Marea revoluție fiscală și uriașa aroganță a Partidului

Marea revoluție fiscală a PSD-ului reprezintă mai mult decât o sumă de modificări care vor bulversa economia națională. Este, de fapt, confirmarea definitivă a unui nou model de a guverna România: arogant, discreționar, împotriva cetățenilor și în folosul unui om care încearcă să acapareze cât mai multă putere.

De la președintele țării până la primarii de municipii și de la organizațiile patronale până la angajații de rând, toată lumea s-a declarat împotriva modificărilor introduse în Codul Fiscal. Leul s-a devalorizat, sindicatele au amenințat cu greva generală, angajații uzinelor Dacia au ieșit în stradă să protesteze. Neimportant! Liviu Dragnea s-a încruntat către țară cu figura acră a lui Mihai Tudose și ne-a transmis fără să clipească: facem cum vrem noi!

Este încununarea unui an de guvernare în care adevăratul program a fost sabotarea mediului privat și mituirea aparatului bugetar cu măriri de salarii, privilegii sporite și angajări preferențiale. Acum, prin modificările făcute în Codul Fiscal, această strategie de guvernare primește un upgrade: tot ce este productiv și performant trebuie să cotizeze mai mult la bugetul național prin care Partidul vrea să-și acopere mituirea electoratului și consolidarea puterii.

Și nu este vorba doar despre companiile private. Se intră masiv și în bugetele administrațiilor locale. Sute de milioane de euro se vor muta din bugetele primăriilor la bugetul național, cele mai afectate fiind orașele cu economie dezvoltată. Pe scurt, orașe precum Cluj-Napoca, Oradea, Arad sau Sibiu, care au reușit să atragă investitori și să creeze platforme industriale, vor încasa contribuții mai mici de la propriii cetățeni, taxele puse pe salariile acestora urmând să fie redirecționate spre bugetul de stat, administrat de la București.

Lucrurile n-ar fi atât de grave dacă banii luați din bugetele acestor orașe ar fi folosiți pentru a încuraja dezvoltarea comunităților rămase în urmă. Însă nu echitatea este marea preocupare a lui Liviu Dragnea. Bugetul național are nevoie de bani pentru a acoperi măriri de salarii și alte promisiuni trecute în programul de guvernare. Așa că strategia e simplă și – după toate manualele de economie – sinucigașă: luăm banii de investiții din Cluj sau Oradea și îi băgăm în consum la Vaslui sau la Botoșani. Oprim dezvoltarea celor care-și luaseră elan și întreținem, cu salarii mari și rectificări bugetare, subdezvoltarea celor care n-au demarat niciodată.

În caz că vă întrebați unde o să ne ducă asemenea viziune economică strălucită, n-ar strica să ne amintim că Liviu Dragnea s-a aflat, vreme de 16 ani, la conducerea județului Teleorman. Așa de bine l-a gestionat, că se mai găsește și astăzi la coada tuturor statisticilor privind dezvoltarea economică, infrastructura și contribuția la PIB-ul României. Între timp, Dragnea a lăsat Teleormanul pe mâna unor oameni de încredere și se ocupă de țară.

Țara mai cârtește din când în când, dar Liviu Dragnea e perseverent și are soluții pentru toate. Îi ignoră pe cei pe care trebuie să-i ignore, le promite celor cărora trebuie să le promită. Au fost nemulțumiri pe marginea Codului Fiscal? Foarte bine! Companiile private și sindicaliștii pot fi ignorați. Primarii de municipii care și-au văzut bugetele ciuntite pot fi îndulciți cu promisiuni. Ei au primit asigurări că vor încasa compensări de la Guvern, decizie menită nu doar să-i potolească, ci să-i facă și mai dependenți de partid. În felul acesta, bugetele lor nu vor mai depinde la fel de mult de dezvoltarea economică a orașelor pe care le conduc, dar vor depinde de mofturilor liderilor de la centru.

Liviu Dragnea ne demonstrează cu această ocazie că, așa cum s-a priceput să subjuge un județ, se pricepe să subjuge o țară. Singurul lucru care contează cu adevărat este ca puterea să rămână în mâinile lui, chiar dacă asta ne va condamna pe toți la sărăcie și subdezvoltare.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să