Noi și numărul 1

Așadar, Simona Halep, fără să câștige vreun trofeu de Grand Slam, este, la zi, cea mai bună jucătoare de tenis din lume.

Există această variantă: Simona Halep este afacerea personală a națiunii noastre. A urcat un Everest și asta ne iartă pe toți de păcate. Este greșită, dar inevitabilă. Avem nevoie de o reprezentare prin sportivi, ei sunt ai noștri, îndeosebi când câștigă.

Există și această variantă: Simona Halep a fost mai degrabă singură pe drum. Este un român excepțional, iar în această expresie accentul cade pe excepțional. Nu ne reprezintă. Se reprezintă pe sine, că e locul 1 în lume, fie și vremelnic, e meritul dumisale. Ea e suma sacrificiilor personale și ale familiei, ea e suma unor ani de muncă, pe terenul de sport, unde, mult mai des decât în alte meserii, rămâi singur cu limitele din tine. Și această variantă e falsă și inevitabilă. Un sportiv nu se hrănește exclusiv cu milioanele de dolari adunate într-o carieră de succes, când cariera e de succes. Un sportiv se hrănește și din acest schimb de energii cu publicul său. Publicul te ajută să depășești uneori fileul deznădejdii.

Mai există o variantă: Simona Halep este o bună jucătoare de tenis, clasamentul la zi o indică drept cea mai bună din lume, dar asta e o chestiune care ține de tenis. O chestiune care ține de tenis, nu de economie, sociologie, antropologie sau psihologia mulțimilor. Câți știu, până la urmă, cine a tot fost numărul 1 în lume după Serena? E o iluzie că tot mapamondul o aștepta pe Halep. Oamenii mai au și alte preocupări. Și această variantă este parțial falsă. Tenisul este suficient de popular încât numele România să ajungă totuși, chiar acum, la sute de milioane de urechi. După Năstase, Nadia și Hagi, Halep este următorul nume mare pe care îl vor ști vânzătorii de chilipiruri în bazarurile din Istanbul. La ce ne folosește asta, totuși? Câți campioni bulgari la tenis cunoaștem? Sau olimpici ugandezi? Ne folosește. Halep a reușit până la urmă prin muncă și pe merit. Sunt două lucruri care nu ne-ar strica să fie luate de exemplu în societatea românilor.

Dar, cel mai important e altceva. Și abia aceasta e varianta corectă: Simona Halep are cu ea însăși un proiect pe termen lung. E un exemplu de management al unei cariere. Poate nu va câștiga niciodată un mare turneu, sau poate că va câștiga câteva. Altceva rămâne sigur în urma ei: o teribilă ambiție de a nu renunța. Nu toți vom fi numărul 1, unii nici măcar pe scara noastră de bloc, nici măcar la șeptic, pe băncuțele stațiunii Olănești, dar e aici o lecție fundamentală: puterea de a merge mai departe, chiar și după cele mai mari înfrângeri.

Altfel, oricum, Simona Halep era, de mulți ani, cea mai bună jucătoare de tenis din lume, la categoria ei de fizic, așa cum bine s-a tot spus, și știu toți românii, chiar și cârcotașii. Dacă tenisul era box, nu-i mai lua nimeni centura. Așa, nu ne rămâne decât să mai trăim și să mai vedem. Oricum, până la următorul turneu, pălăriile trebuie date jos și s-ar cuveni și câteva aplauze.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să