Traian Băsescu în funcția de Director al Serviciului de Protecție și Pază.

• Pahonțu este și autorul unei cărți cu titlul „Terorism și destabilizare”, apărută tot în 2003, la editura Bioterra. Cartea conține o parte din lucrarea de doctorat, dar și o serie de comentarii despre evenimente din anii ‘90. În ea, șeful SPP deplânge disoluția Miliției și a Securității și ironizează victimele Mineriadei din 1991.

• I-am solicitat generalului Lucian Pahonțu un punct de vedere cu privire la conținutul lucrării sale de doctorat, dar până la ora publicării acestui material nu ne-a oferit niciun răspuns. Președintele Nicușor Dan, omul de care depinde rămânerea în funcție a generalului Pahonțu, a avut, la începutul anului, o atitudine tolerantă față de subiectul doctoratelor plagiate. După ce jurnalista Emilia Șercan a dezvăluit că Radu Marinescu, pe atunci ministrul Justiției, și-a plagiat lucrarea de doctorat, președintele Dan a expediat subiectul spunând că „sunt bătălii mai importante”.

52 de pagini cu conținut plagiat

Lucrarea de doctorat semnată de Lucian Pahonțu se intitulează „Tactici folosite pentru paza și apărarea obiectivelor de importanță deosebită” și a fost coordonată de generalul (r) prof. univ. dr. Valentin Arsenie. A fost susținută în aprilie 2003, la Academia de Înalte Studii Militare, astăzi Universitatea Națională de Apărare „Carol I” (UNAP).

Teza de doctorat are în total 205 pagini. Exceptând paginile tehnice și anexele, conținutul tezei reprezintă 175 de pagini, împărțite astfel:

– Introducerea are 3 pagini;
– Capitolul I are 29 de pagini;
– Capitolul II are 41 de pagini;
– Capitolul III are 71 de pagini;
– Capitolul IV are 26 de pagini;
– Concluziile generale și opiniile au 4 pagini;
– Încheierea are 1 pagină.

Lucrarea este digitalizată și disponibilă pentru consultare la sala de lectură a Bibliotecii Naționale a României. Regulamentul Bibliotecii interzice fotografierea tezelor de doctorat, astfel că pentru a realiza această analiză am transcris fiecare pagină, așa cum apare în original, atât în ce privește așezarea în pagină, cât și din punct de vedere al conținutului.

Am constatat că citarea nu respectă normele de redactare academică: în multe cazuri, lucrarea nu citează alte surse folosind ghilimelele, ci diverse formatări ale textului (bold). Însă tot prin îngroșarea textului sunt subliniate și anumite idei sau concepte pe care autorul dorește să le evidențieze. Atunci când notele bibliografice există, ele nu conduc de fiecare dată la textul sau la ideea indicată de Lucian Pahonțu în teză. În alte cazuri, notele bibliografice conțin erori flagrante, cum ar fi confundarea numelui unui autor cu titlul cărții. Tot la capitolul erori am constatat și că în primul capitol există două seturi de note bibliografice: unul este numerotat de la 1 la 14, urmat de altul, de la 3 până la 23. Toate aceste greșeli indică un grad ridicat de superficialitate în privința citării surselor, o componentă esențială în redactarea unei lucrări de doctorat.

Prof. univ. dr. Marian Popescu, fondatorul și directorul Centrului pentru Integritate Academică (CARFIA) al Universității din București, consideră că preluarea din alte surse fără folosirea ghilimelelor și fără citarea exactă nu poate fi scuzată sub nicio formă:
„Chestiunea cu ghilimelele e străveche. A fost la noi argumentul cel mai invocat, și anume că: «Atunci când mi-am susținut doctoratul, nu exista chestiunea cu ghilimelele». Deși asta se învață când te alfabetizezi. Asta este modalitatea cea mai puerilă, ipocrită de a te apăra. Folosirea ghilimelelor în scopul citării unei idei, a unui paragraf care aparțin altcuiva este inclusă și în legea dreptului de autor, din 1956. Numai că, ceea ce nu știe multă lume, este că modul corect al citării era recomandat și practicat încă din secolul XVI. La noi însă, în mediul academic și de cercetare în general, chestiunea citării corecte se revendică de la a înțelege fundamentul moral al activității de cercetare, care spune clar că trebuie să dai credit unuia care înaintea ta a susținut o idee pe care tu o găsești valabilă și din cauza asta o și citezi. Dacă nu ai această conștiință morală, o furi și o dai ca a ta”.

În lucrarea de doctorat a lui Lucian Pahonțu am identificat 52 de pagini cu conținut plagiat, adică 30% din textul tezei. Sunt 761 de rânduri copiate, care se regăsesc în Capitolele I, II și III.

Conform normelor de redactare academică a unei teze de doctorat, Introducerea ar trebui să cuprindă argumente privind importanța temei, prezentarea problemei cercetate și a ipotezelor de lucru, precum și metodologia de cercetare folosită. În cele trei pagini de Introducere, această argumentație este realizată scurt și colocvial, fără expunerea unei metodologii de lucru:

„Pe parcursul tezei vom încerca să abordăm unele probleme și aspecte care până acum nu au fost luate în considerare sau dacă au făcut obiectul unor dezbateri acestea au rămas la stadiul de ipoteze și păreri, de cele mai multe ori fiind catalogate ca irealizabile pe considerentul că încalcă unele principii ale luptei armate. Realitatea a demonstrat contrariul și se pare că îi dă dreptate lui Napoleon când spunea Vai de cel ce vine pe câmpul de luptă cu lecția dinainte învățată.”

De altfel, întregul text e mai apropiat de un manual tactic combinat cu o istorie a terorismului decât de o teză de doctorat a cărei menire este de a aduce o contribuție originală în domeniul analizat, nu de a sintetiza lucruri deja cunoscute.

Pe lângă aceste probleme, lucrarea conține mai multe greșeli gramaticale evidente:

• „unul dintre scopurile demersului nostru îl constituie acela de a aduce în dezbaterea specialiștilor aceste aspecte (…) și nu în ultimul rând de ai aduce din situația de război la cea de pace” – pag. 85

• „A definii o tactică specifică pazei și apărării obiectivelor de importanță deosebită este necesar” – pag. 87

• „participă obligatoriu comandantul unității care i-a în pază obiectivul respectiv” – pag. 90

Conținut identic cu cel al Regulamentului Trupelor de Securitate

Principalele surse ale conținutului plagiat pe care le-am identificat sunt manuale și volume militare care se regăsesc și în Bibliografia lucrării de doctorat.

Menționarea în bibliografie fără a cita clar, cu ghilimele, și de fiecare dată când sunt preluate idei sau fragmente din respectiva sursă nu reprezintă nici pe departe standardul academic acceptat. „E o tehnică de a induce în eroare. Adică procedeul ăsta de fapt demonstrează intenția de a fi necinstit. Pentru că nu ai cum să explici faptul că n-ai cunoscut lucrarea din moment ce ai citat-o o dată și după aia nu mai citezi, dar o folosești de încă 5-6-n ori”, ne-a explicat profesorul Marian Popescu.

Majoritatea cărților sunt disponibile la Biblioteca Națională a României și la Biblioteca Militară Națională și le-am putut fotocopia. Pe alte câteva le-am cumpărat din anticariate.

Nu am avut acces și nu am putut compara teza cu toate documentele prezentate în Bibliografie, astfel că analiza plagiatului nu este una exhaustivă, fiind posibil ca și alte pasaje să fi fost preluate din sursele pe care nu le-am putut consulta.

Cărțile și revistele în care am găsit fragmente comune sunt următoarele:

• „Terorismul”, volum colectiv, coord. Magda Ferchedău-Muntean, editura Omega, 2001
  
• „Conflictele sfârșitului de mileniu. Stabilitate, instabilitate, manipulare”, Anghel Andreescu și Gheorghe Toma, editura Timpolis, 2002
  
• Revista Buletinul Jandarmeriei Române, nr. 1/2001
  
• „Securitatea și apărarea națională a României”, Tudor Cearapin, editura Fundația Revista Jandarmeriei, 2002
  
• „Strategia combaterii terorismului și diversiunii”, Stan Stângaciu, editura Ministerului de Interne, 1996
  
• „Actualitatea Strategiei”, Valentin Arsenie, Tudor Cearapin, George Velicu, editura Sitech Craiova, 1998
  
• „Securitatea europeană în schimbare. Provocări și soluții”, Simion Boncu, editura Amco Press, 1995 
  
• „Terorismul, analiză psihologică”, Anghel Andreescu, Niță Dan, editura Timpolis, 1999
  
• „Managementul ordinii publice la început de secol și mileniu”, Tudor Cearapin și Gheorghe Toma, editura Bioterra, 2001
  
• AN-3 Regulamentul de luptă al subunităților de infanterie și vânători de munte (batalion, companie), Ministerul Apărării Naționale, 1987
  
• „Armata României la început de secol. Posibile opțiuni și evoluții”, editura Academiei de Înalte Studii Militare, 2001

Tabelul cu întreaga analiză a plagiatului poate fi consultat aici.

O altă sursă în care am găsit fragmente identice este Regulamentul Trupelor de Securitate din 1976. Documentul nu apare în Bibliografia lucrării de doctorat. De aici am identificat 210 rânduri identice, distribuite în 13 pagini.

Regulamentul Trupelor de Securitate din 1976 se găsește în format digitalizat pe site-ul CNSAS (partea I și partea II) și este marcat Secret de serviciu. Acesta a fost creat ca urmare a fuziunii, din 1971, a Trupelor de Securitate cu cele de pază, se arată în document.

Iată un exemplu de conținut plagiat din Regulamentul Trupelor de Securitate.

Apasă pe fotografie pentru a o mări

În 1990, Trupele de Securitate și-au schimbat titulatura în Jandarmeria Română. Nu am putut verifica dacă Jandarmeria a preluat și actele normative ale vechii structuri comuniste, întrucât nu am putut obține Regulamentul Jandarmeriei. Cert este că, indiferent de sursă, fragmentele pe care le-am găsit identice în Regulamentul Trupelor de Securitate nu reprezintă contribuția proprie a autorului.

Generalul Lucian Pahonțu a fost ofițer în Trupele de Securitate în perioada 1987-1990, așa cum am arătat în articolul „Biografia ascunsă a generalului Pahonțu: a făcut parte din trupele de represiune ale lui Ceaușescu și a participat la masacrul din 21 decembrie 1989”.

În perioada în care a slujit această instituție, Trupele de Securitate făceau parte din Departamentul Securității Statului, cea mai temută structură din România comunistă. Lucian Pahonțu a ascuns până la apariția articolului Recorder apartenența sa la Trupele de Securitate. 

Inovația doctorului Pahonțu: trei autori într-unul singur

Cartea în care am descoperit cele mai multe pasaje preluate de Lucian Pahonțu este volumul colectiv „Terorismul”, editura Omega, 2001. Am identificat 233 de rânduri identice sau foarte similare și un tabel. În 16 din cele 41 de pagini ale Capitolului II au fost preluate mai multe fragmente fără ghilimele și fără trimiteri bibliografice. De altfel, cartea „Terorismul” apare în notele bibliografice de doar două ori – în capitolele II și III – iar de fiecare dată este indicată aceeași pagină și este indicată greșit.

Pe lângă pasajele preluate fără citare – subliniate cu roșu în exemplul de mai jos – anumite segmente din lucrare sunt parafrazate și scrise mult mai succint decât în sursă. Am indicat aceste parafrazări prin subliniere cu o nuanță mai deschisă. Totuși, în analiza generală a plagiatului nu am luat în considerare decât pasajele în care parafrazarea era evidentă și foarte aproape de conținutul original.

La prima vedere, în exemplul de mai sus citarea pare să fie făcută corespunzător: cu ghilimele și cu notă bibliografică la finalul fragmentului citat. În realitate, totul este greșit: fragmentul pus între ghilimele combină citate din doi autori diferiți, iar nota bibliografică duce către un al treilea autor care nu are nicio legătură cu primii doi.

O altă încurcătură se găsește și în pagina 70. Sursa fragmentelor plagiate este tot volumul „Terorismul”. Pahonțu preia un fragment cu tot cu nota de subsol aferentă, care apare într-o variantă prescurtată. Rezultă o situație comică în care Pahonțu confundă un autor cu titlul unei cărți. Din nota lucrării sale de doctorat se înțelege că opera scrisă de Carlos Marighella s-ar numi „In Mallin”. Jay Mallin este de fapt editorul cărții “Terror and Urban Guerrillas”, care a inclus și un manual al lui Marighella.

„Actualitatea Strategiei”, „Securitatea și apărarea națională a României” și „Managementul ordinii publice la început de secol și mileniu” sunt trei lucrări semnate de generalul Tudor Cearapin. Din aceste surse am identificat în lucrarea de doctorat a lui Lucian Pahonțu 99 de rânduri identice sau foarte similare.

Tudor Cearapin a fost și profesor universitar, precum și membru al Academiei Oamenilor de Știință din România (AOSR). În perioada 2001-2005, a fost comandant al Jandarmeriei Române. Anterior, a fost ofițer al Trupelor de Securitate în cadrul UM 0305, aceeași unitate din care a făcut parte și generalul Lucian Pahonțu până când a părăsit Jandarmeria în 2005. Tudor Cearapin a comandat brigada UM 0305 inclusiv în perioada Revoluției și a Mineriadei din 1990.

Iată un exemplu în care Lucian Pahonțu a plagiat din Cearapin:

„Conflictele sfârșitului de mileniu. Stabilitate, instabilitate, manipulare” și „Terorismul, analiză psihologică” sunt alte surse din care am descoperit conținut plagiat. Ambele sunt co-semnate de chestorul general Anghel Andreescu, unul dintre cei mai importanți oameni din Ministerul de Interne la începutul anilor 2000.

Anghel Andreescu a fost pentru un an directorul SPP (1998-1999), înainte de a fi eliberat din funcție și numit comandantul Jandarmeriei Române, în contextul Mineriadei din ianuarie 1999, funcție pe care a deținut-o până în 2001. Ulterior, a deținut funcția de secretar de stat în MAI, prima dată în 2005, a doua oară în 2012. Conform presei vremii și unor surse care au lucrat în SPP, Anghel Andreescu ar fi nașul de cununie al generalului Lucian Pahonțu.

Anghel Andreescu pare să nu fi rămas o sursă de inspirație doar în lucrarea de doctorat. În anul 2003, Lucian Pahonțu a publicat la editura Bioterra o carte intitulată „Terorism și destabilizare. Stabilitate, instabilitate, manipulare”, care preia, în parte, titlul cărții scrise de nașul său.

Cartea lui Lucian Pahonțu reprezintă, în esență, o publicare a lucrării de doctorat, așa cum este menționat și la Bibliografie. Include 27 dintre paginile cu conținut plagiat, însă am identificat și aici alte pasaje preluate din aceleași cărți pe care le-am analizat pentru teza de doctorat.

Nu știm dacă acest volum a fost publicat înainte sau după susținerea doctoratului. Cert este că rigoarea editorială din spatele acestei cărți a fost atât de scăzută încât spre finalul ei a fost uitată o frază ce pare a fi o sugestie a îndrumătorului tezei de doctorat.

Disprețul generalului Pahonțu

Dar ceea ce șochează cu adevărat în paginile acestei cărți este lejeritatea cu care Lucian Pahonțu deplânge disoluția Miliției și a Securității, imediat după Revoluție, găsind o explicație halucinantă: de vină pentru dispariția acestor brațe înarmate ale regimului comunist au fost propaganda vremii și „acțiunile violente din partea unor grupuri de «revoluționari»”.

Folosirea termenului de revoluționar între ghilimele vine în continuarea parcursului de viață al lui Lucian Pahonțu: el s-a aflat față în față cu revoluționarii adunați în noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989 în Piața Universității din București. Din postura de locotenent în Trupele de Securitate, actualul șef al SPP a avut misiunea de a apăra regimul Ceaușescu de revoluționari. 48 de oameni au fost uciși în acea noapte de forțele de represiune.

Un ton și mai batjocoritor la adresa unor victime ale statului îl folosește Lucian Pahonțu atunci când comentează cazul celor doi civili uciși la Mineriada din 1991, în Piața Victoriei din București. Încercând să legitimeze acțiunile forțelor de ordine, Pahonțu notează: „Cine, cu ce și cum poate să demonstreze că într-adevăr din sutele și miile de persoane participante la acțiunile ostile respective, victima x sau y avea intenția să intre ilegal, cu scop ostil în obiectivul respectiv și din acest motiv s-a folosit ilegal uzul de armă?! Se vor găsi întotdeauna «voci autorizate» care să susțină că x sau y se aflau întâmplător pe acolo, așa cum s-a vehiculat ideea și în cazul «Frumușanu și Crăiniceanu» – victime ale evenimentelor de la Guvern din toamna anului 1991. Numai un om de rea credință poate să susțină că cei doi «îndrăgostiți» se aflau «la plimbare» prin fața Guvernului, când de două zile la acest obiectiv se duceau adevărate lupte, iar zona respectivă arăta infernal”.

Andrei Frumușanu (24 de ani, student la Facultatea de Hidrotehnică) și Aurica Crăiniceanu (27 de ani, muncitoare la Întreprinderea Mecanică București, mamă a doi copii) nu erau „doi îndrăgostiți”. Nici măcar nu se cunoșteau și au fost uciși în zone diferite din Piața Victoriei. Decesele lor au survenit după ce au fost loviți în plin de proiectile de semnalizare trase de pe clădirea Guvernului. Cei doi erau simpli trecători ieșiți de la metrou și nu aveau nicio legătură cu revendicările sindicale ale minerilor, care luaseră cu asalt Bucureștiul.

Ancheta ulterioară a procurorilor militari a identificat o singură persoană care a executat foc, un ofițer al Serviciului de Protecție și Pază pe nume Dorel Gabor, care a și fost trimis în judecată în 1994. Cu toate acestea, la finalul unui proces întins pe cinci ani, Curtea Militară de Apel l-a achitat pe SPP-istul Gabor, iar cazul a rămas cu „autor necunoscut”.

Dosarul „Frumușanu-Crăiniceanu” reprezintă unul dintre cele mai mari eșecuri ale justiției post-decembriste. În 2012, România a fost condamnată la CEDO pentru că sistemul judiciar din țara noastră nu a fost capabil să-l condamne pe autorul celor două crime.

Autor: Alexandra Șerban

Editori: Cristian Delcea și Mihai Voinea

A contribuit: Teodora Munteanu