O altă mărturie de pe marginea prăpastiei: „Voiam doar să dorm, pentru ca viața să treacă mai repede“

NOTA REDACȚIEI.  Adesea, presa își calculează victoriile în puncte de rating, în numărul de miniștri dați jos după anchete sau în descoperirea unor personalități remarcabile, care devin modele pentru societate. Recorder nu face notă discordantă, dar în ultima săptămână am înțeles că o victorie e și atunci când fie și numai un singur cititor se regăsește într-un articol și ajunge să se simtă mai puțin singur în lumea lui. După mărturia anonimă „Nebun în România“, un tânăr din București ne-a trimis textul de mai jos. Un episod psihotic urmat de o lungă depresie și o concluzie care se profilează tot mai clar: în lupta cu bolile psihice, cel mai puternic medicament este sentimentul că nu ești singur. Psihoza poate apărea după o perioadă de oboseală cronică sau după luni în șir de consum excesiv de alcool ori de droguri. Fiecare creier omenesc își are propriile sale limite, iar fiecare poveste despre psihoză este diferită. Vindecările sunt, însă, asemănătoare. Ceea ce le aduce în punctul comun este grija semenilor.

Presa nu are o datorie terapeutică față de societate, altul este rolul ei. Totuși, într-o țară ca România, în care politicile de sănătate mintală sunt o glumă nefericită, considerăm că aceste mărturii greu de citit devin niște victorii comune. Suntem în fața unui anti-efect de domino: un om se ridică și, prin forța lui, îl ridică și pe următorul. Și poate că va exista și o a trei piesă, până când le vom pierde șirul. Acum, însă, lăsăm aici această mărturie: 2.300 de cuvine, o jumătate de an, cumpăna vieții unui tânăr de lângă noi.

Am fost diagnosticat cu depresie psihotică în noiembrie 2018 și, conform medicilor, aceasta a fost declanșată de consumul de marijuana. Timp șase luni am consumat marijuana zi de zi, în jur de un gram. Pe finalul poveștii cu drogurile începusem să nu mai dorm, fără să mă simt obosit a doua zi. Mă angajam în dialoguri despre sensul omului pe Pământ, scopul vieții și mântuire, în încercarea de a-i convinge pe alții că eu am descoperit calea prin care un individ se poate apropia de Dumnezeu și, implicit, poate dobândi viața veșnică.

Semnalul de alarmă pe care l-au tras apropiații mei a venit după o noapte în care am luat agenda telefonului de serviciu și am început să sun toți oamenii de acolo, în căutare de răspunsuri. Cum job-ul meu are legătură cu fotbalul, am ajuns să le dau mesaje codificate tuturor fotbaliștilor și antrenorilor pe care-i aveam în listă. Totul era scris într-un limbaj prolix, fără predicat, în speranța că cineva își va da seama că am ajuns într-un punct în care am înțeles despre ce e vorba.

A doua zi, mesajele mele se întorseseră ca un bumerang din telefoanele fotbaliștilor în telefoanele colegilor mei de serviciu, iar șeful meu m-a sunat și mi-a zis că pot să-mi iau o zi liberă.

Seara, mi-am chemat prietenii la un joc de Catan. Răzvan mi-a sugerat să ieșim să facem o plimbare. M-am îmbrăcat și am urcat în mașină, convins, nu știu de ce, că Răzvan mă va conduce într-un loc unde avea să aibă loc o petrecere surpriză de ziua mea (ziua mea fiind o lună mai târziu, dar în mintea mea atunci avea să aibă loc petrecerea). Urma să îl cunosc pe Tudor Chirilă, care avea să fie invitat special la petrecere. În delirul meu, aveam impresia că Tudor Chirilă se numără printre partizanii mișcări noastre și că prin profesia și influența pe care o are la nivel național încerca să-i „trezească“ pe cei care aveau timp să asculte. Urma ca și eu să fiu celebru și să deprind același rol pentru a salva omenirea. Totul avea să mi se explice, totul era controlat, urma să înțeleg ce am de făcut cu viața mea.

Am ajuns la Spitalul Obregia sâmbătă seara, pe 24 noiembrie. În hol, la intrare, am început să caut semne printre instrucțiunile de pe pereți. Am îmbrățișat un boschetar care era în sala de așteptare și despre care am crezut că e Tudor Chirilă deghizat. Răzvan m-a luat de acolo și mi-a spus să stau liniștit până intrăm la doctor. Cred că mi s-a explicat de ce mă aflu acolo, dar n-am ascultat, am fost rugat să semnez o fișă de internare, după care am fost repartizat la camera de gardă, unde urma să îmi petrec următoarele două nopți. Am ajuns într-o cameră cu un pat și un calorifer. Am primit niște papuci inscripționați cu „CG”, de la camera de gardă. În acele momente, cuprins de psihoză, credeam, însă, că e vorba de niște inițiale, care corespundeau cu cele ale unui prieten bun. El lăsase acei papuci acolo și urma să mă scoată ulterior. Așteptam petrecerea, închis în camera cu gratii la geamuri. Am primit un pachet, pâine cu salam. Am căutat o cheie în fiecare felie de pâine. N-am găsit-o. Am așteptat ca cineva să vină să mă ducă, totuși, la petrecerea de ziua mea. N-a fost nicio petrecere, iar după un timp am fost transferat în altă aripă a spitalului, unde dormeau încă cinci persoane. Una dintre ele avea papuci cu „CG”. Era un semn! M-am apropiat și, în timp ce dormea, l-am buzunărit. Am găsit o iconiță cu ”Adormirea Maicii Domnului” și am furat-o. Tulburat și fără somn, asistentele m-au scos de acolo, trimițându-mă într-o cameră în care eram din nou singur.

Pe la 03:00 mi-au adus un coleg. Un individ cu care am discutat toată noaptea despre bine și rău, despre viață și despre ce trebuie să îndur pentru a deveni celebru și a avea influență. Trebuia să ajut oamenii, dar pentru asta trebuia să am încredere într-un sistem bine pus la punct de ei, oamenii de bine, armata lui Dumnezeu, care se luptau cu forțele răului. Iar iconița era un semn. ”Adormirea Maicii Domnului” – trebuia să mă culc, cu încredere, și să mă trezesc altcineva.

M-am întors cu fața la perete în încercarea de a adormi. După discuția avută cu colegul de „celulă“ știam că trebuie să mă culc. Și în starea dintre veghe și somn, psihoza a devenit mai complexă: serviciile secrete închiriaseră un charter, iar a doua zi trebuia să fiu mutat din țară. Știam că în serviciile de spionaj nu sunt admise tatuajele, așa că urma să fiu operat dimineață, lucru de care mă temeam îngrozitor. N-am putut să adorm, picasem testul.

E dimineață: îmi e strigat numele și mi se spune că mergem pe secție. Ce se va întâmpla acum cu mine? Ajung la o doctoriță care mă întreabă, din senin, câte tatuaje am. Clar, aveam dreptate, urmează să fiu operat. Mi se pune la dispoziție un halat și sunt transferat în altă aripă a spitalului. Pe halat e inscripționat ”XVI”, pentru că urma să fiu internat pe secția 16. Ajung în fața unei comisii psihiatrice și sunt întrebat cum mă numesc. Răspund: ”16!”, pentru că așa scria pe halat.

Sunt în cameră. Psihoza îmi dictează faptul că mă aflu într-un mediu destinat celor care picau testul și că urma să primesc medicamente care aveau să-mi șteargă memoria complet, să uit de familie și prieteni, pentru ca mai apoi să fiu eliberat pe stradă, boschetar, fără reper, în așteptarea morții. Îmi spuneam că o să mă prefac că uit tot pentru a fi eliberat și o să mă întorc la mama și la tata. Aveam impresia că toți cei internați acolo erau actori sau psihologi deghizați, care urmau să-mi analizeze starea și memoria pentru a raporta mai departe.

În următoarele zile urmez regulile, îmi iau pastilele, mănânc la ore fixe și dorm.
Aveam un loc de fumat unde mai relaționam cu cei de acolo. În perete era o gaură mare și se spunea că pe partea cealaltă sunt femei internate. Nu m-am uitat niciodată pe gaură, pentru că ”curioșii mor repede”. Dezvoltasem un episod psihotic în care toate vorbele din popor și clișeele reprezentau de fapt adevărul și modul în care funcționează această societate secretă. Printre ele: „dacă tăceai, filozof rămâneai“, ”omul cât trăiește învață” sau ”dar din dar se face rai” Urma să plec de acolo și, credeam, că dacă păstrez secretul conversației din prima noapte a internării, adevărul adevărat, absolut, o să fiu lăsat în pace. Dar în primele zile, la o vizită, i-am dezvăluit totul tatălui meu, iar acum urma să fiu pedepsit. Cineva urma să îmi facă rău pentru că dezvăluisem adevărul. Trădasem marea cauză.

Relu, colegul meu, internat pentru dependență de pornografie, citea Biblia. „Desigur, acolo sunt toate răspunsurile, mi-am zis. Dar eu sunt un trădător, ce pățesc trădătorii?”

– Relu, ce s-a întâmplat cu Iuda?
– S-a sinucis.

Așa urma să sfârșesc! Mă vor înnebuni până îmi voi lua zilele, pentru că n-am putut să păstrez un secret și i-am povestit tatălui meu.

Prietenii veneau în vizită, familia la fel. Fusesem anunțat că urmează să merg acasă în câteva zile. Unul dintre indivizii internați a profitat de episodul meu psihotic și mi-a spus că secretul e lătratul. Că dacă mă duc și latru la ușă, voi fi eliberat mai devreme. Zis și făcut. După cinci minute de lătrat la paznic am fost legat de pat și sedat. Am adormit strigându-mi toți cunoscuții de-mi săreau plămânii.

Am înțeles, până la urmă, cu ajutorul medicamentelor, că mă aflu la spitalul de nebuni. Mă recuperam ușor. De obicei, un prim episod psihotic trece în câteva luni, dacă nu ești schizofrenic. Am început să vorbesc cu cei din jur. Erau și schizofrenici, și alcoolici, și dependenți de heroină, unul dintre colegi apăruse la televizor după ce o bătuse pe jandarmeriță la protestele din 10 august, altul avea epilepsie, și așa mai departe. Ce observam era că toți primeam aceleași medicamente. Mă gândeam: cum e posibil ca într-un spital unde se tratează diferite afecțiuni, toți cei internați să primească același tip de pastile?

Nu făceam duș pentru că apa caldă venea rar, iar ușile nu se închideau la baie. Am început să fiu mai bun cu cei din jur, credeam că asta mă va elibera mai repede. M-am crezut și Iisus. Mâncarea pe care o primeam o împărțeam cu întreg colectivul și aveam grijă de un bătrân fără un picior care credeam că e fotbalistul Belodedici deghizat. Mi-a făcut cadou o mătanie, iar eu i-am mulțumit: ”Mulțumesc, Belo”. Nu l-a interesat că i-am zis așa, mi-a zâmbit. În mintea mea, practic mi-a confirmat că e Belodedici, n-a negat.

Mai erau acolo și alți fotbaliști din diferite generații, dar și amici din copilărie. Cu toții echipați în pijamale, ca să mă deruteze pe mine. Cel cu care vorbeam cel mai mult era dependent de păcănele și tot timpul petrecut acolo am crezut că e un prieten deghizat.

Am fost externat în data de 4 decembrie . Câteva zile mai târziu stăteam la calculator, era 02:00, și i-am cerut unui prieten să îmi recomande un film: ”N-ai scăpare” – mi-a zis. Am tras draperiile, speriat. Eram urmărit. Urma ca Jandarmeria să dea năvală în casă iar eu să fiu arestat pentru crime și violuri pe care nu le-am comis. Totul pentru că nu-mi ținusem gura. N-aveam scăpare, mergeam în patru labe prin casă, ca nu cumva lunetiștii să mă vadă de peste stradă și să mă lichideze.

În noaptea aia am vrut să mă sinucid pentru prima oară, de frică. Până la urmă asta căutau, ca Iuda să-și ia singur viața. Am luat un pumn de pastile, o sticlă de vin de țară și urma să mor. Tata s-a trezit și m-a asigurat că nu vine nimeni, mi-a luat pastilele și vinul și mi-a zis că a doua zi mergem la doctor. În drum spre doctor, așteptam ca oricând cineva să tragă asupra mașinii, să ne omoare. Nu s-a întâmplat. Doctorul ne-a zis că e nevoie de timp pentru ca psihoza să se încheie. Mi-a modificat tratamentul. Tratament care avea să fie modificat de multe ori în următoarele 6 luni, pentru că efectiv nu funcționa. A spus că e normal prin ce trec, m-am întors acasă. Fiind decembrie, în fiecare zi apăreau la ușă colindătorii. De fiecare dată credeam că sunt mascații și mă îndreptam către geam pentru a mă sinucide înainte ca aceștia să pună mâna pe mine. M-am gândit că sunt diavolul. Că din cauza asta sunt căutat de oamenii de bine care vor să salveze omenirea. Să mă ia și să mă separe de oameni, să mă întemnițeze și să mă lase acolo să putrezesc pentru ca întreaga planetă să fie bine, iar eu să nu mai am cum să fac rău.

M-am întors la muncă, în continuare psihotic, aveam impresia că sunt urmărit în fiecare zi, că fiecare coleg îmi vrea răul. Interpretam și vedeam semne peste tot. Fiecare număr de înmatriculare reprezenta un mesaj. Fiecare text scris pe pereții blocurilor, fiecare mesaj primit pe Facebook, fiecare replică rostită în apropierea mea, totul era pentru mine.

După a șaptea schemă de medicamentație, timp în care am fost la doi psihologi pentru psihoterapie, gândurile au început treptat să dispară. Între timp schimbasem și doctorul: mă consulta o doamnă care avea să-mi salveze viața. Dar la capătul psihozei a fost depresie. Depresia e imposibil de perceput până nu o simți pe propria piele. Nu crezi că există, dar te trimite în cele mai groaznice vise și momente pe care n-ai crezut că ai să le trăiești vreodată. Mergeam la muncă două ore pe zi și dormeam 20 de ore oriunde apucam. În mașină, pe canapea, pe jos sau în pat. Scopul era să dorm cât mai mult pentru ca viața să treacă cât mai repede.

În acest timp am încercat în repetate rânduri să mă sinucid, am băut lichid de spălat vase sau de îngrijit parchetul. Cu doi ani înainte salvasem un câine de pe străzi, care acum credeam că are microfoane integrate în urechi și că societatea secretă știe tot ce fac. M-am gândit de mai multe ori să-l omor. M-am gândit de mai multe ori să-mi omor prietena, pentru a-mi petrece restul zilelor la închisoare, cu hrană și somn. Mă gândeam că măcar așa n-aș ajunge boschetar niciodată.

Apoi, gândurile violente au trecut, dar am început să mă gândesc cu tot mai mult dispreț la mine: nu mă mai credeam în stare să muncesc și consideram că sunt foarte prost. Că sunt impostor. Că trebuie să îmi dau demisia și să mă fac paznic.

Cum medicamentația primită și-a făcut efectul, 6 luni mai târziu aveam să depășesc și episodul depresiv și să mă uit în urmă. Ce am învățat e că dacă nu aveam parte de supraveghere 24/7, împărțite între tata și prietena mea, dacă părinții mei și apropiații mei nu se mobilizau în așa fel încât să-mi fie bine, atunci aș fi fost un alt caz pierdut într-un mediu care nu dă doi bani pe cei care sunt afectați de boli mintale sau episoade psihotice.

Dacă nu aveam lângă mine oameni care își doreau să mă reabilitez, sigur nu m-aș mai fi aflat aici. Iar dacă nu citeam ”Nebun în România” publicat de Recorder la finalul săptămânii trecute, probabil n-aș fi avut niciodată curajul să povestesc prin ce am trecut. Internarea nu m-a scăpat de psihoză, a adâncit-o și m-a trimis acasă mai derutat decât eram. A fost nevoie de răbdarea celor din jur și de voința proprie pentru a depăși acest coșmar.