În iulie 2023, instituțiile din România aveau de-a face cu o premieră. Recent numit șef al Guvernului, Marcel Ciolacu dădea în judecată o autoritate aflată în subordinea sa directă: Secretariatul pentru Revoluționari. Se zbate, de atunci, pentru obținerea unui titlu de revoluționar la puterea a doua: Luptător cu Rol Determinant.

Am mers la Tribunalul Buzău să vedem ce motivează un premier în funcție să devină reclamant al propriului guvern. Am cerut apoi și dosarul său de revoluționar ca să ne lămurim: e Marcel Ciolacu un erou care se luptă să i se recunoască meritele din Decembrie ’89? Sau e numai un oportunist feroce care, din poziția de prim-ministru, are toate motivele să obțină orice titlu își dorește?

Dosarul revoluționarului Ciolacu

Argumentele cu care revoluționarii adevărați, ca și cei de carton, au cerut în ultimele trei decenii diverse certificate au fost printre cele mai păzite documente ale tuturor guvernelor post-decembriste. Cei care au revendicat de la statul român titluri onorifice pentru că au ieșit pe străzi în Decembrie ’89 au fost, în rare cazuri, eroii veritabili ai acelor zile. 

Cel mai adesea, pretendenții certificatelor au format o castă care și-a împins, din interior, un șef al Secretariatului pentru Revoluționari gata să se asigure că susținătorii săi își trag maxime foloase din bani publici. De aici ermetizarea. Tot de aici și nesfârșitele scandaluri. 

Când situația revoluționarului Ciolacu a ajuns însă subiect într-o instanță, iar eroul de la Buzău prim-ministru al Guvernului României, am considerat justificat să insistăm din nou la Secretariatul pentru Revoluționari pentru a avea acces la documentele care stau la originea acestei dispute. Acces pe care, de data aceasta, l-am primit. 

Dosarul de revoluționar al lui Marcel Ciolacu confirmă asocierea cu o tagmă de oportuniști gata să pună egal între revoluția de la Buzău și evenimentele de la Timișoara sau de la București. Drept urmare, cer statutul de „Luptător cu Rol Determinant al Revoluției”, o titulatură superioară certificatelor deja primite și o justificare pentru a cere noi recompense din partea statului român.  

Dar, mai important decât atât, documentele olografe înaintate de actualul premier pentru a-și obține onorurile scot în evidență câteva detalii despre însuși Marcel Ciolacu: varianta sa asupra Revoluției, o suspiciune de fals în acte publice și mai multe semne de întrebare – unele legate de locul său de muncă din iarna lui ’89, altele de implicarea eroică în evenimentele de atunci. 

Faptele de vitejie, la persoana I

Cea mai interesantă piesă din dosarul de revoluționar al premierului este o declarație personală, scrisă de mână, care prezintă versiunea lui Marcel Ciolacu asupra Revoluției buzoiene. Nu e datată explicit, dar, din prezentarea semnatarului ca „student în anul II la Universitatea Ecologică, secția Drept”, se poate deduce că a fost scrisă în toamna lui 1992. Marcel Ciolacu avea atunci 25 de ani.

În povestea tânărului Ciolacu, flama revoluționară locală se aprinde pe 22 decembrie 1989, dimineața. Iar el își ia, în acest scenariu, un rol esențial. Îi reproducem în continuare relatarea fără a interveni asupra ortografiei sau punctuației originale:

„În dimineața zilei de 22 decembrie cunoscând de la postul de radio «Europa Liberă» ce se întâmplă în Timișoara și București, am plecat la servici unde am propus colegilor să mergem în fața sediului județean al P.C.R. Aici am fost întâmpinați de Poliție care a încercat să ne întoarcă din drum; deoarece eram numeroși poliția a fost ineficientă. Am intrat în sediul P.C.R. unde împreună cu alți cetățeni ne-am organizat în C.F.S.N. și am pus oameni să păzească bunurile și documentele din sediul P.C.R. Pe Primul Secretar l-am pus sub pază și l-am reținut în sediu, pentru a ne informa asupra unor detalii pe care nu le cunoaștem.”

În dosarul de revoluționar apar și declarațiile a trei martori, care l-au susținut pe Marcel Ciolacu încă din 1992 în inițiativa sa de obținere a unui certificat de revoluționar. Cei trei care îi susțin în scris teza ieșirii în stradă în acele zile sunt, ca și actualul premier, dintre fondatorii asociației locale de revoluționari – „Club 22” Buzău, în același an 1992. Niciunul nu dă însă detalii care să confirme acuratețea evenimentelor relatate, ci apelează mai degrabă la formulări vagi: „Marcel Ciolacu a fost participant activ la evenimentele din 22-26 decembrie 1989, dând dovadă de inițiativă și spirit de sacrificiu”.

De altfel, în discuțiile pe care le-am avut și noi cu mai mulți participanți indubitabili la evenimentele din acea zi, niciunul nu a putut exemplifica o acțiune revoluționară în care să fi fost implicat Marcel Ciolacu. I se confirmă doar prezența, începând cu un moment greu identificabil, din ziua de 22 decembrie.

Când a început, de fapt, Revoluția la Buzău

Reconstituirea Revoluției de la Buzău n-a fost vreodată un lucru ușor. Fotografii sunt puține, iar mărturiile mai degrabă contradictorii. Printre certitudini e totuși aceea că buzoienii s-au strâns, într-adevăr, în fața Palatului Comunal – fostul sediu al județenei de partid – pe 22 decembrie. Dar abia după fuga lui Nicolae Ceaușescu. La scurt timp, prim-secretarul comunist Simion Cotoi ieșea în balcon să calmeze mulțimea. Totuși, îndemnul lui – „Nu faceți prostii!” – i-a aprins pe oameni în loc să-i calmeze. Așa s-a intrat, în acea după-amiază, în sediul actualei primării. 

Momentul e identificat într-un studiu documentar al Armatei („Armata Română în Revoluția din Decembrie 1989”), publicat în 1998, la Editura Militară: „În ziua de 22.12.1989, după anunțarea la radio și televiziune a fugii dictatorului, în Piața Palatului Comunal se formează grupuri de demonstranți care, fără a întâmpina rezistență, pătrund în sediul Comitetului Județean de Partid.”

Fuga lui Nicolae Ceaușescu e consemnată în documente la ora 12.10. Iar acest detaliu e cu atât mai important cu cât dă, în prezent, în legislație, definiția orașelor cu rol determinant la Revoluție – mai exact, localitățile în care, în urma confruntărilor cu forțele de represiune, „au existat persoane ucise, rănite sau reținute până la fuga dictatorului”. Și, firește, luptători cu rol determinant nu pot fi decât în astfel de orașe. 

Prin eforturile Asociației „Club 22”, și Buzăul a ajuns pe această listă selectă, în 2015, în mandatul unui secretar de stat PSD. Stă astfel alături de Timișoara, de București, de Cluj-Napoca, de Sibiu, orașe în care oamenii ieșiți în stradă au fost întâmpinați de forțe de represiune echipate cu armament de război. În aceste orașe au existat morți, răniți și reținuți cu mult înainte ca Ceaușescu să piardă puterea.

La Buzău, în schimb,  Parchetul Militar a infirmat constant, prin adrese oficiale, că au existat morți, răniți sau reținuți înainte de fuga dictatorului, ceea ce înseamnă că oamenii care au ieșit pe stradă în acest oraș nu pot fi considerați ca având un rol determinant în prăbușirea comunismului. Drept urmare, același Secretariat pentru Revoluționari care i-a acordat Buzăului titulatura se luptă acum, într-un alt proces civil, să i-o retragă.

„Gândiți-vă că a fost o Revoluție și că am intrat când ne-a venit în cap. Nu știu, nu m-am uitat la ceas să știu dacă era înainte sau după 12.10”, spune revoluționarul buzoian Lionel Zosmer, aflat acolo de la început și devenit membru al primului Consiliu județean provizoriu al Frontului Salvării Naționale (CjFSN).

Și totuși, un alt nume important al revoluției de la Buzău, fostul vicepreședinte al CjFSN, Călin Ghețu, are o versiune mai precisă asupra cronologiei. Își amintește că, personal, a intrat în Palatul Comunal după ce Mircea Dinescu anunțase la televizor fuga Ceaușeștilor, „undeva între 13.00 și 16.00”: „Am revăzut acum vreun an-doi o declarație de-a domnului Ciolacu și de-a domnului Zosmer în care spuneau că în momentul în care ei au intrat în Palatul Comunal m-au văzut pe mine. Au intrat la o diferență probabil de jumătate de oră – o oră după ce pătrunsesem și eu în Palat.” Așadar, teza ocupării instituțiilor înainte de 12.10 se mai infirmă o dată.

Un alt revoluționar, Gheorghe Vasile, cunoscut al tatălui lui Marcel Ciolacu dinainte de Revoluție, plasează întâlnirea sa cu tânărul Marcel undeva în cursul după-amiezii: „era 15.00-15.30”. 

Realitatea locală e, în general, știută: singurul reținut la Buzău înainte de miezul zilei de 22 decembrie fusese disidentul Gabriel Andreescu. Chiar el povestește însă că Securitatea l-a luat de acasă nu pentru că ar fi avut vreo acțiune revoluționară, ci preventiv, așa cum s-a întâmplat cu mulți disidenți în acea perioadă. Folosindu-se de acest episod, mai mulți revoluționari buzoieni și-au cerut apoi certificate cu rol determinant, care vin cu privilegii suplimentare. Iar paradoxul merge și mai departe: premierul Ciolacu se luptă acum în justiție pentru a primi un certificat pe baza reținerii lui Gabriel Andreescu, în timp ce Gabriel Andreescu însuși nu a avut niciodată certificat de revoluționar.

Și totuși, unde lucra electronistul Ciolacu?

Dincolo de momentul declanșării revoltei locale, varianta lui Marcel Ciolacu asupra Revoluției se izbește însă și de alte inadvertențe, aparent mărunte, dar la fel de semnificative în conturarea profilului său de viitor om politic. 

Tânărul de atunci se pune pe sine în ipostaza mobilizatorului care, dincolo de a plonja în vârtejul momentului, își atrage la manifestația de la Palatul Comunal și colegii de serviciu. Or, aici se ridică un prim semn de întrebare: care serviciu și care colegi? 

O documentare detaliată a Recorder din 2019, când Marcel Ciolacu era președintele Camerei Deputaților și primea de la Secretariatul pentru Revoluționari condus de PSD o primă aprobare pentru titlul dorit, nu a identificat niciun revoluționar buzoian care să îi fi fost politicianului și coleg de serviciu. Tot atunci, Marcel Ciolacu ne trimitea în scris precizarea că, în momentul Revoluției, era „angajat al unei secții a Electronicii Industriale din Buzău”, fără a oferi și alte detalii. Controversa iscată de faptul că Buzăul nu avusese nicio întreprindere comunistă cu acest nume se rezolvă parțial în vara acestui an.

Ajuns în postura de prim-ministru, Marcel Ciolacu uită ce a consemnat în declarația personală din 1992, ca și în cea trimisă Recorder în 2019, și își menționează în CV locul de muncă din perioada 1988-1990: „Întreprinderea Electronica Industrială, București.” Și într-adevăr, la București a funcționat o fabrică omonimă, fără a avea însă vreodată vreo subsidiară la Buzău. Electronica Industrială făcea componente de bază pentru televizoare și difuzoare, dar a preluat, după 1981, și producția militară a fostelor uzine bucureștene Electronica. Iar Marcel Ciolacu, pe atunci muncitor electronist, venea după un stagiu militar în apropierea Capitalei. 

Rămâne însă întrebarea: dacă lucra la o întreprindere din București, cum a dat tânărul Ciolacu fuga „la servici” în Buzău, în dimineața zilei de 22 decembrie 1989, ca apoi să strângă grupul cu care a mers la sediul județean al P.C.R., a înfrânt Miliția și a preluat controlul administrației buzoiene? Totul în numai câteva ore, înainte ca regimul comunist să cadă.

Lionel Zosmer și George Miriță – un alt revoluționar care îl știa dinainte de ’89 – și-l amintesc acolo în zilele Revoluției. Niciunul nu poate totuși confirma unde lucra Marcel Ciolacu sau dacă a venit însoțit de vreun coleg de la muncă. „Eu nu știu exact unde a lucrat Marcel. Noi mergeam la Casa Tineretului, la Tehnic Club, cum se numea, la rockăreală. Și era în majoritatea timpului acolo. Eu habar n-aveam că Marcel a lucrat”, spune Lionel Zosmer.

Detaliul acesta, neelucidat timp de trei decenii, a rămas într-o zonă gri, ca și faptele eroice ale actualului premier în Decembrie ’89. „Nu-mi amintesc să vă spun ce a făcut Marcel în zilele alea. Dosarele noastre, declarațiile pe care noi le-am dat au venit ulterior. În clipele acelea, nici nu ne gândeam că cineva ne va întreba vreodată ce am făcut la Revoluție”, explică George Miriță, unul dintre cei care l-au recomandat, în 1992, pentru recunoașterea meritelor de revoluționar.

O susținere similară i-a oferit atunci, tot printr-o declarație scrisă, și Călin Ghețu. Confirmă și azi că și-l amintește mai cu seamă „după 25-26 decembrie, când se limpeziseră oarecum lucrurile și se creaseră niște nuclee de oameni care acționau”. Nici în memoria sa nu a rămas însă nicio acțiune concretă a lui Marcel Ciolacu din zilele fierbinți ale Revoluției, iar o Electronică Industrială la Buzău e sigur că n-a fost vreodată. „Nu, nu a existat așa ceva. Asta (versiunea plecării de la serviciu pentru a veni în fața PCR cu colegii, n.r.) e o declarație gravă”, spune Călin Ghețu.

C.F.S.N.-ul buzoian și numele lipsă

Un al doilea semn de întrebare e legat de Consiliul județean al Frontului Salvării Naționale. Un for din care tânărul revoluționar se descrie a fi parte încă din prima clipă. Dar, contrar mărturiei sale exaltate, varianta extinsă a CjFSN, păstrată în arhivele asociației revoluționarilor din Buzău, nu îi menționează numele.
E cu atât mai curios cu cât Marcel Ciolacu povestește în aceeași declarație olografă cum, tot pe 22 decembrie, ar fi descins personal la redacția ziarului local cu o misiune precisă: „Pentru ca populația să fie informată și multe dintre zvonuri să fie desmințite, am propus domnului Gheorghe Vasile să mergem la redacția ziarului local să urgentăm scoaterea unei ediții speciale”.

Ziariști aflați în seara aceea în redacție sau în tipografie nu își amintesc de vizita unor tineri cu această inițiativă, dar spun că ideea și decizia unei ediții speciale nu ar fi putut veni, în acel context încă fragil, decât de la conducerea de atunci a ziarului. Nicidecum de la vreun tânăr revoluționar. În plus, din instantaneul surprins atunci la tipografie, Marcel Ciolacu lipsește.

Am căutat o versiune mai exactă a acestei întâmplări la Gheorghe Vasile, fost ziarist local înainte de 1989 care lucra în administrație la Revoluție și omul pe care îl menționa Marcel Ciolacu ca fiind cel la care el însuși s-ar fi dus cu ideea unei ediții speciale. „Eu l-am chemat pe redactorul-șef al ziarului, Mihai Bîzu, la Palat: «Vino încoace, frate, să-ți dăm o listă cu membrii Consiliului!». Noi le-am dat tema și băieții, în entuziasmul clipei, au mai completat și ei și-au făcut o foaie volantă”, ne declară, astăzi, Gheorghe Vasile. Așadar, încă o versiune care diferă de cea a fostului student și viitor premier.

A doua zi, pe 23 decembrie, „Viața Buzăului” publica prima ediție ca „ziar liber, al unui popor liber”. Pe pagina întâi, sunt enumerați, cu nume complet și ocupație, membrii Consiliului județean provizoriu al FSN. Dar actualul premier lipsește și de aici. Mai mult, în primele numere din anul următor, jurnaliștii locali iau pe rând oamenii CjFSN-ului să-i prezinte opiniei publice, cu poze și minime descrieri. Din nou, Marcel Ciolacu trece fantomatic prin istoria locală. 

Lionel Zosmer, care apare pe toate aceste liste, caută o explicație: „Pentru că Marcel era mic. Nu neapărat ca vârstă. Era neica nimeni pe atunci, era mic și n-a fost băgat în seamă”.

Oricât de mic ar fi fost, Marcel Ciolacu se descrie ca fiind, de fapt, un exemplu de curaj și implicare. Doar că ambiguitatea apartenenței la comitetele și comisiile postrevoluționare crește chiar pe măsură ce Ciolacu încearcă să o risipească. „După data de 25 decembrie am fost ales în Comisia pentru tineret din cadrul C.P.U.N.-ului”, scria Marcel Ciolacu în aceeași declarație din 1992.

În ediția din 13 ianuarie 1990, ziarul local face lista scurtă a membrilor acestei comisii. Încă o dată, nici urmă de Marcel Ciolacu printre membrii aleși, așa cum se descrie.

„Când s-au făcut aceste comisii, Marcel Ciolacu a fost de la început”, e convins revoluționarul George Miriță. Tot el confirmă însă că n-au fost alegeri, ci mai degrabă o înțelegere ad-hoc: „Hai, că eu mă duc la Agricultură, că-s de la țară, eu mă duc la Tineret, că știu pe cineva acolo. Ca și cum am merge la un grătar și am hotărî cine face focul, cine taie carnea, cine merge după sifoane. Nu știu să vă spun cât a stat și când a plecat, dar a fost cu mine în comisie.”

Apartenența la o comisie de tineret nu are totuși vreo legătură nici cu dimineața zilei de 22 decembrie 1989, nici cu condițiile de acordare a titlului de Luptător cu Rol Determinant la Revoluție.

Înarmarea civililor și alte „roluri determinante”

Dar faptele pe care tânărul Ciolacu le considera demne de a fi consemnate în scris merg încă mai departe: de la apărarea sediului fostului P.C.R. cu arma în mână până la arestarea sa „din ordinul armatei”. Două episoade despre care, în mod straniu, n-a vorbit vreodată public. 

De departe, totuși, cea mai colorată secvență din propria relatare aflată în dosarul de revoluționar rămâne descinderea la sediul Securității locale și propunerea – asumată – de înarmare a civililor: „Mai târziu [în seara de 22 decembrie, n. red.] am propus domnului […] să plec la sediul Securității unde să văd dacă toată lumea se află în sediu și pentru a vedea dacă unele zvonuri sunt adevărate sau false. La sediul Securității împreună cu domnul […] am controlat dacă toată lumea se află în sediu, dacă toate armele din dotare sunt sigilate. După ce am fost sigur că niciun membru al Securității nu este înarmat am plecat la Palat unde am informat pe domnul Mr. […] tot ce am întreprins la Securitate. M-am întors la Sediul Securității unde în cursul nopții am fost împreună cu doi locotenenți din departamentul tehnic al Securității să controlăm Casa de oaspeți, casa primului secretar și Hotelul destinat numai persoanelor cu funcții în partid. În dimineața zilei de 23 decembrie am propus Maiorului […] să aducem armele de la Securitate pentru a înarma civilii în caz de necesitate. Seara am primit arme deoarece am fost informați că vom fi atacați de o trupă de la Tecuci. În cursul nopții au fost schimbate focuri de armă între noi și persoane necunoscute care acționau în clădirile din fața Palatului, în special în Tribunal.”

Lionel Zosmer nu își amintește ca cineva să se fi dus în seara de 22 decembrie să verifice sediul Securității, dar știe ce s-a întâmplat a doua zi pentru că a fost implicat direct: „Eu am fost cel care s-a dus la Securitate și a luat ARO. Un ARO roșu, nu știu al cui era. Și am luat armele de la Securitate. Marcel Ciolacu n-a fost cu mine”.

Despre episodul arestării unor revoluționari ne-au vorbit și Lionel Zosmer, și George Miriță. Civilii rămași în Palat au fost înghesuiți mai întâi într-o cameră, apoi mutați în alta și ținuți închiși peste noapte dintr-un ordin militar. Dar niciunul nu poate confirma că și Marcel Ciolacu se afla acolo. „Vedeți, a trecut atâta timp… Am fost o groază… Nu mai știu dacă era cu mine acolo sau nu era cu mine acolo în acea clipă. Unii dintre oameni plecaseră în cursul zilei”, spune George Miriță.

Ani mai târziu, au apărut primele fotografii din Palat. Unii dintre revoluționari s-au regăsit în cadre. Dar, din nou, de instantanee cu premierul de azi pe hârtie fotografică nu-și amintesc cu precizie. Prezența celor din Palat – și implicit a lui Marcel Ciolacu – a ajuns, peste ani, să fie confirmată printr-o adresă oficială nu se știe pe ce baze juridice, de Primăria din Buzău, sub semnătura lui Constantin Boșcodeală, ales primar sub sigla PSD. 

La Buzău, Revoluția a durat doar trei zile. Iar ce rămâne, după trei decenii, e constatarea că da, după 22 decembrie s-a tras și s-a murit, deși se putea evita asta. Unii au murit de gloanțele armatei, alții de ale civililor. Gărzile Patriotice – prin maiorul Aurelian Radu, viitor prefect – au înarmat civili, inclusiv dintre cei care nu făcuseră armata. În urma focurilor încrucișate și pe fondul zvonisticii despre teroriști, 28 de oameni și-au pierdut viața fără să fi existat vreun act de represiune, ca cele de la București sau de la Timișoara. Iar Marcel Ciolacu susține în scris că el a avut ideea înarmării civililor „în caz de necesitate”.

Semnătura care nu se potrivește

Dar faptele s-au estompat, în timp, și în urma lor au rămas declarații formale. Revoluționarii interesați de certificate s-au susținut unii pe alții într-o spirală a clișeelor și a adevărurilor spuse pe jumătate sau distorsionate uneori complet. O astfel de declarație, de data aceasta tipizată, dar cu spații completate de mână, se găsește încă în dosarul de revoluționar al prim-ministrului de azi. Sub antetul și certificarea Asociației „Club 22”.

Deși include numele și datele personale ale lui Marcel Ciolacu, deși include formularea solemnă „declar pe propria răspundere că am luat parte nemijlocit la preluarea instituțiilor statului totalitar comunist și la anihilarea conducătorilor acestora în data de 22 decembrie 1989 și în zilele ce au urmat”, deși e semnată olograf și depusă la dosar ca act oficial, această declarație ridică serioase suspiciuni că ar fi ieșit din mâna lui Marcel Ciolacu. Scrisul și semnătura diferă complet de cele din prima declarație olografă în care Ciolacu își pune pe hârtie versiunea detaliată despre zilele Revoluției. Cu toate acestea, în cererea de preschimbare a unuia dintre certificate, din 2004, Marcel Ciolacu își asumă că „afirmațiile sunt corecte” și că „documentele (din întregul dosar, n.r.) sunt conforme cu realitatea”.

Am comparat acest document care ne-a ridicat suspiciuni, datat 14 iulie 1992, cu alte câteva zeci scrise de mână și semnate de Marcel Ciolacu în anii ’90, în ipostaza lui de mic comerciant local. Și acestea din urmă sunt tot documente oficiale, păstrate în arhiva Registrului Comerțului. În plus, ne-am uitat la semnătura de pe declarațiile ulterioare de avere ale politicianului Ciolacu.

Nici caligrafia, nici semnătura nu au elemente comune. Singurele potriviri indubitabile sunt cu prima declarație pe care am descris-o mai sus, cea rămasă nedatată. Și totuși, acest act cu scrisul său cel mai probabil în fals a fost printre fundamentele acordării certificatelor de revoluționar ale actualului premier și ale beneficiilor care au decurs de aici.

Un teren căruia i se pierde urma

De altfel, prima recunoaștere ca revoluționar a lui Marcel Ciolacu venea la scurt timp după această declarație controversată. O comisie parlamentară specială îi acorda, în septembrie 1992, primul certificat – de „Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite” –, iar două luni mai târziu, prin Decretul 226, președintele Ion Iliescu îi conferea brevetul de „Luptător pentru Victoria Revoluției Române”, ca membru al Ligii Naționale a Luptătorilor. 

Liga era atunci o înșiruire de nume între care cel al lui Marcel Ciolacu se învecina cu al lui Vasile Ion, protectorul său politic de la Buzău timp de mulți ani, dar și cu al lui Marian Enache, președintele de azi al Curții Constituționale și erou al Revoluției de la Vaslui; atât cât a fost revoluție la Vaslui.

Ca urmare a acestei titulaturi, în aprilie 1995, actualul prim-ministru e recompensat cu un teren de 1 hectar la Săpoca, în județul Buzău. Terenul nu e unul lipsit de valoare. De altfel, Marcel Ciolacu îl vinde, în 2007, înainte de intrarea în politica mare, unor oameni de afaceri locali implicați în comerțul cu combustibil. Actualii proprietari fac în zonă o balastieră.

Interesant e însă că, deși istoricul cadastral păstrează urmele acestei împroprietăriri, în șubreda bază de date de la actualul Secretariat pentru Revoluționari Marcel Ciolacu lipsește din inventarul oficial al beneficiilor primite ca urmare a certificatelor sale. O explicație poate fi aceea că, în digitalizata guvernare Ciolacu, așa-zisa „bază de date” a statului român e de fapt un tabel Excel editabil de cine se nimerește la putere.

Noul certificat de zeci de mii de euro

Mai apare însă o întrebare: dacă Marcel Ciolacu are deja un certificat de revoluționar de pe urma căruia a tras deja foloase, la ce i-ar mai folosi un al doilea? 

O explicație se găsește, încă din 2015, în lege. Preschimbarea vechilor certificate în unele ranforsate le aduce titularilor, în primul rând, bani. E vorba de o indemnizație lunară de 2.000 de lei care se poate acorda retroactiv. Așa se face că, dacă guvernul pe care îl conduce va pierde procesul de la Buzău, Marcel Ciolacu ar putea încasa din urmă peste 40.000 de euro.

Pe lângă această indemnizație de gratitudine, un luptător cu rol determinant primește, după vârsta de 60 de ani, încă un bonus de 1.100 de lei pe lună. Plus beneficiul de a se pensiona cu cinci ani mai devreme pe care îl au și luptătorii cu merite deosebite, cum e deja Marcel Ciolacu încă din 1992. 

Statul român plătește în prezent aproximativ 3.500 de indemnizații pentru luptători cu rol determinant. Dintre ei, un sfert vin din cele 13 orașe aflate în situația Buzăului – au, teoretic, patalama, dar probele Parchetului Militar nu indică vreo victimă a represiunii comuniste înainte de fuga lui Ceaușescu. Titlurile pentru toate aceste orașe sunt acum în procese.

Până acum, premierul Ciolacu a negat că ar fi pe urma vreunui câștig. „Nu voi solicita statului român preschimbarea certificatului meu de revoluţionar pentru a beneficia de ceva de pe urma acestui certificat. Dar am dreptul să le arăt nepoţilor mei că nu am fost un fals revoluţionar”, s-a justificat el public acum trei luni.

Și totuși, așa cum arată acum regulile jocului, titlul de luptător cu rol determinant atrage automat în cont și indemnizația. Odată plecată propunerea de acordare a noului certificat de la Secretariatul pentru Revoluționari și ajunsă la Palatul Cotroceni, în 45 de zile președintele semnează un decret pentru acordarea titlului. De aici, Guvernul face formalitățile pentru a comanda emiterea certificatului și anunță, în mod automat, Casa de Pensii. Plățile nu sunt opționale, ci, după emiterea certificatului, devin un drept care nu mai poate fi retras.

Scurtcircuitul din Guvernul Ciolacu

În mod neașteptat pentru Marcel Ciolacu, acest traseu aparent simplu s-a gripat însă în vară. Un prim pas era făcut în favoarea sa: în fosta guvernare PSD, în aprilie 2019, dosarul său de luptător cu rol determinant fusese admis, cu un vot strâns, de 3 la 2. Apoi, Marcel Ciolacu fusese ținut în șah, timp de trei ani și jumătate, de o anchetă a DNA care vizase mai multe situații controversate de aprobare a acestor titulaturi. În martie anul acesta, procurorii clasează însă dosarul deschis pentru abuz în serviciu. Raționamentul nu are legătură cu nevinovăția, ci e mult mai simplu: în lipsa unui decret emis de președinte, nu exista, practic, nici prejudiciu adus statului prin vreo plată din bani publici.

Între timp, Marcel Ciolacu e desemnat premier, iar la Secretariatul pentru Revoluționari, în subordinea sa directă, găsește un șef numit de Nicolae Ciucă, dar fără apartenență politică. Pus în fața acestei noi situații, secretarul de stat Mihai Dodu avea opțiunea de a scoate din sertar vechea decizie din 2019, deja controversată, și de a o trimite la Cotroceni. Sau de a ține cont de noi sesizări care i se adunaseră pe birou și să ceară o nouă analiză a cazului Ciolacu. A mers pe a doua variantă. 

Contactat de Recorder, Dodu a explicat cum a ajuns aici: „Aveam o sesizare depusă din noiembrie 2022 de o persoană fizică și, după martie 2023, când a venit clasarea de la DNA, dosarul cu atribuirea acestui rol – determinant sau nu – trebuia cumva analizat. Serviciul Juridic al instituției mele a cerut lucrul acesta. Pentru noi este imperativ, nu facultativ, să luăm în discuție sesizările. Mai mult decât atât, Serviciul pentru Revoluționari – tot din cadrul Secretariatului pe care îl conduc – făcuse o adresă să trimit la Administrația Prezidențială propunerea de a-i atribui titlul. Și atunci, eu eram obligat din două părți să iau o decizie.”

Cu 4 voturi la 1, o comisie nou-numită la nivelul Secretariatului decide ceea ce premierul nu voia să audă: „Comisia constată că domnul Marcel Ciolacu nu a îndeplinit condițiile cumulative de a ocupa și apăra obiective de importanță deosebită care au aparținut regimului totalitar în localități în care, în urma acestor acțiuni și confruntări, au rezultate persoane ucise, reținute sau rănite până la fuga dictatorului, respectiv ora 12.10, motiv pentru care respinge cererea de acordare a titlului de luptător cu rol determinant”.

În dosarul de la Tribunalul Buzău, Marcel Ciolacu se arată nemulțumit de redeschiderea întregii discuții pe care o consideră complet nelegală. 

Un conflict prea puțin mascat

De altfel, la scurt timp, îl sună pe secretarul de stat a cărui menținere în funcție stă în pixul său de premier și deschide chiar acest subiect al chemării în judecată. 

Întrebat de Recorder despre această conversație, Mihai Dodu a fost evaziv, dar a admis-o. „M-a sunat domnia sa; în rest, avem o relație instituțională. A fost o discuție nici cordială, nici obișnuită. Puțin tensionată. Acum, e greu să dezlipești cumva persoana fizică de persoana politică a premierului. Mesajul pentru mine este clar: instanța trebuie să își spună cuvântul”, spune secretarul de stat.

Mihai Dodu a fost numit de PNL în aprilie. Într-un moment în care Secretariatul pentru Revoluționari devenise lipsit de miză politică, Nicolae Ciucă a ales, dintr-un vraf de CV-uri, aplicația unui profesor de istorie al cărui tată a fost împușcat la Revoluție. Odată ajuns în funcție, Dodu a decis să repună în analiză dosare mai vechi, netranșate încă. Așa s-a risipit din nou pacea din instituție.

Pe 3 octombrie, Corpul de Control al Prim-Ministrului a început verificări amănunțite la Secretariatul pentru Revoluționari. Între altele, și-a manifestat interesul față de comisiile care analizează sau reanalizează, ca în cazul premierului, dosarele pentru certificate. Acum, urmează un raport. Ca o coincidență, acest raport se poate finaliza chiar înainte de primul termen al procesului deschis de Marcel Ciolacu, fixat deja pentru 11 ianuarie 2024. 

Mihai Dodu spune că instituția pe care o conduce se va apăra în fața lui Marcel Ciolacu și că nu intenționează să absenteze la proces. Dacă va mai fi atunci în funcție, căci mandatul său depinde tocmai de bunăvoința premierului Ciolacu. 

Întrebări fără răspuns

L-am întrebat, desigur, și pe premierul Ciolacu unde își desfășura mai exact activitatea în Decembrie 1989, dacă există fotografii sau documente care să îi confirme rolul determinant la Revoluție și cum se explică, în dosarul său de revoluționar, un document semnat în numele său care nu-i poartă scrisul și nici semnătura obișnuită. La întrebările trimise prin WhatsApp, am primit însă doar confirmarea de primire și de citire din partea aplicației. 

Facem publice întrebările rămase astfel fără răspuns: 

1.     Din datele publice, în decembrie 1989 erați angajat ca electronist la Electronica Industrială. Unde vă desfășurați, exact, activitatea – la București sau la Buzău? În ce secție, mai concret?

2.   Scrieți, într-o declarație olografă din 1992, că, în zilele de 22-25 decembrie 1989, ați fost implicat în confruntări cu Miliția, că ați avut inițiativa tipăririi unei ediții speciale a ziarului local, că ați verificat personal sediul Securității și că ați fost ținut închis din ordinul armatei. Există vreo fotografie, dintre cele făcute în zilele Revoluției în Palatul Comunal din Buzău, sau vreun document care să vă confirme acțiunile?

3.   Ce acțiuni din cele care s-au petrecut în Buzău între 14 și 22 decembrie 1989 considerați că justifică acordarea titlului de Localitate cu Rol Determinant la Revoluție?

4.     Ați susținut public că nu urmăriți beneficii materiale de pe urma certificatului de Luptător cu Rol Determinant la Revoluție pe care l-ați solicitat. Cum anume intenționați să renunțați la drepturile bănești asociate acestui certificat?

5.     În dosarul dvs de la Secretariatul pentru Revoluționari există și o declarație (din 14.07.1992) dată în numele dvs, dar fără a avea scrisul dumneavoastră. Vă explicați cum ar fi putut ajunge într-un dosar cu documente oficiale un înscris care se pretinde a fi al dumneavoastră, deși nu e? 

DOSARUL DE REVOLUȚIONAR AL LUI MARCEL CIOLACU

Editori: Cristian Delcea și Mihai Voinea

Grafică: Ionuț Duinea