Ipocrizia politrucului perfect

Politrucul perfect rămâne același, indiferent de vremuri și de funcțiile în care l-a cocoțat generozitatea partidului: când lucrurile merg bine, scoate pieptul în față ca să-și hrănească orgoliul și să adune capital de imagine. Când ceva merge rău, se ascunde sub carapacea unei îngrijorări prefăcute și arată cu degetul către o ceată de vinovați în care își permite să includă pe oricine, mai puțin pe el însuși. Este gândirea omului propulsat în carieră nu de propriile competențe, ci de proptelele aparatului de partid care poate transforma apa în vin și secretarele în miniștri.

Crescută la școala de cadre a lui Liviu Dragnea, Carmen Dan cunoaște bine tehnica acestui slalom. Pentru că înainte de a se declara stupefiată de problemele de sistem, uită să menționeze că a avut la dispoziție mai mult de un an dacă nu să le rezolve, măcar să ia cunoștință de existența lor. Însă Carmen Dan a avut alte preocupări în acest prim an de mandat ca ministru de Interne. Și ironia sorții face ca una dintre aceste preocupări să o fi purtat la o școală din Drumul Taberei, unde a însoțit-o pe Gabriela Firea într-o acțiune de combatere a jocului „Balena albastră” (a cărui existență nu s-a dovedit niciodată). Pe atunci, Carmen Dan părea foarte mulțumită de activitatea Poliției și nu ezita să folosească imaginea instituției pentru a poza în ocrotitoarea tuturor copiilor pândiți de pericolul jocurilor virtuale. Priviți aceste secvențe:

Și acum să recapitulăm. Ministrul de Interne al României a rostit, în incinta unei școli și în fața unor copii, aceste cuvinte: „Vrem să aveți convingerea că vă putem oferi siguranță”. Zece luni mai târziu și la câteva străzi distanță de aceeași școală, un polițist agresează sexual doi copii. Ministrul de Interne nu-și asumă nicio responsabilitate și se comportă ca și cum Poliția ar fi o instituție cu care nu are nicio legătură. Brusc, Carmen Dan descoperă superficialitatea sistemului de testare psihologică a agenților și nu mai e la fel de convinsă că toți oamenii în uniformă pot fi luați ca modele: „Am aflat, cu stupefacție, că în majoritatea unităților din poliția română se folosesc teste psihologice fără licențe. Nu vreau să generalizez și nu este corect ca nimeni să facă asta. Vreau însă să avem curajul de ne asuma că avem probleme în sistem și, conștientizându-le, să putem să găsim soluții”.

Un an de mandat n-a fost suficient pentru ca ministrul de Interne să conștientizeze aceste probleme. A fost nevoie ca un polițist să agreseze sexual doi copii, iar presa să descopere că oamenii din sistem i-au acoperit alte fapte similare. Este evident o demagogie măruntă pe care am mai văzut-o și am cam obosit să o înghițim. Carmen Dan este doar exponenta unui lung șir de personaje nefericite care au stat pe același scaun.

La fel ca dezastrul din interiorul sistemului, valurile de repulsie care o înconjoară în aceste zile nu au legătură numai cu ea, ci cu tot insectarul de politruci pe care partidele i-au împins, de-a lungul timpului, în fruntea acestui minister și care n-au avut nicio intenție să reformeze ceva, ci doar să-și atingă interesele.

Ce nu înțelege Carmen Dan este că ceea ce se întâmplă acum în Poliție nu mai poate fi acoperit cu priviri galeșe și îngrijorări prefăcute. Inadecvarea unui om așezat într-o funcție care îl depășește se vede cel mai bine într-o situație de criză. Sfidată de prim-ministru și ironizată până și de polițiștii de la talpa sistemului, Carmen Dan nu mai este, în acest moment, ministru de Interne, ci o biată secretară de la Videle agățându-se de o funcție care îi va rămâne în CV, dar pe care n-a exercitat-o niciodată.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să