Curiosul caz al Rodicăi Nica, fata care a ajuns prim-ministrul României

Există și români care atunci când o văd pe Viorica Dăncilă la televizor nu îl zăresc pe Dragnea în spatele ei, suflându-i ce să spună, dându-i coate când să aprobe, când să nege și când să se îndepărteze de periculosul pupitru cu microfoane.

Ci o văd doar pe Rodica Nica, fosta lor colegă de liceu din Ploiești. Fata prietenoasă, comună, mediocră la învățătură, la fel ca ei, alături de care au împărțit băncile Liceului „Mihai Viteazul”, la sfârșitul anilor ’70.

Vedenia aceasta a început să le inflameze retina la câteva zile după ce premierul Dragnea 3 a fost votat de Parlament. O vedeau pe Rodica lor la televizor, botezată „Viorica Dăncilă”, și nu știau de unde s-o ia.

Ea era?

După mers și voce, da, ea era!

Dar după nume?

„Dăncilă”, în loc de „Nica”, era explicabil, se măritase.

Dar „Viorica”, în loc de „Rodica”?!

Își schimbase, între timp, și prenumele?

Dacă da, curios lucru, nu renunțase la „Vasilica” – după care nu o striga aproape nimeni. Ci la „Rodica”, cum îi ziceau ei toți.

Apoi, nici o referire la Ploiești, orașul unde crescuse și învățase, ci doar la Teleorman și la Videle?!

Și coafura aceea platinată, ca un aranjament ikebana, pentru care a fost luată în derâdere încă din prima zi…

În ciuda acestor ciudățenii, da, ea era!

Luni bune, câțiva dintre cei care au cunoscut-o în adolescență pe Vorica Dăncilă au păstrat doar pentru ei această revelație, apoi au zis să o împărtășească cu restul lumii.

Și s-au hotărât să strecoare pontul redacției Recorder.

Recorder a considerat pontul un subiect care merită atenție și a încercat să coboare în trecutul îndepărtat al premierului României.

CARTIERUL

Tânăra Viorica Dăncilă a locuit în Ploiești, pe o stradă de la marginea orașului. O stradă lungă, cu nume la fel de lung, Soldat Erou Nicolae Arhip, străjuită de blocuri cu patru etaje.

De la fereastra ei, se vedea o mică parcare, iar dincolo de parcare mai era doar câmpul.

Înainte de câmp, însă, era calea ferată pe care trenurile de la București se târăsc în sus, spre Valea Prahovei.

Vecinii spun că mama ei a locuit aici până la moarte. Era o femeie corpolentă, care, la bătrânețe, se deplasa atât de încet încât părea că stă pe loc chiar și atunci când mergea.

Cobora din apartament însoțită de un cățeluș, care ba i se încurca printre picioare, ba o lua la fugă să-i deschidă drumul.

A murit cu doi ani în urmă, iar apartamentul ei a fost moștenit de Viorica Dăncilă.

Premierul îl ține gol și-i plătește întreținerea prin intermediul unor rude, care locuiesc două scări mai încolo.

Ar cam fi trebuit să li-l dea rudelor de pomană – bârfesc vecinii – că ea oricum e plină de bani.

Dar uite că nu li-l dă.

Preferă să îl lase să zacă pustiu.

Când Viorica Dăncilă a fost propusă premier de Liviu Dragnea și acceptată de Klaus Iohannis, în blocul din Ploiești în care a copilărit a domnit liniștea.

Cu câteva excepții, nu mai trăiește nimeni care să fi locuit aici înainte de 1988, când ea a părăsit cartierul și s-a dus să lucreze la sondă, la Videle.

Nimeni care să o fi cunoscut.

Veteranii acestui bloc sărăcăcios au dat demult ortul popii, iar în locul lor s-au mutat familii tinere.

În anii din urmă, Viorica Dăncilă venea rar pe la mama ei și foarte puțini aveau habar cu ce se ocupa și cum o cheamă. Vedeau doar, când și când, o tipă blondă, cu părul vâlvoi, învăluită în farduri și pomezi, care aici apărea, aici se făcea nevăzută.

După ce bătrâna a murit, vine și mai rar, doar la parastasele de peste an.

A trebuit să treacă două, trei luni pentru ca locuitorii Străzii Soldat Erou Nicolae Arhip să afle minunea. Vestea s-a întins ca un foc mocnit, din scară în scară, și încă se mai răzlețește pe străduțele cartierului.

– Da, da, nu e o glumă, prim-ministrul României e fata doamnei grăsuțe, care locuia singură, la etajul unu. Bătrâna aceea care umbla după ea cu un cățel de buzunar, pekinez sau chihuahua.

LICEELE 

În CV-ul Vioricăi Dăncilă, scrie că s-a născut în Teleorman, la Roșiorii de Vede. Însă în șirul celor treisprezece cifre ale CNP-ul ei apare indicativul „29” – rezervat locuitorilor județului Prahova.

Cele două informații nu sunt contradictorii: în martie 1978, când în România au fost instituite CNP-urile, perechea de cifre prin care indivizii sunt legați de câte o zonă a țării a fost atribuită după domiciliu, nu după locul de naștere.

E posibil ca Viorica Dăncilă să fi venit pe lume – cum spune în CV – la Roșiorii de Vede.

În martie 1978, însă, la ora „Revoluției CNP-urilor”, premierul de azi al țării se afla la Ploiești. Era o adolescentă de paisprezece ani. Abia își scosese buletinul de identitate și aștepta cu emoție examenul de treaptă întâi.

Emoțiile s-au întețit în ziua în care s-a așezat în fața avizierului de la Liceul „Mihai Viteazul” și s-a apucat să se caute pe lista celor care dăduseră admitere la această școală.

A căutat și a tot căutat până s-a oprit aproape de rama de metal a avizierului. Luase examenul la limită. Aterizase de puțin deasupra linei roșii, în ultima clasă a seriei, la IX-a J – povestesc foștii ei colegi.

Marinela Săvescu a fost în aceeași clasă de liceu cu Viorica Dăncilă, și după treapta întâi, și după treapta a doua.

Femeia se uită la televizor moderat, știe bine cine este premierul țării, dar nici prin cap nu i-a trecut, în toate aceste luni din urmă, că marioneta lui Liviu Dragnea este, de fapt, una dintre fostele ei prietene din școală.

A aflat acum, de la noi. Și, când a aflat, a început să vorbească singură. Să se bâlbâie, mai bine zis. A socotit pe degete, i s-a uitat în CV, frunzărindu-l pe ecranul unui telefon mobil, și a examinat pozele din prezent ale Vioricăi Dăncilă cu atenția unui negustor de artă.

-Nu se poate! Extraordinar!… Da, așa e!… Incredibil, ea este!

Au fost mai întâi colege la „Mihai Viteazul”, liceu așezat în inima Ploieștiului, pe bulevardul cu castani al orașului.

La treapta a doua, însă, nu au mai reușit să intre tot la „Mihai Viteazul”, și au ajuns amândouă la „Energetic”, un liceu de cartier, cu profil tehnic.

Dar cum anume ar fi putut să o recunoască Marinela Săvescu pe fosta ei colegă, dacă, în anii de liceu, pe Vasilica-Viorica Dăncilă o chema Vasilica-Rodica Nica?!

Rodica, ei așa îi ziceau. Așa îi zicea toată lumea, profesori și elevi. Vasilica o strigau doar băieții care voiau să o tachineze.

E posibil ca „Rodica” să fi fost doar un nume de alint, iar în acte să o fi chemat, de fapt, Viorica?, întrebăm.

– Nu, nu! Vasilica-Rodica Nica, așa o chema! Am auzit numele ăsta patru ani la rând, zi de zi, când se striga catalogul.

Rodica nu era chiar cea mai bună prietenă a ei, dar erau destul de apropiate. Sunt născute amândouă în decembrie. Marinela nu a putut să uite acest mic amănunt biografic.

Când erau în ultimul an de liceu, la două săptămâni după ce ea și-a serbat majoratul, toată clasa a mers pe Strada Soldat Erou Nicolae Arhip, să o aniverseze pe Rodica.

– Cred că aceea a fost singura oară când ne-a invitat la ea acasă. În rest, nu știu de ce, se cam ferea să ne cheme înăuntru. Ne dădea întâlnire doar în fața blocului sau pe undeva, prin oraș. Parcă mereu găsea o scuză ca să ne țină la distanță de casa ei. Am impresia că locuia doar cu mama și cu o bunică. Despre tatăl ei, nu știu nimic. Nu știu dacă avea tată.

PĂRINȚII

Părinții Rodicăi au divorțat de tineri, spun foștii vecini ai premierului. Din cauza asta, Marinela Săvescu n-a putut să-i vadă împreună la acea petrecere de majorat.

Mama era țesătoare la fabrica de postavuri „Dorobanțul”, traversa orașul de la vest la est ca să ajungă la serviciu.

Iar tatăl, Filimon Nica, lucra în Armată.

Bărbatul s-a recăsătorit, între timp. Trăiește și astăzi.

Stă la o altă periferie a Ploieștiului, într-o zonă rău famată de lângă ruinele rafinăriei Astra: un apendice rural al Ploieștiului, cu ulițe pietruite care trec, ca niște tuneluri, prin iarba înaltă a buruienilor și lasă în urmă căsuțe de pământ cu acoperișuri prăbușite și garduri căzute.

Tatăl Viorică Dăncilă s-a stabilit în acest ghetou la începutul anilor ’90 – spune un bărbat, care se laudă că l-a avut în gazdă vreme de zece ani, într-una dintre casele coșcovite ale cartierului.

După ce a părăsit Armata, în condiții necunoscute, a muncit ca paznic la o stație de betoane din apropiere. Tot acolo, tot ca paznic, a lucrat și a doua lui soție.

Astăzi, Filimon Nica părăsește, din când în când, lumea lumpenproletariatului în care își duce zilele și urcă toate treptele sociale, până la confortul în care a ajuns să i se răsfețe fiica: merge să vadă de vila ei de 400 de mp de la Predeal, care rămâne mai tot timpul goală.

Viorica Dăncilă nu e singura lui fată. Mai are una, născută din al doilea mariaj. O fată pe care, culmea, tot Rodica a botezat-o. Atât de mult i-a plăcut acest nume încât, după ce prima născută l-a abandonat, i l-a pus fiicei următoare.

Așa s-a auzit, cel puțin, la telefonul fără fir înnădit între foștii vecini ai premierului – rețeaua de bârfe care își întinde brațele la ora siestei, printre locatarii bloculețelor de pe Strada Soldat Erou Nicolae Arhip.

Briza de zvonuri care adie prin acest cvartal ridicat în extremitatea de vest a Ploieștiului confirmă că Rodica și-a schimbat numele în Viorica – așa cum bănuiesc foștii ei colegi de liceu.

De ce l-a schimbat?, întrebăm.

– Uite-așa, fiindcă nu-i plăcea!

Recorder l-a rugat pe premierul României să infirme sau să confirme această informație, însă șefa Guvernului nu a răspuns, până la această oră, solicitării noastre.

ACASĂ

Sunt 37 de ani fără cinci luni de la majoratul acela pe care Marinela Săvescu și-l aduce aminte de parcă a fost ieri.

E atât de mult de atunci încât, în vremea asta, ar fi fost timp să se nască două generații de copii și să-și serbeze și ei majoratul.

Adrian Breană a fost și el coleg cu Rodica Nica. Doar la „Mihai Viteazul”, nu și mai departe, la „Energetic”.

Și el a ajuns o dată la ea acasă. Era tot decembrie, tot ziua ei de naștere. Dar nu majoratul, ci aniversarea de la 16 ani.

Era decembrie 1979!

A fost o petrecere micuță, la care mama Rodicăi l-a șocat printr-o întrebare libertină. A vrut să știe dacă tinerii invitați fumează, ca să le aducă scrumiere! Nu a putut să uite nici până azi întâmpinarea aceea, care l-a făcut să se simtă, dintr-o dată, ca un bărbat.

El să fumeze…

Oare din libertinajul acela se rătăcise ceva și în personalitatea Rodicăi?

– Nu, nu, nici vorbă! Rodica era la polul opus, spune Adrian Breană. Dacă te-apropiai prea mult de ea, se-nfoia ca pisica, te zgâria și nu lipsea mult să te și ia la palme.

Era o fată de gașcă, simpatică, săritoare, modestă, prietenoasă. Dar la învățătură era slabă, cum erau mai toți din clasa aceea lanternă roșie a Liceului „Mihai Viteazul”, continuă bărbatul.

Amintirile lui nu se împacă însă cu ale Marinelei Săvescu, în această ultimă privință. Rodica era silitoare la școală, spune femeia.

Dacă într-a noua și-a zecea a mai scăldat-o, într-adevăr, după ce s-a lovit de eșecul de la treapta a doua, s-a pus serios cu burta pe carte. Mulți dintre cei care nu au mai reușit să continue la „Mihai Viteazul” au nimerit într-o singură clasă, la „Energetic”, li s-au dat cei mai buni profesori ai acestei școli mărginașe și au format aici colectivul cu cele mai bune rezultate din an.

Dacă era așa de bună la învățătură, cum își explică faptul că acum, în doar șase luni, a devenit regina continentală a gafelor?, întrebăm.

– Era bună în înțelesul școlii de atunci. Nu chiulea de la ore, își vedea de lungul nasului și tocea, cum făceam noi toți. Avea note mari! Doamne-ferește, n-a zis nimeni că era sclipitoare! Aveam prin clasă și câțiva colegi sclipitori, dar nici eu, nici ea nu eram printre ei.

FACULTATEA 

Rodica nu a intrat din prima la facultate (amănunt care se poate deduce și din CV-ul public al Vioricăi Dăncilă).

Marinela Săvescu ține minte că fosta ei colegă a dat examen la Politehnică, în București, nu mai știe la ce profil, și a căzut. La fel, de fapt, a pățit și ea.

Anul următor, amândouă au dat admitere la universitatea tehnică din oraș, Institutul de Petrol și Gaze. Rodica, la secția de Foraj, la zi, iar ea, la un alt profil, la seral.

La Foraj se intra ușor, dându-i bună-ziua decanului, dar se absolvea greu, trecând prin examenele unor materii imposibile.

Din câți se așezau în băncile anului întâi, la final, mai ieșeau doar jumătate sau chiar și mai puțin de jumătate.

Spre deosebire de șeful ei de azi, Viorica Dăncilă n-a rămas repetentă la facultate. Din CV-ul ei reiese că a intrat la Institutul de Petrol și Gaze în 1983 și a terminat, mergând șnur, cinci ani mai târziu, în 1988.

Marinela Săvescu știe că, după absolvire, Rodica a primit repartiție la Videle, dar, de atunci, nu a mai auzit nimic de fosta ei amică.

S-a mai gândit la ea de multe ori – oare ce-o mai fi făcând Rodica? – dar de văzut, niciodată.

Și acum, dintr-o dată, vestea asta, pe care i-au adus-o ziariștii. Că Rodica e, de fapt, prezentă pe toate canalele de televiziune, pe toate posturile de radio, și-i intră, fără să știe, zi de zi, în casă!

Ascunsă sub claia aia de păr ca un cuib de viespi e colega ei șatenă, fără fasoane, cu care îi plăcea să vorbească, să-și verifice temele și cu care mai repeta, din când în când, lecțiile.

Rodica a ajuns prim-ministru!

Se simte în tonul foștilor colegi ai Rodicăi o nostalgie, o evlavie față de anii aceia îndepărtați de școală. Vorbesc despre ei ca despre ora de aur a vieții lor, în care s-au făcut și s-au desfăcut destine, în care s-au creat ierarhii pentru tot timpul care le mai rămăsese de trăit.

Erau ani sumbri, într-o lume închisă, organizată deterministic, în care elevii tremurau în fața profesorilor, fiindcă o singură notă proastă putea devia sau chiar schimonosi cursul unei vieți.

Iar emoțiile, fricile pe care le-au trăit împreună au reușit să supraviețuiască până astăzi, topite într-o solidaritate care nu poate fi uitată, indiferent de opiniile lor politice de acum.

Azi, când zeci de ziariști se îndreaptă spre Viorica Dăncilă, cu microfoanele și cu reportofoane lor, ca o pasăre de pradă uriașă, vânând apariția iminentă de noi și noi gafe, parcă te aștepți ca de pe buzele lor să se ridice, chiar și involuntar, un murmur discret de încurajare, în amintirea camaraderiei aceleia de demult: „Haide, Rodico, nu-i lăsa să mai râdă de tine! Descurcă-te de un cinci și la lecția asta!”.

Rodica, colega lor banală, căreia soarta i-a rezervat acest noroc paradoxal în viață: să conducă România și să fie, în același timp, cea mai ridicolă persoană din întreaga țară.

CITIȚI ȘI: Tatăl Vioricăi Dăncilă, condamnat la închisoare și amnistiat pe vremea lui Ceaușescu

ionu