Oana Moraru și birocrația care ucide învățământul românesc: toată lumea muncește la hârtii, ca să-și acopere incompetența

Oana Moraru lucrează de 20 de ani în învățământul privat: este învățătoare, profesoară de limba română și fondatoare a unei școli particulare care funcționează din 2007, la Călărași. Anul acesta s-a hotărât să deschidă o a doua școală privată, dar s-a împotmolit în procesul de autorizare impus de statul român: Agenția Română de Asigurare a Calității în Învățământul Preuniversitar (ARACIP) i-a amânat aprobarea dosarului, cerând lămuriri suplimentare cu privire la un document care privea siguranța la incendii, emis de Inspectoratul pentru Situații de Urgență. A urmat un blocaj birocratic la finalul căruia ISU și-a reconfirmat poziția, ARACIP a admis că documentul este valid, dar i-a transmis Oanei Moraru că perioada de autorizare a expirat și va trebui să amâne deschiderea școlii pentru anul viitor.

Numai că școala are deja peste 100 de copii înscriși pentru aceasta toamnă, așa că povestea a căpătat forma unei revolte și s-a mutat în articole de presă, postări de Facebook și comunicate oficiale emise de ARACIP. Oana Moraru spune că va deschide școala și se va lupta să-și câștige dreptatea în fața statului român: prin procese în instanță, dar și printr-o atitudine în care tăcerea nu mai reprezintă o opțiune: „Nimeni nu vorbește de ARACIP pentru că de ei depinzi, ca școală, pe viață. La autorizare, la acreditare, la evaluări periodice”.

Oana Moraru s-a hotărât să vorbească și să deschidă o discuție complicată, despre una din principalele cauze ale blocajului din învățământul românesc: birocratizarea excesivă, girată de instituții învechite, care îi îndeamnă pe profesori să se acopere de hârtii pentru bifarea unor standarde pe care, în realitate, nu le respectă nimeni.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să