Nebun în România. O mărturie
NOTA REDACȚIEI: Ceea ce veți citi mai jos nu este un eseu medical, o pagină de literatură sau o tehnică terapeutică. Este cronologia brută a unor zile în care o tânără din București a pierdut contactul cu realitatea, ajungând dintr-un om funcțional un pacient închis cu forța într-un salon de psihiatrie. E un rechizitoriu personal scris cu minuțiozitatea și disperarea omului care vrea să înțeleagă ce i se întâmplă. Publicăm această mărturie cu speranța că va ajunge la oamenii potriviți. Iar acești oameni sunt zecile de mii de români amenințați de depresii severe și episoade psihotice, familiile acestora, medicii și asistenții din spitalele de psihiatrie.
În România, o problemă psihică poate însemna începutul sfârșitului: un om cu o boală din acest spectru este neînțeles de prieteni, de familie și lăsat în grija nimănui. Devine o povară pentru societate, invizibil când iese pe stradă cu privirea pierdută, insignifiant în fața autorităților, o bătaie de cap pentru ai lui și un non-cetățean.
Când ai o boală psihică, poți ajunge, în câteva săptămâni, de la un om liber, normal, cu ambiții și planuri de viitor, la un nebun internat fără voia lui, care nu înțelege ce i se întâmplă, sedat și legat de pat, considerat un pericol pentru societate. Apoi, ești aruncat din nou în lumea largă , buimac, dacă nu chiar în continuare psihotic. Din cauza supraaglomerării, din cauza tarelor sistemului, oamenii cu boli psihice sunt trimiși înapoi în societate fără prea multe explicații sau certitudini. Vindecați sau nu, ei sunt externați direct în brațele familiilor care, de cele mai multe ori, refuză sau eșuează în a-i înțelege. Nu există o minimă consiliere sau un program de suport. Pleci din spital cu niște medicamente scrise pe rețetă și cam asta e tot.
Puțini știu cu adevărat cum se desprinde un om de realitate și ajunge într-un salon de psihiatrie. Povestea de mai jos este o mărturie despre cum poți înnebuni peste noapte și cum te poți întoarce din nebunie.
Sâmbătă, 2 martie 2019. Mă trezesc din somn brusc, ca și cum aș fi primit o găleată de apă rece-n față. Zâmbesc. Mă răsucesc pe o parte, îmi privesc iubitul care doarme lângă mine și, din senin, îmi atrag atenția cele câteva cuțite cu lame diferite care stau aliniate pe o tăblie magnetică, în porțiunea care ține loc de bucătărie din garsoniera lui open space. Mă trezesc simțind că aș vrea să îi fac rău – preț de o clipă, îmi trece prin minte gândul că aș putea coborî tiptil din pat, aș putea lua un cuțit și i-aș putea reteza carotida. Aproape că mă umflă râsul. Îmi imaginez sângele lui împroșcat pe peretele de lângă pat, unde ar fi vrut să așeze un Toulouse-Lautrec și trec de la râs la groază.
Sunt posedată, îmi zic, diavolul îmi dă târcoale.
În urmă cu o lună, în vreme ce mergeam pe stradă ca să îmi vizitez bunica bolnavă, am simțit dintr-o dată un fel de declic în creier – de parcă cineva mi-ar fi aprins lumina în cap. Aș putea jura că am auzit sunetul întrerupătorului, atât de reală a fost senzația.
Cu o noapte înainte dormisem foarte puțin și mă trezisem destul de stresată, iar pe drum, odată cu declicul, mi-a venit o idee care simțeam că nu îmi aparține – că vine din exterior – ideea că ar urma să scriu o carte despre relația dintre mine și mama mea care murise cu doar câteva luni în urmă, bazată pe Vechiul și Noul Testament. Aveam să demisionez de la muncă și să îmi petrec zilele îngrijindu-mi bunica, scriind această carte.
Pe scurt: am crezut că am o revelație, simțeam că în sfârșit totul se leagă, și cartea pe care urma să o scriu avea să fie faimoasă. Credeam că deslușisem misterul Bibliei – totul era o metaforă despre relația dintre părinți și copii, totul. De la Dumnezeul din Vechiul Testament, care pedepsește – așa cum fac părinții – până la Fiul care descoperă și predică dragostea. Credeam, nici mai mult, nici mai puțin, că Dumnezeu mi-a dat dovada că există și că mama mea, din lumea de dincolo, îmi trimisese un semn.
N-am împărtășit nimănui toate aceste gânduri și, deși le-am spus câtorva persoane că am de gând să scriu o carte, nimeni nu a știut de revelația mea divină. De atunci, am început să mă gândesc la Dumnezeu și la diavol tot timpul, iar într-o pauză de la muncă am mers la biserică, dornică să găsesc un preot căruia să mă spovedesc. Când nu vorbeam cu ceilalți, îmi făceam cruce cu limba în cerul gurii, iar când fumam – viciu satanic la care încă nu reușisem să renunț – simțeam respirația diavolului în ceafă.
Și atunci? Cum de mi-a trecut prin cap să omor pe cineva? Cum de mă trezisem cu pofta aceea nebună de a tăia carotida celui care dormea lângă mine? Îmi devenise clar acum: fusesem atât de binecuvântată, încât diavolul mă ispitea. Am păstrat toate gândurile astea pentru mine.
Duminică, 3 martie 2019. Mă trezesc singură în casă, iar astăzi mă simt îndrăgostită.
Sunt îndrăgostită de un bărbat care mă iubește, mă gândesc.
Nu e iubitul meu, ci bărbatul care știu că mă filmează din blocul de vizavi.
Îmi fac duș și, ca să nu îmi filmeze goliciunea, mă îmbrac, pudică, în baie.
Îmi trece prin cap că poate a instalat camere de filmat chiar și în baie, așa că trag o rochie pe mine cumva pe sub prosop.
Sunt singură în casă, sunt nebună și n-am nici cea mai vagă idee. Cu doar câteva zile înainte, îmi luasem concediu, simțind că nu mai reușesc să mă concentrez. În rest, nimeni nu și-a dat seama ce se petrece. Aproape nimeni.
În starea asta, ies pe stradă și merg să îmi beau cafeaua la un local din apropiere. Am senzația bizară că nu mai reușesc să mă orientez în spațiu, că nu aș ști să mă întorc acasă, așa că am grijă să nu mă îndepărtez. Fiecare lucru pe care îl văd pare a fi un semn care îmi ghidează, în nebunia mea, calea.
Bărbatul de care sunt îndrăgostită este rodul închipuirii mele – un turc măsliniu desprins din romanele lui Elif Shafak – da, sunt o nebună citită. Cafeaua turcească pe care o beau la terasă mă gândesc că e trimisă de el. Las bacșciș, la o cafea de 8 lei, 10 lei. Pentru el. Zâmbesc pe stradă și oamenii îmi zâmbesc, la rândul lor.
Ca să îi dovedesc dragostea mea turcului din romane, intru într-un magazin și decid să îmi cumpăr migdale de culoarea pielii lui și încă o cafea. Toată ziua, aveam să mănânc doar migdale și să beau doar cafea. Orice, în numele iubirii.
Aveam să aflu mai târziu că, în starea mea de manie psihotică pe care o experimentam, cafeaua era ultimul lucru pe care ar fi trebuit să îl beau. Tot mai târziu aveam să aflu că încrederea debordantă pe care o manifestasem în mine în ultimele luni era semn rău. La fel și impresia mea că, dintr-o dată, reușeam să „citesc” oamenii. Credeam că sunt, pur și simplu, mai deșteaptă.
În vreme ce îmi ronțăi migdalele, îmi atrage atenția un cățel legat de un gard care își așteaptă stăpâna intrată într-un magazin să cumpere ceva. Iubitul meu mi-a trimis un cățeluș, mă gândesc. Mă joc cu el o vreme. Plec mai departe.
Pe un perete de bloc stă scris: nu te iubesc.
Rămân pe loc, șocată. Mă holbez la antideclarația de pe perete și știu că e scrisă de el pentru mine. Încep să plâng în hohote, intru într-un parc plin de mame și copii, mă așez pe o bancă goală, îmi strâng genunchii la piept și mă lipesc de o masă din piatră. Cu capul proptit în mâini, plâng în hohote. Niciuna dintre persoanele din jurul meu nu pare să bage de seamă plânsul meu, nimeni nu mă întreabă dacă am pățit ceva. Ridic apoi ochii și, pe o pubelă, scrie: JOKE. Îmi șterg lacrimile. A glumit? Mă înseninez puțin și decid să mă îndrept spre casă.
În drumul de întoarcere, o reclamă la un cabinet de obstetrică și ginecologie mă face să mă gândesc că sunt însărcinată. Sunt însărcinată, am băut cafea toată ziua și am mâncat numai migdale, Dumnezeule! Intru într-un magazin și cumpăr o brânză dulce cu smântână – ceea ce cred eu că i-ar face bine copilului meu, de asemenea imaginar – și încă o cafea.
Când ajung acasă, las brânza cu smântână în frigider, deschid geamul și îmi aprind o țigară. Într-un acces de voioșie, iau un colț de pâine, îl fărâmițez și încep să arunc firimiturile spre porumbeii de afară. Mai mulți porumbei se așază pe pervazul ferestrei, iar eu debordez de fericire. Cu siguranță, e o scenă minunată pentru iubitul turc care mi-a instalat în casă camere de luat vederi. Nu le văd, dar știu că sunt aici.
Seara, când prietenul meu sosește acasă, mă găsește monosilabică, bând cafea. Simt că îl urăsc și aș vrea să îi fac rău, dar mă abțin. În cele din urmă, îi spun:
– Aș vrea să îți scot ochii pentru ce mi-ai făcut.
– Ce ți-am făcut? De ce? mă întreabă, disperat. Disperarea lui mă mulțumește – sunt o persoană care iartă ușor, așa că decid că nu am să îi scot ochii pentru toate momentele în care acum cred, din senin, că m-a abuzat. Îi spun, totuși:
– M-ai abuzat. Ai profitat de mine.
Intru în baie, cu gândul să îmi spăl necurăția și iau un detergent chimic, care topește grăsimea de pe aragaz și care, în urmă cu doar câteva zile, îmi lăsase o arsură pe mână când am spălat aragazul.
– Ce faci?
– Aș vrea să îmi spăl corpul cu acest detergent.
– Dă-l încoace!, mi-l smulge din mâini, șocat.
Mă gândesc că doar o perie de sârmă cu care să îmi frec carnea cu îndârjire m-ar spăla de abuzurile acestui om nenorocit care a profitat de mine, dar nu e niciuna prin zonă. Mă curăț, în cele din urmă firesc, în timp ce citesc din Elif Shafak.
Cartea asta, mă gândesc, este o carte despre viața mea și despre viața iubitului meu imaginar. La fiecare pagină, simt cum biografiile noastre se întrepătrund. Și el a suferit, la fel ca și mine. Și pe el l-a durut, la fel ca pe mine. Și mama lui e moartă – la fel ca a mea. Un suflet geamăn. Sunt fericită. Strâng cartea la piept și, din baie, îi strig iubitului meu real să îmi cumpere o pâine neagră – încă nu am renunțat la ideea că aș vrea să mănânc doar alimente închise la culoare.
După ce ies din baie, îmi amintesc din nou de mama și îmi sun fratele. Ajung să plâng în hohote la telefon și îi spun că eu am ucis-o.
– Liniștește-te, nu ai făcut tu nimic.
– Colegul tău de apartament e cu tine? Îl întreb.
– Da.
– Aș vrea să-l văd.
– De ce?
– Îl cunosc. Are tenul închis la culoare, nu?
– Nu.
– Ah, m-am înșelat eu.
Luni, 4 martie 2019. La prima oră, cineva ne bate la ușă. E fratele meu. Mi se pare firesc să îl văd în casă, deși intra pentru prima dată în acea garsonieră. Mă gândesc că a venit să locuiască cu noi.
– Îmbracă-te, îmi spune iubitul meu. Mergem la psiholog.
Mă îmbrac, dar mă cuprinde teama. Simt că nu se poate, e prea greu pentru mine să ies pe stradă cu cineva care m-a abuzat. Prezența fratelui meu îmi dă încredere, dar… dacă și el vrea să îmi facă rău?
– Nu mai vin.
– Te rog, hai să mergem, insistă ei.
– Bine.
Îmi tremură carnea pe mine de teamă, dar ies din casă. În lift, îi cer iertare fratelui meu. Amintiri ireale îmi vin în minte – acum, cred că am fost abuzată în copilărie de tata. Sunt murdară, îmi zic, sunt foarte murdară.
La orele dimineții, ajungem la Spitalul Colțea, iar eu cred în continuare că sunt filmată. Trecem pe lângă o biserică în construcție și le spun că aș vrea să intru, dar ei mă opresc.
– Trebuie să ajungem la doctor, îmi zic.
Ajungem, în sfârșit, la doctor.
Mai târziu aveam să aflu că, în starea în care eram, mai mulți psihologi îi recomandaseră prietenului meu să sune la 112. Protocolul, în astfel de cazuri, implica o cămașă de forță, poliție și salvare. El a decis să nu mă traumatizeze astfel, așa încât am urmat pașii mai blânzi – o consultație și, mai târziu, spitalul.
Când intru în cabinetul medicului de la Colțea, eu nu știu nimic din toate astea și am senzația, în continuare, că sunt în filmul turcului meu. Mi se pare că doctorul seamănă cu un actor cunoscut și încep să tremur. Ce film e ăsta? Când o să mă întâlnesc cu iubitul meu?
– Ce s-a întâmplat? mă întreabă.
– M-au adus aici pentru că am plâns aseară după mama mea. A murit acum nouă luni și eu încă sufăr.
Medicul nu pune prea multe întrebări, eu nu dau prea multe răspunsuri. Pe foaia de consultație scrie – consultație/internare. În tot timpul consultației, nu îi vorbesc despre niciuna din ideile mele delirante. Pentru că nu le cred delirante. Cred, de fapt, că iubitul meu și fratele meu îmi ascund un secret, iar drumul pe care îl parcurgem e un drum către bărbatul imaginar.
Ieșim din spital și, din nou, cumpăr o cafea.
– Unde mergem?
– La spitalul Obregia, mi se răspunde.
– Aha.
Sunt calmă fiindcă știu că sunt actrița principală dintr-un film regizat de iubitul turc.
Când ajungem la spital, am senzația că nu e un spital adevărat, ci un platou de filmare. Femeia care mă consultă, medic, are un nume care îmi e familiar – atât de familiar, încât mi se pare inventat. Îi spun și ei povestea cu mama mea moartă și îmi spune că ar vrea să mă țină câteva zile, ca să îmi dea niște pastile. Mă gândesc că e un test pe care mi-l dă iubitul meu imaginar și că dacă trecem de scena asta din film, voi putea să mă întâlnesc în sfârșit cu el. Toate gândurile astea le păstrez pentru mine, așa că nimeni nu știe ce e în mintea mea.
Mai târziu, aveam să aflu că prietenul meu real vorbise dinainte cu psihiatrii care știau că mă comportasem bizar, dar au decis să mă interneze voluntar – deci, să semnez pentru propria-mi internare.
Eram psihotică – adică pierdusem complet contactul cu realitatea, iar medicul avea să scrie inițial un diagnostic de depresie psihotică, pornind de la ceea ce îi spusesem despre mama mea. În realitate, psihoza era mai puternică decât depresia.
Termenul de psihoză vine din limba greacă, de la psyche – minte, suflet. Poate veni la pachet cu credințe iraționale așa cum erau ale mele, dar și cu halucinații. Nu este considerată o boală în sine, ci un simptom al unei boli mai grave. Patru sunt bolile care au ca simptom psihoza: schizofrenia, tulburarea bipolară, tulburarea schizoafectivă (un soi de combinație între tulburarea bipolară și schizofrenie) și, nu în ultimul rând, depresia. Statisticile spun că unu din patru oameni care se confruntă cu depresia au simptome de depresie psihotică.
În ciuda credințelor delirante, psihoza nu trebuie confundată cu psihopatia – psihopații nu pierd contactul cu realitatea și, de regulă, sunt violenți. Psihoticii sunt rareori violenți, în schimb sunt predispuși abuzurilor și devin foarte vulnerabili.
În cazul meu, pe baza informațiilor pe care le dădusem, medicul de la Obregia identificase faptul că sunt deprimată, fără să știe însă despre gândurile mele iraționale și fără să știe că, la fel de ușor, treceam de la o stare de depresie majoră la fericire – un simptom de afecțiune bipolară.
Vreme de o oră, împreună cu medicul, am analizat formularul de consimțământ din ce în ce mai îngrozită, la gândul că oamenii ar putea să mă opereze pe creier fără ca eu să știu.
Am avut noroc: medicul a avut răbdare, mi-a explicat fiecare paragraf și eu, în cele din urmă, am semnat.
Fratele și prietenul meu au plecat și am ajuns într-un salon cu două femei pe care nu le credeam cu adevărat paciente, ci, evident, actrițe. Am adormit și, când m-am trezit, am găsit alături de pat trei sacoșe. Prietenul meu fusese la magazin și cumpărase lucruri de care are nevoie un om abia intrat în spital. Eu, însă, am continuat filmul, imaginându-mi că fiecare sacoșă era de la câte o persoană anume: una de la iubitul meu imaginar, una de la cel real, una de la fostul meu iubit. Pare complicat și întreaga poveste capătă textura unui vis, dar așa m-am gândit atunci. Am început să sortez lucrurile din sacoșe și am păstrat tot ce era închis la culoare. Din fericire, prietenul meu îmi adusese tăiței cu sos de soia și pui – hrană închisă la culoare, așa că am mâncat-o. Ce era deschis la culoare nu am mâncat.
– Vrei un Anxiar? m-a întrebat o asistentă, fără să își dea seama, probabil, că eu habar nu am ce e acela un Anxiar. Privind retrospectiv, cred că mi-ar fi prins al naibii bine.
Anxiarul este un medicament din clasa celor numite benzondiazepine. Se prescrie doar pe termen scurt, pentru că provoacă dependență, și efectul este unul sedativ.
În mintea mea psihotică de atunci, Anxiarul era pastila diavolului.
– Prefer să mă rog, am răspuns.
M-am închis în baia salonului de pe secția III, unde eram internată și, undeva în depărtare, am zărit crucea unei biserici și un bloc. La unul dintre geamurile de la etajele superioare, mi s-a părut că văd un bărbat fumând.
– De ce mă ții aici dacă mă iubești?, am șoptit, gândindu-mă că acolo e turcul meu.
Bărbatul fuma în continuare sau, cel puțin, așa îmi părea mie.
Am îngenuncheat în fața WC-ului și am început să mă rog. Din salon, s-a auzit un râs de femeie.
Râd de mine, m-am gândit.
Am început să plâng, chinuită de toate gândurile mele iraționale, și să mă rog în continuare.
– Doamne, iartă-mă că nu am crezut în Tine până acum, am șoptit. Acum știu că exiști, știu că și diavolul există. Iartă-mă, Doamne, dar Te rog, nu mă mai chinui.
Am zăcut o vreme pe pardoseală, după care m-am ridicat, m-am spălat pe față și am făcut un duș. Seara, după ce asistentele mi-au dat pastilele, mi s-a năzărit că bunica mea murise și că avea să mă bântuie.
– Vezi tu ce visezi la noapte, hehe, a râs una dintre asistente pe hol, iar eu am crezut că vorbește cu mine.
Am adormit îngrozită, gândindu-mă că sunt posedată, că bunica mea a murit, și că am fost părăsită de toți cei dragi.
Vineri, 8 martie 2019. De patru zile, de când sunt aici, le-am rugat pe asistente întruna să nu-mi ia sânge și au acceptat. Medicul nu m-a vizitat niciodată. Astăzi, de la pastile, pesemne, m-am trezit cu sânge în nas și m-am speriat. “Vor să mă omoare”, m-am gândit.
-
Domnișoara, azi îți luăm sânge și te ducem la tomograf, da?
Vorbele astea mă fac să îngheț. Când aud de tomograf, mă îngrozesc, cu gândul la mama mea – moartă din cauza unei tumori pe creier. Mi se năzărește că am o tumoare pe creier, că vor să îmi ia sânge și să mă opereze după ce eu, cu siguranță, am să leșin.
Am să mă trezesc, la fel ca mama mea, cu o semipareză și, tot la fel ca ea, am să rămân oarbă de un ochi.
– Vin acum!, le strig asistentelor și, în culmea panicii, apuc să iau buletinul și portofelul, încalț o pereche de cizme și, într-o pereche de pantaloni gri de trening, cu un tricou pe mine, ies din salon, fug în jos pe scări, merg în ritm alert până ies din curtea Spitalului Obregia, după care o iau la goană pe stradă până rămân fără suflare.
Mai târziu, aveam să aflu că în secția în care fusesem închisă camerele de supraveghere nu funcționau, așa că nimeni nu a avut niciun indiciu cu privire la starea mea. Spitalul Clinic de Psihiatrie Obregia e cel mai mare centru psihiatric din țară.
Între timp, sunt într-o stare de psihoză acută, în care fiecare lucru de pe stradă mi se pare un semn, un mesaj trimis de cineva pe care îl cunosc. Văd, de pildă, undeva scris banking inteligent și îmi amintesc că am la mine cardul pe care primesc salariul. Intru într-un magazin, cumpăr o turtă dulce cafenie, o cafea și un pachet de țigări, după care mă așez pe o bancă, mănânc și îmi beau cafeaua. Pe un perete, cineva scrisese 18 ani.
Astăzi am 18 ani, mă gândesc. Astăzi am împlinit 18 ani, din punct de vedere emoțional, îmi zic, satisfăcută. Astăzi împlinesc 18 ani și am plecat de acasă.
Gândul îmi zboară la fostul meu prieten și la casa lui. Mă gândesc că este singura persoană în care am cu adevărat încredere și aș vrea să ajung la el, dar, în starea în care sunt, nu reușesc să mă orientez. Decid să merg pe jos până în mijlocul Bucureștiului, lângă Cișmigiu, unde locuiește, dar obosesc repede.
Pe drum, diverse nume scrise pe pereți îmi trezesc amintiri. Merg alert, cu portofelul în mână, în vreme ce zâmbesc la pereți. Sunt unul dintre acei nebuni cu privirea rătăcită, de care te ferești pe stradă. Totul e un semn, totul e trimis de Sus.
Ajung, pe jos, de la Spitalul Obregia până în Ghencea, iar de aici iau un tramvai care mă lasă în cartierul în care locuisem cândva – Militari. Odată ajunsă în Militari, mă îndrept spre singurul loc de care îmi amintesc limpede – mall-ul Afi. Pe drum, sun la interfonul unui cabinet stomatologic, decisă să îmi fac un detartraj, dar nu-mi răspunde nimeni. Apoi, văd un cabinet de ginecologie și îmi amintesc de faptul că e posibil să fiu însărcinată, dar nu intru.
Intru, în schimb, într-o bancă.
– Bună ziua, aș vrea un credit, îi zic funcționarei de la ghișeu.
– Luați salariul la noi?
– Nu.
– Atunci de ce nu mergeți la banca de unde luați salariul?
– Bine.
Mă execut ca teleghidată, îmi iau la revedere și intru în banca de unde îmi iau salariul – aflată chiar lângă cea de unde abia ieșisem.
– Bună ziua, aș vrea un credit.
– Vă putem oferi un credit rapid de 2.000 de lei.
– Perfect.
Facem actele, semnez contractul și zâmbesc – fiind într-un film, sigur că acești bani sunt, de fapt, în bugetul alocat filmărilor. Cu logica asta încâlcită, decid să rup bucățele contractul imediat ce ies din bancă.
Intru într-o farmacie și îmi cumpăr o spumă de curățare care să mă ajute să mă spăl fără apă, îmi cumpăr lenjerie, adidași, o pereche de pantaloni, o bluză în dungi, o jachetă din denim, o bască police și mai cumpăr un tricou bărbătesc pentru fostul meu prieten cu care cred, fără să am vreo dovadă, că am să mă întâlnesc până la căderea serii. Apoi, intru într-un magazin de cosmetice și achiziționez un fond de ten, un ruj și un rimel. Merg în baia destinată femeilor, mă spăl bine pe față și mă machiez, în vreme ce câteva doamne se uită la mine. Intru într-o toaletă, încui ușa, mă dezbrac și mă curăț pe tot corpul cu spuma, după care mă îmbrac cu hainele cele noi, las cizmele și restul hainelor într-un coș și ies, cu basca pe cap. În fața oglinzii din baia mall-ului, îmi strâng părul într-un coc care mi se pare mie chic și mă reped înspre un magazin de ceasuri.
La miezul nopții, cu siguranță, am să fiu cerută în căsătorie de fostul meu iubit pe patinoarul din mall. Am să îl întâmpin cu un tricou alb și un ceas.
Intru într-un magazin de ceasuri și aleg unul dintre cele mai scumpe ceasuri, dar, când să plătesc, cardul îmi indică faptul că nu am fonduri suficiente.
– Vă rog, să mai încercăm.
Vânzătoarele încearcă vreo două carduri vreme de aproape 10 minute, dar e clar că nu am suficienți bani.
Plec, dezamăgită, și pe drum îmi amintesc de telefonul meu. Văd un băiat la o tonetă de înghețată și îl rog să îmi împrumute telefonul ca să sun pe propriul meu număr. El acceptă, iar astfel prietenii care mă căutaseră – aveam să aflu – toată ziua, își dau seama unde sunt.
– Alo, da, mi-a cerut o fată telefonul mai devreme, n-a zis de ce. Eu sunt vânzător de înghețată în Afi…
Intru într-un restaurant, iau cina, plătesc, iar în cele din urmă merg și mă așez pe treptele din fața patinoarului. Se apropie seara, iar eu îmi imaginez cum, la miezul nopții, am să fiu cerută de soție în mijlocul patinoarului. Zâmbesc în gol. Dar cum să fiu cerută de soție când arăt așa?
Intru într-un salon din apropiere și cer un tuns și un vopsit, doar mai am niște bani pe card. Pe măsură ce coafeza își face treaba, ascult muzică și am senzația că fiecare melodie e de la unul dintre bărbații la care mă gândesc – turcul, prietenul actual, fostul. Din când în când, am impresia că aud trei melodii într-una singură și fiecare instrument, separat, pare să cânte altceva. Coafeza îmi spală părul și mă întreabă dacă vreau șuvițe blonde. Vreau, sigur.
Ies din salon după aproape două ore. Îmi dezbrac jacheta și o arunc pe un scaun. Arunc la gunoi și rimelul, nu știu de ce, păstrez doar rujul și fondul de ten în geantă. Mă așez pe treptele din fața patinoarului. Mall-ul e din ce în ce mai gol și niciun semn de nuntă.
În vreme ce stau acolo pe trepte, văd dintr-o dată o figură cunoscută – e chiar unchiul meu. Îi zâmbesc – a venit la nuntă, cu siguranță.
Se așază pe trepte lângă mine.
– Ce faci?
– Bine, răspund.
– Ce faci aici?
– Nu știu prea bine…
În urma lui, alte figuri cunoscute – prietene, fratele meu, iubitul meu, un văr de-ai mamei. Mirele – nicăieri.
– Aș vrea să sun pe cineva, le spun. Cer numărul fostului meu prieten și îl sun.
– Ce faci?
– Bine, răspunde. Sunt la prietena mea, în Berceni.
– Bine.
Când aud că e în Berceni, mă gândesc că, desigur, bietul de el crede că facem nuntă în spital. Așa decid să mă întorc la spital.
Sâmbătă, 9 martie 2019. Mă trezesc din somn, puternic sedată, într-o cameră cu mai multe paturi și cuverturi crem. Cu o seară înainte, fratele meu semnase pentru internarea mea nevoluntară, în fața unei comisii de medici care mă audiaseră.
– Într-o zi, vom râde de noaptea asta, mi-a spus un prieten, iar eu l-am crezut.
Tot mai târziu, am înțeles că, după ce dispărusem din spital, un medic îmi făcuse externarea – atât de simplu. Iar în cazul în care nimeni nu m-ar fi căutat, aș fi figurat în analele spitalului drept un caz atât de simplu încât fusese rezolvat în doar patru zile.
Atunci am înțeles cum ajung oamenii cu probleme psihice pe străzi – așa.
În cazul meu, fratele meu a semnat o hârtie prin care cerea internarea nevoluntară. A fost, cum ar veni, tutorele meu legal. Grație acestei hârtii, analizată de o comisie cu care am schimbat câteva cuvinte, am ajuns la secția închiși – penultimul loc, înainte de azilul de boli mintale, balamucul, locul în care sfârșesc bolnavii fără speranță de vindecare sau ameliorare.
În noaptea aceea, un asistent în halat roșu m-a condus într-o încăpere goală și a închis ușa. Am rămas acolo singură, simțindu-mă fără alinare și, ca de obicei, m-am rugat. Am țipat la un moment dat, când a intrat în cameră, iar eu mă aflam în baia fără clanță. Din cauza asta, a început să îmi fie teamă să adorm, cu gândul că bărbatul îmi va face rău.
În cele din urmă, am primit celebrul de-acum Anxiar din mâna unei asistente și am adormit pe dată.
A doua zi, cu un mic vehicul care poartă bolnavii prin curtea spitalului condus de un bărbat care credeam că e Victor Rebengiuc în persoană (semăna izbitor, ce-i drept), am ajuns în salonul de închiși al secției II.
Salonul de închiși, spre deosebire de salonul unde stătusem prima dată, se numește astfel pentru că nu ai voie să vezi lumina zilei decât prin geamuri cu gratii. Bolnavi cu diferite afecțiuni sunt internați laolaltă, ceea ce uneori e confuz. Ușa de la baie nu are nici ea clanță, și nici ușile de la fiecare cabină de toaletă. Adesea, bolnavii lasă o mizerie de nedescris – vomită sau își fac nevoile în cabina de duș. Cu toții fumăm în baie, cerând bricheta – obiect pe care ne e interzis să îl deținem – de la asistente.
De altfel, în secția închiși nu ai voie să ai nimic al tău. Deși Legea Sănătății Mintale spune că nu ți se poate interzice comunicarea cu rudele, nimeni nu are telefon.
Eu primesc, în schimb, foarte multe vizite.
Mâncarea este adusă în salon și bolnavii au, teoretic, voie doar cu linguri.
Moneda în care se tranzacționează totul în secția de închiși? Țigări.
Încă din prima zi în care ajung pe secție, o fată cu privirea goală, slabă și cu o pijama veche, lălâie, pe care aveam să aflu că o cheamă Gina, vine lângă patul meu. Îi curg bale din gură.
– Țigaaarăăăă, geme cu vocea stinsă.
– N-am, răspund, iritată de faptul că îmi umple cearșaful de salivă.
Preocupată de propria mea nebunie, pe măsură ce primesc lucruri, le arunc sau le donez. Încep să sufăr de un soi de complex mesianic în care se amestecă și credința mea că trebuie să aleg între trei bărbați îndrăgostiți de mine. Așa ajung să arunc la gunoi două cărți scrise de Ilf și Petrov, cu o dedicație pentru fostul meu iubit pe care decid că nu îl mai iubesc. Alături de cărți mai arunc șosete și lenjerie. În schimb, cum mi se aduce mereu câte o pereche de pijamale nou-nouță, o donez. Uneia dintre fetele care îmi place îi dau și un buchet de flori primit de la prietenul meu.
În trei zile, tot salonul salonul ajunge să fie îmbrăcat cu pijamale de-ale mele, iar eu spăl cu săpun de mâini o singură pijama pe care decid să o păstrez.
Trăiesc cu ideea delirantă că tot ceea ce mi se întâmpla este pentru curățarea păcatelor. Zi de zi, seară de seară, mă rog în baie, în fața unui WC, să mă scoată Dumnezeu de acolo. Când nu mă rog, îmi spăl hainele sau primesc vizite. Decid că, în clipa în care se va termina săpunul cu care îmi spăl rufele, voi reuși să ies din spital.
Într-o zi, când cabina de duș nu este plină de vomă, intru hotărâtă să fac un duș. Nu apuc să îmi dezbrac bluza, că toate femeile din salon intră după mine, aproape în șir indian.
– Ce faci? Vrem să fumăm.
– Voiam să fac un duș.
– Fă-ți!
Rușinată, mă îmbrac și decid să amân – a câta oară? – dușul.
Gina, cea căreia îi curgea salivă din gură și pe care o întâlnisem în prima zi când mi-a cerut țigări, ajunge să fie legată de pat în permanență. Urlă, sau mai bine zis, geme după țigări tot timpul. Ca să nu facă pe ea, asistentele îi pun pampers. De dezlegat, o dezleagă doar ca să mănânce – asta, deși legea spune că niciun pacient nu trebuie să fie legat mai mult de două ore la rând. Gina e legată tot timpul.
O altă femeie, ajunsă după sosirea mea, care în mintea mea seamănă cu mama, se remarcă prin faptul că nu rostește niciun cuvânt. Aud că, îngrijitoare fiind la un centru de îngrijiri pentru bolnavii în stadiu terminal, încetase într-o zi să mai vorbească și familia o adusese aici.
O dată la câteva zile, medicii vin în salon să viziteze bolnavii. Pe mine, medicul meu mă cheamă în cabinet.
Încă din prima zi în care ne vedem, îmi spune silabisit:
– Suferi de o tulburare psihotică tran-zi-to-ri-e… adică trece. Și ești foarte interpretativă acum, ține minte asta.
Într-adevăr, interpretez totul. Faptul că una dintre prietenele mele cele mai bune și prietenul meu vin la spital împreună înseamnă, în mintea mea, că au o relație. Încep să îl urăsc pe el. Uit de turc. În schimb, mă gândesc că sunt acolo din cauza mamei. Că e o traumă pe care nu reușesc să o depășesc.
Aveam să aflu, luni bune mai târziu, că un prim episod psihotic este de fapt o descărcare de substanțe chimice în creier. Poate fi provocat de stres, de nesomn și, spun ultimele studii, de consumul de marijuana. La fel ca schizofrenia, psihoza se consideră a fi o dereglare a dopaminei – neurotransmițătorul care reglează sentimentul de plăcere. Se tratează cu antipsihotice – o clasă de medicamente cu multiple efecte adverse, inclusiv diabet sau creștere în greutate. În cazul unui prim episod psihotic, tratamentul durează în jur de un an. La două episoade, durata tratamentului crește la trei ani. La trei episoade psihotice, cel mai probabil ajungi să ai un diagnostic cronic, iar tratamentul trebuie luat pe viață.
Primesc de două ori pe zi risperidonă – unul dintre antipsihoticele despre care medicul meu avea să-mi spună că este cel mai rapid. Asta ca să pot ieși din nebunie și să-mi continui viața, să nu-mi pierd locul de muncă și, probabil, să nu ocup un pat al cuiva mai grav bolnav.
În timp ce sunt internată la secția închiși, ajung să simt afecțiune față de câteva paciente, deși cred în continuare că toți suntem actori într-un film al vreunui Dumnezeu care se distrează pe seama noastră.
Într-o seară, Gina începe să urle după mama ei.
– Mama! Vreau la mama! Minute în șir, cât strigă, ușa de la salonul nostru nu se deschide și nu vine nimeni să vadă ce se petrece.
Merg lângă patul ei, psihotică și eu, cu gândul că Gina e ca mine – nu are mamă.
– Ce s-a întâmplat cu mama ta, Gina?
– A plecat și m-a lăsat aici!
– Trăiește?
– Da, a bâiguit ea.
Încep să plâng, de supărare că mama Ginei a părăsit-o.
– Vrei o banană, Gina?
– Vreau.
Îi dau o banană, în vreme ce ea se chinuie, legată de pat cum e, să stea în capul oaselor și să mănânce.
O alta, care îmi povestise că a cerșit cândva, vine lângă mine și mă îmbrățișează.
– Sora mea. Ai o țigară?
– Am. Hai să fumăm.
Am ciocănit în ușă, așa cum procedam de obicei și, tot ca de obicei, o asistentă a apărut în cadrul ușii.
– Da. Ce vreți?
– Brichetă.
– Mergeți la baie, să nu fie fum în salon, a spus ea în timp ce ne-a aprins țigările.
Fugim amândouă în baie și fumăm. Pentru țigară, găsim mereu înțelegere. Pentru multe alte nevoi, însă, nu e niciun pic de înțelegere.
În perioada asta, sunt convinsă că internarea este o caznă menită să mă înalțe spiritual. Așa că, atunci când nu stau în patul meu, încep să curăț baia. Din când în când, vorbesc singură.
– Ah, mamă, dacă mă vezi, de acolo din Ceruri, uite. Am ajuns să curăț toaletele la nebuni, mamă.
Gândul ăsta, în mod straniu, nu mă supără – mă gândesc că voi primi răsplata mea în Ceruri.
Într-o zi, prietenul meu – care venise la spital și de două ori pe zi și pe care când îl iubeam, când îl uram – îmi povestește că le rugase pe asistente să ne lase să facem o plimbare în curte, ca să mai iau aer, însă nu primise permisiunea.
După ce el pleacă, încep să mă gândesc tot mai mult la asta – de ce sunt închisă aici? Cine decide că nu am voie să ies? Nu știam toate lucrurile astea. Hotărăsc ca, dacă tot suntem într-un film cu nebuni, iar eu sunt cea nebună – pentru că eu nu mă credeam cu adevărat psihotică – să fac în așa fel încât să merg la un spital adevărat.
Așa că, seara, după ce se termină vizitele, încep să lovesc cu pumnii și picioarele în ușa salonului și să țip.
– Vreau afarăăăăăăăăăăăăăă! Vreau afarăăăăăăă! Vreau la mama mea!
Lovesc așa o vreme, până când ușa se deschide și o infirmieră apare în cadrul ușii.
– Ce vrei?
– Vreau la mama mea. Mama mea este moartă și vreau la ea.
– Doamne ferește!
Infirmiera închide ușa, dar eu continui să izbesc cu mai multă forță, până când mă pomenesc cu un asistent și cu o altă femeie care mă ridică efectiv pe sus, în vreme ce mă zbat. Mă poartă pe brațe până în pat, iar asistentul își așază genunchiul pe pieptul meu, în timp ce țip.
– Aaaaauuuuu!
Mă leagă fedeleș de pat și pleacă.
În urma lor, în salon rămâne stupoare și agitație. Una din prietenele mele, o fată durdulie care și ea îmi poartă pijamalele, zace în pat, cu o pată mare, închisă, pe pantaloni. De frică, făcuse pe ea când am început să țip.
Alta se ridică din pat, nervoasă.
– Ce te apucă, fată, de strigași așa? Vai de capul meu, încă mă trec fiori pe șira spinării.
– O să țip până mă dezleagă, le spun.
Legea sănătății mintale spune că o persoană poate fi legată de pat într-un spital de psihiatrie, dar nu ca sancțiune, și doar după ce s-au epuizat alte metode de a o calma, dacă prezintă un pericol pentru ea însăși. Nimeni nu a vorbit cu mine ca să afle ce se întâmplă, nimeni a încercat să mă calmeze în vreun fel, dar, probabil, dat fiind faptul că lovisem cu picioarele în ușă, și-au zis că reprezint un pericol.
– Vreau la baieeeeeee, încep să țip.
– Aia e, fă pe tine, îmi trântește o infirmieră mai acră.
– Eu nu fac pe mine!
Continui să țip cât mă țin puterile.
În cele din urmă, o asistentă mai amabilă apare lângă patul meu.
– De ce ai lovit cu picioarele în ușă?
– Voiam să ies afară.
– Mai faci, dacă te dezlegăm?
– Nu mai fac…
La două zile după acest incident, sunt anunțată că “mi-a venit hârtia de la judecătorie”. Voi avea dreptul, în sfârșit, să fiu mutată într-o rezervă normală și să iau aer, la regim deschis. Aveam să iau cu mine și furculița pe care, neștiind în ce stare sunt, unul dintre prietenii mei mi-o adusese pentru salată. O furculiță cu care, pe baza ideilor care mi se năzăreau, și eu aș fi putut, oricând, să îmi fac rău mie sau altcuiva. Banala mea furculiță pentru salată.
În România, din momentul în care un pacient reprezintă un pericol pentru el însuși și/sau pentru cei din jur este internat nevoluntar. Legea prevede că decizia de scoatere din secția de închiși trebuie însoțită de un aviz al Judecătoriei. În cazul meu, judecata s-a produs în lipsă, pe baza concluziilor trimise de comisia de medici care m-a examinat la 8 martie. Odată judecat cazul și decisă eliberarea, bolnavul este mutat în regim deschis și se poate externa oricând.
În aceeași zi în care au venit hârtiile de la judecătorie, am fost mutată în regim deschis. Nimeni nu mi-a cerut însă părerea.
Primul lucru pe care l-am făcut când am ieșit de la închiși a fost un duș, în baia comună – de asemenea, fără clanțe. În vreme ce făceam duș în cabina care nu avea nicio protecție, alte femei – psihotice și nepsihotice – intrau în baie.
– Caldă apa?
– Caldă, le ziceam, goală pușcă, dar fericită că dușul este destul de curat cât să mă pot spăla.
Rezerva în care m-au mutat avea inscripționat pe ușă, nu știu de ce, cuvintele Camera de confesiune.
Colega mea de rezervă, o femeie bisericoasă între două vârste, ajunsese la psihiatrie după ce începuse să i se pară că o colegă – lucra într-un minister – avea ceva cu ea. Stresul de după preluarea de către România a președinției Consiliului UE – spunea ea – o adusese aici.
Nu credeam că lucrează cu adevărat într-un minister, ci credeam că este pusă acolo ca psiholog pentru mine. Psihologul meu personal care mănâncă și doarme cu mine, cum ar veni. Așa că, am început să îi povestesc lucruri din viața mea, iar ea a început să îmi ofere cărți de rugăciune.
Într-o dimineață, mi-am petrecut ore în șir citind rugăciuni pe o bancă, în fața spitalului. Plângeam și tremuram de frig, în pijamale, când o fată cu ochi albaștri a venit lângă mine.
– Ce faci? Ești internată aici?
– Da, i-am răspuns, cu glas plângător fetei, care în mod clar nu era pacientă.
– Liniștește-te, o să fii bine, mi-a spus. Ți-e frig, vrei hanoracul meu?
– Da, i-am zis.
Fata s-a dezbrăcat, mi-a dat hanoracul ei kaki și mi-a zâmbit din nou. Zâmbetul ei m-a încălzit.
– Am fost și eu așa. O să te faci bine, o să vezi.
I-am mulțumit. Nu am aflat niciodată cum o cheamă, dar întâlnirea cu ea și hanoracul kaki mi-au rămas printre puținele amintiri frumoase din perioada respectivă. I-am păstrat bluza și, când eram tristă, în perioada de după spitalizare, o îmbrăcam și ieșeam să alerg.
În rezervă, mi-am petrecut timpul ascultând slujbe sau, din când în când, muzică mai comercială. În capul meu, în continuare, era ceață. În fiecare zi, dădeam de pomană pentru sufletul mamei mele toate alimentele pe care le primeam. După ce le dădeam de pomană la bucătărie, mulțumeam tot eu, cu capul plecat. Știam, din cărțile cu sfinți pe care le citisem în copilărie, că așa se manifesta adevărata umilință.
Când prietenul meu mi-a adus un buchet de lalele roșii, le-am dat și pe acelea unei asistente – nu credeam că sunt de la el, cu adevărat. I-am spus tot eu: mulțumesc.
După ce mi-am donat toate alimentele și toate hainele, i-am cerut colegei mele de rezervă puțină mâncare – hrana, ca în orice spital, era insuficientă.
– Îți dau doar puțin, mi-a zis ea, și am împărțit amândouă o fasole bătută.
Apoi, m-a întrebat:
– Tu știi cele 10 porunci?
– Nu le știu.
– Vrei să le scriem împreună?
– Vreau.
Prima poruncă: “Eu sunt Domnul Dumnezeul tău; să nu ai alți dumnezei afară de mine.”
Colega mea de cameră a putut să rostească doar 9 dintre cele 10 porunci.
– E OK, i-am zis. E bine dacă le țin minte pe astea.
– Am să mă rog acum.
– Bine. Mă rog și eu. Vrei să mergem la biserică?
– Haide.
Într-una dintre zile, mă invită la o plimbare. Cu o seară înainte, plânsese, pe motiv că mama ei nu o iubește, așa că mă alătur, bucuroasă. Acum, cred că menirea mea este să învăț oamenii să fie mai buni. Mă gândesc că o pot ajuta și pe ea.
– Haide la biserică, îi zic.
– Haide.
Ajungem la biserica din curtea spitalului, dar e închisă. Pe un perete, stă scris: “Harul Domnului este cu acela care mulțumește”. Mă tulbur. Mă întorc spre colega mea de rezervă și îi zic, cu capul plecat:
– Mulțumesc.
În sinea mea, îmi spun că ea mă învățase lecția umilinței – am vrut să îi predau o lecție, dar găsisem una la ușa bisericii. Mai aveam multe de învățat, iar a doua zi urma să să mă externez. Voluntar.
Psihoza mea nu s-a vindecat în spital. Pe foaia de externare, diagnosticul este tulburare psihotică acută nespecificată. Starea este ameliorată.
Ceva mai târziu. Am ieșit din spital fără să mai cred, într-adevăr, că sunt filmată, dar cu alte idei delirante în minte. O vreme, am mers prin biserici și am plâns. Când scârțâia podeaua, credeam că Dumnezeu mi-a trimis un semn. Am căutat fundații care să se ocupe de oameni cu psihoze, dar, în România, odată externat, bolnavul psihic pică în grija familiei. Dacă nu ai familie sau familia nu înțelege ce se petrece – iar a mea nu a înțeles – rămâi, teoretic, în grija unui medic. Nu există însă niciun program, nicio fundație, care să se asigure că bolnavii își iau pastilele și se reintegrează în societate.
După toată această poveste de nebunie, am ieșit din spital și am primit două săptămâni de concediu medical. Un concediu medical în care, dacă prietenul meu nu m-ar fi amenințat că, dacă nu îmi iau tratamentul ne despărțim, probabil nu aș mai fi luat pastilele. Zi de zi, m-am gândit că menirea mea este să mă călugăresc, să demisionez și să încetez să îmi iau pastilele.
Zi de zi, am căutat biserici în zonă, în vreme ce familia mea mă bănuia că aș fi drogată sau, pur și simplu excentrică. Am intrat în biserici și mi-am plâns mama – fiindcă așa începuse totul.
M-am întors la muncă după două săptămâni, chinuită de anxietate și depresie. În perioada care a trecut de atunci și până acum, psihoza s-a curățat, am păstrat legătura cu medicii și, cu ajutorul altor oameni, am reușit să îmi reiau viața ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În realitate, se putea întâmpla, însă, orice, iar eu am avut, pur și simplu, noroc.
