Târgoviște, 15 martie 2019. Liviu Dragnea oftează prelung. Câțiva primari din Dâmbovița îi cer cu insistență să candideze la președinția României. „Ce-mi cereți voi mie, oameni buni?“ pare să spună, ca un părinte înainte de a le face copiilor și acest hatâr. Se ridică să treacă la microfon și se ține de spate. Pentru a doua oară într-o săptămână, își începe discursul cu referiri la situația sa lombară. Durerile de spate îl apasă ca plumbul, dar stă în picioare. Suferă pentru situația muncitorilor români plătiți prost de multinaționale și avertizează că nu va da un centimetru înapoi. Înapoi de la ce? Înapoi de la Țară.

Gesticulează cu tot corpul, pare că a uitat de toate necazurile din regiunea șalelor, iar întreaga asistență râde la glumele despre Iohannis. Apoi Dragnea coboară în piața Mihai Viteazul din Târgoviște. Câțiva oameni sar să-l înjure, dar zeci de PSD-iști acoperă huiduielile cu vuvuzele cumpărate de partid. „Avem nevoie de liniște“, sloganul de acum 29 de ani al PSD/FSN, e reinterpretat astăzi cu această mașină de făcut zgomot. Liniște sau hărmălaie, nici nu mai contează, câtă vreme vocile critice nu se aud.

Dragnea e prins în menghină. Merge spre microbuzul de partid care-l va duce înapoi la București și zâmbește crispat. Milioane de oameni îl detestă și-i urează „cu executare“, alte milioane îl poartă pe brațele lor, într-un ritual al slugărniciei fără precedent în România postcomunistă. E un ritual dureros, căci de fapt, nu ei îl poartă pe brațe, ci el îi duce în spate pe toți, de la primari de comună, la parlamentari și miniștri.

E dureroasă slugărnicia, iar Dragnea s-a învățat așa: nici durerile nu mai sunt ale lui. Sunt ale partidului. Când îl doare pe el, îi doare pe toți.