Enervantul

Din când în când, pe Recorder veți găsi interviuri despre copilărie. Așa considerăm noi: că vorbim prea puțin despre copiii care am fost și că uneori este nevoie să ne întoarcem în timp pentru a înțelege mai bine cine suntem. Lansăm, așadar, rubrica „Amintiri din copilărie”, pentru toți cei care nu au nimic împotriva textelor lungi și a cuvântului nostalgie.

Marius Manole (38 de ani) este cel mai ocupat actor de teatru din România. Joacă în atât de multe spectacole încât pare că e prezent în mai multe locuri deodată. Cei care nu merg la teatru au auzit, în sfârșit, de el la un show de dans care s-a dat la televizor și pe care Marius Manole l-a câștigat.

Au fost însă timpuri când nu câștiga niciodată. În copilărie, la Iași, Marius era supranumit Michiduță, pentru că era energic, pârâcios și enervant. Toți ceilalți copii erau de acord: ăsta mic parcă are un drăcușor în el! Michiduță era peste tot, dar de cele mai multe ori îi încurca pe ceilalți din jocurile lor. Așa se face că toate echipele în care evolua și el luau, inevitabil, bătaie. Și apoi pe cine se răzbunau? Sigur că da. „Dădeau în mine ca-ntr-un sac de cartofi!”.

Michiduță a descoperit teatrul la șapte ani, din întâmplare. Se dusese la un curs de fotografie, dar în viteza repartizărilor a fost trimis la teatru, și era prea rușinos ca să conteste decizia unui adult. Așa că a rămas la teatru.

S-a descoperit repede că avea talent. A făcut niște roluri nemuritoare în serbările școlare. Putem spune că s-a remarcat în rolul “Fulgul”. Dar consacrarea i-a adus-o “Mărul”. Nu a mai fost Măr ca el în Iași!

Era mereu ales să spună poeziile patriotice, căci le spunea cu patos, și crede că dacă nu cădea comunismul era omul lor, fiindcă îi plăceau serbările populare, era ascultător, îl încântau ordinea și disciplina spectacolelor de odinioară.
La Revoluție a crezut că va fi ucis fiindcă ridicase ode Partidului la Cântarea României. O noapte a dormit în cadă. Când a văzut că l-au prins pe Ceaușescu a scris și el pe ușa de la baie: Libertate! Libertate! Trebuie să înțelegeți că în toate aceste amintiri, Marius presară și ironie, și autoironie. Așa e el. Râde și se minunează când își amintește: “Ce prost eram la doișpe ani!”.

Manole e un actor excepțional tocmai pentru că nu s-a despărțit niciodată de copilărie. E curios și sincer, prinde totul repede, parcă din zbor, și n-are deloc astâmpăr. În adolescență, trăia mai mult prin cârciumi, cu actorii mai mari, de la Naționalul din Iași. Pierdea nopțile, făcea slalom printre datorii și puțini din familie mai credeau că se va alege ceva de capul său. Acum, după ce l-au văzut la televizor, s-au mirat: uite că…

El însă a fost mereu convins că are o stea numai a lui și că va ajunge om mare. Iar acum, când a ajuns, se uită înspre copilărie și spune că i-a fost fericită.

Recorder: Marius, tu ești născut la Iași. Ai copilărit la bloc, în România anilor ’80. Cum era?
Marius Manole: Cum să fie? Veneam de la școală, aruncam ghiozdanul, dădeam jos uniforma, luam o palmă după ceafă de la mama și plecam afară, la joacă. Era un ritual: pac, ghiozdanul! pac, uniforma! pac palma după ceafa! Și fugeam. Stăteam în fața blocului și jucam tot felul de jocuri. Unul se chema „Flori, fete, filme sau băieți, muzicanți sau cântăreți“. Plecau doi dintre noi și trebuia să ghicești la ce s-au gândit ei. Ăsta era un joc mai puțin activ, dar în rest aveam numai din astea de fugă: „V-ați ascunselea“, „Prinselea“, „Rațele și vânătorii“. Alergam în continuu.

Aveați o gașcă la bloc?
Eu stăteam la Z1, eram gașca de la Z1. Chiar și așa, eu am fost un om care n-a avut niciodată o gașcă foarte fixă. Eu fac parte din toate lumile. Nu știu dacă nu-mi place sau nu pot să rămân foarte tare într-un singur loc, într-o singură gașcă. Nu am talentul ăsta – să cultiv prietenii foarte apropiate.

[perfectpullquote align=”full” cite=”” link=”” color=”” class=”” size=””]Am luat multă bătaie în copilărie. Mă băteau pentru că eram enervant. Foarte enervant! Și cum se enerva unul pe-acolo, pe cine să se descarce? Pe Manole! Dădeau în mine ca în sacul de cartofi.[/perfectpullquote]

Deci nu erai un lider în gașca ta de la bloc?
De unde lider, că eu eram unul dintre copiii cei mai bătuți de la bloc. Am luat multă bătaie în copilărie. Mă băteau pentru că eram enervant. Foarte enervant! Porecla mea era Michiduță. Michiduță înseamnă drac, drăcușor. Și cum se enerva unul pe-acolo, pe cine să se descarce? Pe Manole! Dădeau în mine ca în sacul de cartofi. Plângeam că am luat bătaie, mă duceam acasă și mă mai bătea și tata o dată, că de ce am stat să mă bată ăla. Păi, nu am stat tata… așa s-a întâmplat. (râde)

Deci fugă și bătaie, cam asta a fost copilăria lui Marius Manole.
Da, am luat multă bătaie, și tot timpul – îmi aduc aminte – eram în echipa perdantă. Niciodată nu eram în echipa care câștiga. Și la Pătrățica, și la fotbal, la toate. Echipa mea pierdea tot timpul, inevitabil. Nu știu cum naiba…Se fereau toți de mine. Când venea Michiduță…, „luați-l voi“, „nu mă, luați-l voi de data asta, că data trecută a fost la noi…“
Și uite-așa.

La sfârșitul anilor ’80, România trecea printr-o perioadă foarte dificilă: cu cozi, cu raționalizarea mâncării, a energiei electrice. Dincolo de joaca din fața blocului, simțeați ceva din toate astea?
Nu, absolut nimic. Părinții noștri reușeau foarte bine să ne protejeze. Nu-mi aduc aminte de discuții în casă, mamă, cât de greu ne e. Sau că n-aveam mâncare. Tot timpul aveam ceva de pus pe masă. Toți aveau pe cineva la o alimentară, care avea pe cineva, care cunoștea, care avea o rudă, căreia tu îi dădeai ceva, ea îți dădea altceva… Era trocul ăla care funcționa foarte bine. Tu îi dădeai niște sfoară, ei îți dădeau salam sau o pereche de pantofi. Și perechea de pantofi se transforma în banane și după aia bananele în salam. Era o descurcăreală, care a devenit, după aia, pe față. Atunci era ascunsă, acum e pe față. Dar atunci nu simțeam. Nu știam nimic despre cenzură, nu știam nimic despre faptul că părinții noștri trăiau într-o teroare. De fapt, nici nu trăiau într-o teroare, oamenii mici nu trăiau în teroare, că nu venea nimeni la fabrică la tata să-l facă turnător sau să-l scrie la catastif. Părinții mei erau simpli muncitori, nu știu să fi avut probleme cu lucrurile astea.

[perfectpullquote align=”full” cite=”” link=”” color=”” class=”” size=””]Dacă mai dura comunismul, eu eram unul dintre oamenii lor! Aveam stofă de lider, din ăsta ușor pupincurist[/perfectpullquote]

La Revoluție cum a fost?
Țin minte că a fost o mare bucurie. Eu am făcut multe la Revoluție: strigam tot timpul prin casă „Moare Ceaușescu!“ Aveam 11 ani, nici nu știam prea bine cine era Ceaușescu, dar strigam. Am scris pe ușa de la baie, pe niște foi mari: „Moare Ceaușescu!, Libertate!“ Pe ușa de la baie…

Și părinții tăi ce ziceau?
Mama a venit acasă de la serviciu mai devreme. Se zvonea la Fabrica Textila din Iași, unde lucra mama, că tot Iașiul e înconjurat de teroriști, că pădurea Bârnova e plină de teroriști: „De Revelion pe masă/ Câte-un mort în fiecare casă“. Se zvonea că trebuie să stăm în baie, pentru că trec gloanțele prin pereți, cred că am și dormit o noapte în cadă. Ca să nu mă atingă glonțul. Amintirea cea mai… Eu făceam parte din corul școlii, la Clubul Copiilor, și eram printre pionierii fruntași ai acelei perioade. Dacă mai dura comunismul, eu eram unul dintre oamenii lor! Dintre oamenii de vază. Din ăia care duceau stindardul mai departe. Eram foarte bun!

Recitai poezii patriotice?
Da, îmi făcea mare plăcere să recit poezii patriotice. Aș fi fost fruntaș la ei, sunt convins. Îmi plăcea, și acum îmi place să fiu înregimentat, să-mi dea cineva ordine, și eu să le execut. Și le execut bine. Aș fi ajuns orice aș fi vrut eu să ajung. Aveam stofă de lider, din ăsta ușor pupincurist. Tocmai de asta mă feresc să judec pe cineva care a trăit pe timpul ăla, pentru că nu știu cum aș fi reacționat eu. Dat fiind că am făcut compromisuri și când nu m-a obligat nimeni, când nu mai era comunism, cred că atunci aș fi făcut cu atât mai mult. Deci…, da, aș fi fost unul de-al lor. Poate că nu aș mai fi fost actor. Aș fi fost cineva acolo, la noi, la Casa Pătrată (n.r. – Prefectura din Iași).

Unde recitai poezii patriotice, la serbările școlare sau unde?
Eram la Corul Copiilor, acolo, la Șoimii Patriei, și la recitat de poezii… Și stați să vedeți că la Revoluție s-a scos tot: aparate electrice, cărți, căiete. Le-au scos revoluționarii din Primărie, le-au pus în față și le-au dat loc. Eu stând foarte aproape, m-am dus și eu pe acolo. Am găsit o cărticică cu Cântarea României, am deschis la pagina 4 și acolo eram eu: „solist Marius Manole…“ Și m-am speriat atât de tare că mă prind ăia, că mă împușcă, că mă recunosc, încât am fugit acasă… M-am dus acasă: „mamă, mă caută ăștia să mă omoare, uite, m-au trecut aici în cărticica asta…“ Eu participasem la Cântarea României ca pionier, eram compromis politic, practic. Și mi-a fost frică că mă împușcă, că apar în cărticica aia. Nu eram chiar așa prost. Doișpe ani aveam? Uuu, ce prost eram la doișpe ani, totuși! Cum poți să fii atât de naiv?

Ce te făcea fericit în copilărie?
Dulciurile mă făceau fericit, să fiu lăsat să mă joc cât mai mult mă făcea fericit. În afară că mă băteau mama și tata, tot timpul eram fericit. Chiar și atunci eram fericit – când mă băteau. Am fost un copil foarte fericit. Am știut de atunci că am un drum al meu.

Cum de ai știut?
Măi frate, nu știu. Știu că eu când am fost în clasa a V-a, i-am zis cuiva din fața blocului că eu am o stea a mea, care o să mă ajute să devin cineva. Și tocmai de asta eram și foarte relaxat, foarte liniștit. Nu mă stresam pentru nimic, la școală nu învățam bine. Nu am fost elev fruntaș la școală, niciodată. Deși luam note mari. Prindeam repede, pac, pac, pac. Îi păcăleam pe ăia, îi amețeam.

Nici în adolescență n-ai avut îndoieli, vârsta aia dificilă, știi tu…
Nu. Niciodată n-am pierdut încrederea asta. Am avut problema cu coșurile, mult timp, mult timp… Am mai avut o problemă cu o fată Loredana, din bloc, care m-a chinuit mult timp, vreo zece ani. După care m-am răzbunat. Nu pot să vă spun cum. E căsătorită azi Loredana, am senzația că are și doi copii…

Ai mai ținut legătură cu cei de la bloc, prietenii din copilărie?
Cred că m-am împrietenit pe Facebook cu câțiva dintre ei. M-au văzut pe la televizor, și-au adus aminte că eram în bloc cu ei și mi-au dat add pe Facebook. Apropo de asta, m-am întors cu un spectacol la Iași, cu Maia Morgenstern și Medeea Marinescu, Cei trei M se cheamă, și au venit colegii din bloc. Amelina cu Bianca și Alina de la etajul III. Și ne-am întâlnit prima dată toți, după mult timp, mult timp… Au venit cu copiii, s-au transformat, ne-am schimbat toți, îți dai seama… Bianca nici nu mai stă în țară. Venise întâmplător.

Apropo de convingerea că vei ajunge cineva, când ai început să-ți dai seama că te-ai putea îndrepta spre teatru? Aveai roluri în serbările școlare?
Tot timpul aveam rolul principal, am fost talentat de mic. Eram ca un păduche în frunte, de-aia mă și băteau toți. S-a făcut radioul școlii, cine prezenta? Eu prezentam. Făceam dedicații, luam bani: de la Ionel pentru Cornelia, din clasa a IV-a B, cu toată dragostea. Și luam niște bănuți. Sanchi: cică pentru radioul școlii. De unde! Investeam în mine. I-am investit bine. Deci făceam de toate: asta cu radioul, serbările, eu organizam, făceam regia la serbări, mă lăsa învățătoarea. Prima mea poză din copilărie este cum îi spuneam eu poezii lui Moș Crăciun. Se băteau părinții să ne facă costum… Costum de fulg. Am jucat Fulgul, Pepenele, Soarele, Vântul de Est.

Care a fost cel mai bun rol pe care l-ai jucat la serbări?
Cel mai bun rol al meu din copilărie a fost Mărul. Ăla mi-a ieșit bine, nu știu de ce. Mă luptam cu celelalte fructe. Era o luptă care să îl impresioneze pe Pepene (n.r. râdem împreună). Nu mai râdeți, vă rog eu mult. Pepenele era un fel de Rege Leu, ca să facem o paralelă cu lumea animalelor. Și avem și un cântecel cu care terminam acest spectacol în care jucam eu, că la final apărea soarele care domolea toate fructele, le încălzea. Și se termina așa: „Bună dimineața, Soare/ Noi te salutăm/ Primăveri cu sârg/ Hai să adunăm/ În al păcii gând/ Hei!“

Erai un elev popular în școală?
Eram și popular, și enervant. Eram popular, eram, eram. Eram un popular care luam bătaie, nu prea se potrivesc, nu prea se pupă, dar uite că luam, e o contradicție. Lumea mă știa, asta nu înseamnă că mă plăcea cineva, dar mă știau. Îmi plăcea să ies în evidență peste tot. La stadion, la atletism, mă duceam, alergam și făceam atâta circ, că părea că eu am câștigat. De unde, nu terminam niciodată, leșinam, mereu făceam circ, că mi-e rău, că se cheme Salvarea, de ziceau toți că eu am câștigat, nu-l mai băga nimeni în seamnă pe cel care câștigase. Nu îl mai remarca nimeni, toată lumea era cu mine, că nu mai aveam calciu, magneziu, că îmi cădeau astea. Pe unde mergeam mă făceam remarcat. Am fost un elev care niciodată n-a vrut să stea în bancă, n-am fost un elev cuminte, dar profesorii mă iubeau. Ajunsesem la performanța că îmi spuneau: „Vezi, învață și tu, că mâine te ascult“. Și de acolo începea teatrul. Eu știam ce aveam de învățat, că veneam pregătit. Și, când mă scoteau la tablă, eu făceam ca fetele astea care iau acum premii: „Vai, eu!?“. Mă prefăceam surprins. Și mă duceam la tablă și știam lecția, știi? Și luam zece. Așa făceam.

Brusc, Marius Manole este scuturat de un fior de nostalgie și începe să cânte: „Copilărie/ Dulce melodie/ Copilărie/ Misterios amor/ Copilărie/ Cooo-pi-lăăărie, din armonia inimi cu… dor“

Tu ai jucat și roluri de copii în câteva piese. Cum e, e mai greu?
Nu îmi e greu să joc un copil. Pentru că mie mi-a rămas puternic starea de copil și cred că în meseria asta e starea principală pe care trebuie să o păstrezi. Starea asta, de a te juca, de a fi curios, de a avea în permanență surprize, de a încerca. Asta ar trebui să o ai mereu în meseria asta. Nu îmi e greu, îmi place să joc copii.

Când ai început să faci teatru mai serios, să depășești rolul Mărului de la serbările școlare?
Pe vremea aia eu credeam că sunt foarte tare la poze și voiam să mă duc la Palatul Copiilor, la un cerc de fotografie. Numai că eram foarte timid. Vezi, eram obraznic, dar și foarte timid în același timp. Și când am fost să dăm concursurile alea care se dădeau pentru admitere, să te primească la o clasă, ne-au împărțit în două. Și a venit un profesor și a spus: jumătatea asta merge la teatru, jumătatea asta merge la fotografie. Și eu am nimerit la teatru și n-am mai avut curajul să spun că eu voiam să merg, de fapt, la fotografie.

Te-ai gândit vreodată ce curs ar fi urmat viața ta dacă te-ai fi nimerit în jumătatea cealaltă, la fotografie?
Uite, nu m-am întrebat niciodată la chestia asta. Nu-mi dau seama.

[perfectpullquote align=”full” cite=”” link=”” color=”” class=”” size=””]Era perioada aia în care descopeream că poți să pierzi nopțile, că poți să stai în baruri, să bei. Cumpăram țigări la bucată. Lipseam de acasă noaptea, tata mă căuta prin oraș[/perfectpullquote]

Cu cine ai lucrat acolo, la cercul de teatru?
Domnul Damian a fost profesorul meu, el m-a descoperit. Avea domnul Damian o tehnică… Făcea pentru fiecare elev fișe. Eram atât de curios ce scrie în fișele alea. Și îți dădea notă, cum credea el că vei fi când vei fi actor. Și îți dădea notă. Era nebun. El credea că e descoperitor de talente. Ceea ce și era. Trata foarte serios treaba asta. Să vadă dacă ai șanse în meserie. Nu e prea înalt, trebuia să aibă 1.45, la vârsta asta, are 1.30, e cam pitic. Și îți dădea 3 la Î, care era înălțimea. Și tu te întrebai toată viața: de ce 3 la Î. Poezie – P. Talent – T. Coeficient de inteligență… Mamă, eram morți, de ce tu aveai 10 la Î și eu 4. Că ăla era mai înalt, pur și simplu! Băga o concurență în noi… Omul ăla era genial. Era genial!

Cum a fost perioada adolescenței, în afară de problema cu coșurile și cu Loredana?
Era perioada aia în care descopeream că poți să pierzi nopțile, că poți să stai în baruri, să bei. Cumpăram țigări la bucată. Lipseam de acasă noaptea, tata mă căuta prin oraș. Descoperisem teatrul la Iași, din clasa a-IX-a, și stăteam cu actorii mai mari, stăteam noaptea cu ei în cârciumi, dormeam în teatru, nu mă duceam la școală a doua zi, cam pe acolo eram…

Cum se numeau barurile în care mergeai în adolescență, îți mai amintești?
Of, nu mai știu. Era unul lângă liceu, Ibrăileanu, care mi-a mâncat zilele și banii. Banii alor mei, de fapt. Erau multe. Erau vreo trei-patru baruri și țin minte că stăteam până la opt dimineața în bar. Ai mei erau disperați. Au primit telefoane acasă că mă exmatriculează. Mama era ferm convinsă că n-o să fac nimic în viață. Ei nici acum nu înțeleg ce-am făcut. Ei nu înțelegeau oricum ce fac eu la București, din ce trăiesc. Acum, dacă m-au văzut la televizor, cred că s-au liniștit. (n.r. la momentul realizării interviului, Marius Manole tocmai câștigase emisiunea „Uite cine dansează“, de la PRO TV). Am sunat-o pe mama după emisiunea, când am câștigat, era ora 23 și ceva. „Ce faci, mama?“ „Stau lângă telefon, aștept felicitări“. „Și de ce ești nervoasă?“ „N-a sunat decât Viorica“ (râde). Viorica e sora mamei, a fost șef cofetar la cea mai mare cofetărie-patiserie din Iași. O iubeam pe Tanti Viorica, pentru că îmi dădea ce prăjituri.

Deci a fost bucurie mare în familia Manole că ai apărut la televizor și ai câștigat un concurs de dans.
Da, toți sunt foarte fericiți, cică au și plâns. Au plâns mult, deși noi n-avem filonul ăsta emoțional, suntem o familie mai dură, nu suntem emotivi. Dar asta i-a impresionat. Tot ce am făcut în teatru până acum… Am apărut la televizor și dintr-o dată perspectivele s-au schimbat, parcă s-a schimbat ceva, parcă am ajuns să însemn și eu ceva, parcă am ajuns… Toți anii mei de muncă au fost ca să ajung până aici. Și de acum, gata, mă pot numi actor-dansator, că nu m-am remarcat suficient cu teatrul (râde).

Hai să încheiem tot pe copilărie. Ți-ar plăcea să fi copil în 2017, cum ți se par copiii de astăzi?
Ca noi nu mai sunt. Ca noi nu mai au cum să fie, că noi am crescut în alte condiții. Totul s-a schimbat. Noi nu știam, n-aveam acces la informație. Noi nu știam nimic. Ca să văd ce a scris Eminescu trebuia să mă duc la carte, în bibliotecă, să văd ce poezii a scris Eminescu. Dacă nu aveam cartea, aia era, nu puteam să accesez nimic nicăieri. Nu puteam decât să întreb un coleg, care era la fel de prost ca mine, deci clar că nu aflam nimic. Asta o dată. Doi: noi ne jucam mult. Copii din ziua de azi: de la 12 la 14 fac pictură, după aia merg la pian, după aia merg la karate, după aia merg la balet. Am colegi care îi duceau peste tot până s-au lămurit că nu e bine, că au început copiii să aibă ticuri de la oboseală. Noi eram niște copii care ne jucam până seara târziu. Mergeam acasă la ora 8, când începeau desenele animate. Că mă chemau: Marius, au început Desenele! Și când începeau desenele, știu că fugeam toți ca niște râme… Râma nu fuge, ca niște muște… nici musca nu…, ca niște gândaci. Cred că eram mai inventivi, totuși.

O să ajungem inevitabil la concluzia pe vremea noastră era mai bine.
Nu neapărat, dar pe mine mă ajuta libertatea aia și faptul că nu-mi dădea nimeni cu lingurița nimic și trebuia să inventez. Inventam jocuri, că ne plictiseam, acum dai pe tabletă și vezi jocurile, ți le dă cineva și tu numai le rezolvi. Noi inventam tot felul, ne bucuram mult. Eu nu spun că nu sunt bine cum sunt ei. Așa sunt. Oricum, noi îi facem să fie așa.

https://soundcloud.com/recorder_romania/enervantul