Palestina: ce e dincolo de Zid

Am fost doi ani la rând în Palestina, pentru a înțelege cum a devenit conflictul din Orientul Mijlociu unul global. Înainte de asta am locuit o vreme în Tel Aviv. Pot să dau o mărturie pe de o parte și pe de altă parte a Zidului care separă două civilizații. Am înțeles că multe din câte se întâmplă acum în lume – terorism și refugiați și fanatism religios – au legătură cu lupta pentru Ierusalim. Acesta este cel mai complicat și mai important dosar din politica internațională. Dacă vrei doar să te familiarizezi cu tema – ai aici un filmuleț:

Palestinienii reclamă că au avut o țară și nu o mai au; că li s-a luat.

Israelul se revendică biblic: evreii au trăit în teritoriul de astăzi (și în ce a mai rămas din Palestina) acum mii de ani, apoi au fost forțați la pribegie. După cel de-Al Doilea Război Mondial li s-a dat, însă, dreptul la o țară (o parte din Palestina istorică).

Palestinienii (în alianță cu alte state arabe) au atacat noul stat Israel și au pierdut toate războaiele cu acesta. De aproape șaptezeci de ani, Cisiordania (West Bank) se află sub ocupație militară israeliană.

Fâșia Gaza e controlată de o organizație
teroristă: Hamas. În West Bank e la conducere Fatah, o formațiune moderată.

Tratativele de pace au durat zeci de ani, dar sunt blocate din motive extrem de complexe. Israelul reclamă că între timp ei, evreii, au construit o țară nouă, cea mai democratică și mai europeană din Orient (ceea ce este adevărat) – cum să mai renunțe la ea? Exclus. Palestinienii nici măcar nu-și mai vor pământurile pierdute în război, ci să nu li se mai ia și altele.

Palestinienii mai reclamă că Israelul construiește colonii în teritoriul lor, în disprețul legilor internaționale și nu respectă decizii ale Organizațiilor Națiunilor Unite, ceea ce este adevărat.

Mulți israelieni consideră că aceia care care contestă politica statului Israel sunt antisemiți, o acuzație pe care palestinienii o resping. La mijloc, spun ei, nu e vorba de a contesta în vreun fel Holocaustul, ci de politica actuală a statului Israel.

Tinerii israelieni fac armată (trei ani, băieții, şi doi, fetele). Palestinienii nu au dreptul să aibă armată. Sunt puține punți de comunicare între tinerii de o parte și de alta a Zidului. Ca om care a călătorit și acolo, și dincolo, cred că și unii și alții greșesc și au dreptate în același timp, și că umanitatea întreagă are de suferit, și că ambele popoare traversează, în absența păcii, o tragedie istorică. Din Israel cea mai apropiată îmi e viziunea lui Amos Oz, scriitorul.

Mulți palestinieni de rând își resimt elitele corupte, şi, cred ei, au căzut la o pace subterană cu Israelul.

După a doua Intifadă (revoltă sângeroasă a palestinienilor), de la începutul anilor 2000, Israelul a construit o Barieră de Apărare, un Zid. Palestinienii îl consideră un “Zid Apartheid”. Zidul se întinde pe sute și sute de kilometri.

În urma războaielor sute de mii de palestinieni au rămas refugiați. Urmașii lor (a treia generație) trăiesc și astăzi în tabere de refugiați. Mulți dintre cei care se radicalizează provin de aici. Cei acuzați de terorism în Israel sunt văzuți ca martiri care luptă pentru eliberarea Palestinei dincoace de zid. Copiii cresc în acest cult al martirajului.

 

Am călătorit și în Israel (am avut o bursă la Universitatea Internațională din Tel Aviv, cu ani în urmă, am fost acolo ca student, masterand) și în Palestina (am fost doi ani la rând, la invitația Ministerului Turismului, ca ziarist), ca să încerc să înțeleg cel mai complicat conflict de pe glob.

Există teoria că statele arabe au abandonat Palestina, și că, în egală măsură, se folosesc de faptul că războiul cu Israelul nu s-a terminat, de facto, niciodată, pentru a promova un islamism tot mai radical, care – pentru a exista – are nevoie de un dușman. Acel dușman este Israelul. E o tensiune enormă în Orientul Mijlociu, și mai există și teoria că terorismul actual global își are o parte însemnată din rădăcini în conflictul Israel-Palestina. Americanii nu sunt chiar cei mai iubiți oameni din lume în Cisiordania.

Regiunea respectivă este săracă în resurse (nu există petrolul din Golful Persic), dar este leagănul tuturor marilor religii. Lupta principală este pentru Ierusalim, oraș sfânt și pentru evrei, și pentru musulmani, și pentru creștini (care totuși – de secole – caută mai mult Ierusalimul ceresc). Nici israelienii, nici palestinienii nu vor să renunțe la Ierusalim. Conflictul e religios (cu toate implicațiile financiare – enorme – care decurg de aici), dar și pentru resurse primare, precum pământul sau apa.

Mulți palestinieni aflați astăzi în funcții cheie în West Bank au fost educați în România, în timpul regimului comunist și se consideră prieteni ai României. La ONU, România are o poziție echivocă față de starea actuală a conflictului – de facto, abținând să se pronunțe, România susține Israelul. Pe de altă parte, România a recunoscut statul Palestina încă din 1988.

Problemele de la Hebron și de la Ramallah și mai ales de la Ierusalim au ecouri în toată lumea, conflictul nu este, nicidecum, unul local. Dimpotrivă: are consecințe în viața noastră, chiar dacă ne simțim departe de el. Scriem despre acest subiect pentru că este important.

I. 15 mai 2017. Bethlehem. Catastrofa

Sunt la Bethlehem, în ceea ce a mai rămas din Palestina. Soarele de deasupra Orientului Mijlociu incendiază cerul.

Nimeresc în mijlocul unei revolte. Pentru mine, e o zi de luni oarecare. Pentru palestinieni, însă, e 15 mai, iar ziua asta se scrie cu negru în calendarele lor. De 69 de ani, la 15 mai, ei comemorează Al-Nakba. În limba arabă, acest cuvânt se traduce Catastrofa.

Era război la 15 mai 1948 sub cerul acesta, cum război este și acum. Atunci, sute de mii de palestinieni au fost nevoiți să-și părăsească pământurile și casele. Au ajuns refugiați. Tot atunci, ce pierduse Palestina câștigase statul Israel, nou înființat.

Israelienii sărbătoresc la începutul lui mai ziua lor națională. Palestinienii își urlă Catastrofa.

Sunt peste șaizeci de milioane de refugiați în lume, și în ultimele șapte decenii palestinienii au fost întotdeuna printre cei mai numeroși. S-au refugiat în Siria sau în Liban sau s-au înghesuit într-o țară care, cu războaiele din secolul XX, a devenit tot mai mică. Palestina.

Sunt într-o mulțime fără vârstă. Sunt înconjurat de bătrâni infirmi, de femei care poartă portretele soților și fiilor lor, care fie sunt în închisoare, fie au fost uciși. Ele îi numesc martiri. Dincolo de Zid, aceștia sunt teroriști. Și mai sunt și enorm de mulți tineri. Și copii. Fete de școală generală – clase întregi. Nu știu limba arabă, dar și fără să o știu înțeleg ce strigă. Strigă că Ierusalimul este al arabilor. În arabă, Ierusalimul este Al-Quds, ceea ce s-ar traduce Sfântul.

Ierusalimul este sfânt și pentru creștini, și pentru evrei, și pentru musulmani. Cele mai mari religii monoteiste ale lumii l-au înghesuit pe Dumnezeu în cetatea Ierusalimului. Milioane de oameni au murit – în trecerea timpului – pentru Ierusalim și această baie de sânge în numele Domnului nu s-a încheiat.

Arabii te salută cu Salam. Israelienii te salută cu Shalom. Ambele cuvinte înseamnă Pace. Dar nu e pace în Orientul Mijlociu. De aceea am venit aici: să înțeleg de ce. Caut o speranță de care să mă agăț.

Văd ziariștii experimentați în Orient cum înaintează cu căști, veste (antiglonț) și măști de gaze și mă gândesc unde mă duc eu așa, doar cu un aparat foto în mână. Filmează bine, nu e problemă, dar nu mă gândisem serios până acum că s-ar putea să se tragă în noi.

Ca și cum nu ar fi fost de-ajuns, deodată, apare un arab care călărește o mașină veche, de teren. S-a urcat pe ea și de acolo face pe maestrul de ceremonii. Dă tonul scandărilor, iar mulțimea – din ce în ce mai înfierbântată – îi răspunde. Nu par să fie propuneri de reîncepere a tratativelor de pace.

E ciudat, muzica pe care o naște mulțimea aduce cu una de petrecere, deși e limpede că se spun lucruri grave. Dar, pur și simplu, așa sună. Dincolo de Zid, isralienii își pregătesc armele.

Salut și eu oamenii, în dreapta și stânga, așa e frumos înainte să îi imortalizezi, dar la un moment dat, sub imperiul tensiunii, fac o greșeală. Îi spun unui palestinian Shalom. Nu era nici locul, nici timpul potrivit, așa că mă repliez imediat, ca la mine acasă, în mahalaua Teilor: Sorry, boss, Salam. Cuvântul boss își face efectul. Palestinianul nu s-a supărat pe mine, ba chiar a râs.

Conflictul, dacă era să se nască, oricum nu mai apuca să escaladeze, fiindcă exact atunci au început să tragă în noi cu grenade lacrimogene și am fugit care unde a mai văzut cu ochii.

Mi-au ruinat înregistrarea. Nu se mai aud decât țipete, nu se mai văd decât pietrele și pământul. Pământul sfânt.

În urmă cu 2017 ani, la Bethlehem într-o iesle s-a născut Iisus Hristos, despre care creștinii cred că este Mântuitorul lumii. Nu este o părere foarte populară în Orientul Mijlociu. În Palestina însă trăiesc și creștini – arabi creștini. Mai ales aici, la Bethlehem.

Sunt botezat creștin, dar nu sunt chiar genul religios. Nu m-am mai gândit de ceva vreme la Iisus Hristos, dar acum, în fuga aceasta, îmi înalț un gând către el. Aș vrea să văd cerul, dar nu îl văd de lacrimi. Îmi aduc aminte de vorba unui supraviețuitor al Holocaustului – mare vorbă! – că nu poți vedea cerul dacă ai tot timpul ochii în lacrimi.

Cultural, sunt filosemit, nu mi-am ascuns niciodată marea dragoste pentru cultura evreiască. Mă întreb ce o să îmi aducă musulmanii din Palestina. Am obosit, îmi sprijin un genunchi pe caldărâm. Mă tem că mă voi prăbuși și voi fi călcat în picioare. Nu se întâmplă așa.

Un arab mă ridică și îmi spune că trebuie să alergăm mai departe.

Trebuie.

Iată:

http://www.youtube.com/watch?v=937OC9rxIjc

 

II. 2013, vara, Tel Aviv

Am o bursă la Universitatea Internațională din Tel Aviv. Studiez aici limba idiș, și nu se poate spune că fac progrese prea însemnate. Am legat în ultimii ani multe prietenii cu octogenari evrei, supraviețuitori ai Holocaustului. I-am scris în gazetele timpului. Am venit să văd acest miracol: statul Israel.

Am putut să constat că evrei trăiesc aici tot mai puțini. În Israel, majoritari sunt israelienii. Israelienii, mi-au spus bătrânii mei prieteni evrei, sunt altfel. Îmi vorbeau cu melancolie de moartea acelui om – evreul.

Adio, deci, micului evreu, personaj prin excelență pașnic, fragil, supraviețuitor, îndurând ghetouri și lagăre, rătăcitor și înțelept, negustorind și citind cărți, nu doar sfinte.

Erau mândri de israelieni, tineri înalți și puternici, căliți în anii de Armată (trei, băieții; doi, fetele), dar se simțeau străini de asprimea lor. Și – acesta este tot adevărul – se uimeau de înălțarea statului Israel, întristându-se, totodată, de războiul necontenit cu palestinienii. E drept, nu mulți gândeau ca prietenii mei în Israel.

Colegii mei de la Universitate, inteligenți, cu studii strălucite, mă năuceau prin cât de puțin vedeau din tabloul general. Puteam să discut despre ei despre istoricul tratativelor de pace, știau teoria. Dar, la rigoare, nu știau nimic despre viața de dincolo de Zid.

Sunt prea puține punți între tinerii din Israel și tinerii din Palestina, la care toți se referau drept West Bank sau Cisiordania sau, cel mai des, Teritorii (n.r. – Teritoriile Ocupate, în urma Războiului din 1967).

Discuțiile noastre erau aprinse și niciodată nu ajungeam la un numitor comun. După fiecare da pe care îl puteam conveni se ridica un “însă”. Da, Israelul e plin de copii palestinieni încarcerați (în prezent, sunt peste 300), însă palestinienii se folosesc de copiii lor în acte teoriste. Nu o dată a fost invocată fosta doamnă prim-ministru Golda Meier (prim-ministru în Israel între 1969 și 1974), care avertizase că nu va fi pace în Orient până când arabii nu-și vor iubi copiii mai mult decât îi urăsc pe evrei. Da, însă… Și tot așa. Și tot așa.

Am tot întrebat despre posibilitatea unor soluții de pace, dar nu am primit decât acest răspuns: Nicio soluție. Mi s-a sugerat chiar să aștept un autobuz în Ierusalim, înainte să mă prounț. Să văd, așadar, cum este să trăiești cu teama că vei nimeri într-o cursă cu un atentator, cu un sinucigaș, cu un terorist.

Așa că am mers la Ierusalim și am așteptat un autobuz. Am uitat să mă mai tem, uluit de lumina care plutește peste Ierusalim.

Întors la București am început să citesc tot mai mult despre Palestina și Israel, până au început să mi se învârtă în cap toate problemele: Declarația Balfour, Războiul din 1948, Războiul din 1967, Intifadele, Zidul de Vest (Zidul Plângerii), Zidul din Teritorii, sioniștii, coloniștii, teroriștii, “Apartheidul apei”, Fâșia Gaza. O cronologie a acestui înnebunitor carusel poate fi citită aici.

Și, peste toate, Ierusalimul (Ierusalimul de Est a fost anexat și el în 1967 de Israel, dar comunitatea internațională îl tratează ca făcând parte dinTeritoriile Ocupate ; în 1980 Parlamentul din Israel a dat Legea Ierusalimului, prin care orașul era proclamat capitală eternă a Israelului, dar ea este lovită de nulitate prin Rezoluția 478 a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite, comunitatea internațională tratând Tel Aviv-ul drept capitală a Israelului).

Ierusalimul de Est a fost supus, din 1967 încoace, unei politici de schimbare a demografiei. Și, mai mult, s-au construit pe acel pământ (care aparține, legal, Cisiordaniei) foarte multe colonii (la fel ca în restul West Bank, de altfel). Aceste așezăminte ale israelienilor limitează accesul înspre (și dinspre) Palestina.

Nimic nu mă mulțumea. Sunt reporter de presă scrisă. Trebuia să văd cu ochii mei. Așa am ajuns prima dată în Palestina.

III. Aprilie 2016, Palestina. Zidul

Ca să înțelegi Palestina trebuie să știi ceva istorie, și chiar dacă știi ceva istorie tot riști să nu înțelegi nimic. E complicat.

Israelul se revendică de la Biblie. Pământul pe care îl stăpânesc acum este chiar Pământul Făgăduinței. E cuvântul lui Dumnezeu la mijloc. Ce e de făcut în contra lui Dumnezeu? Numai că bieții evrei au fost alungați din Palestina de astăzi cu mii de ani în urmă. Iar arabii au continuat să trăiască aici. Al cui e pământul acesta?

Sionismul a apărut la sfârșitul secolului XIX. Atunci, evrei de pretutindeni au început să se întoarcă în Palestina și să cumpere masiv terenuri. Palestinienii trăiau pe atunci în Imperiul Otoman, iar țara aceasta nu a cunoscut, de fapt, niciodată independența.

S-a întâmplat Primul Război Mondial, iar evreilor li s-a promis – prin Declarația Balfour – un cămin evreiesc în Palestina (intrată sub mandat britanic, căci Imperiul Otoman s-a năruit).

Interbelicul a fost extrem de agitat și în Orient. Arabii au ucis zeci de evrei (a fost un masacru la Hebron în 1929), iar ziua în care evreii se vor întoarce acasă, la Ierusalim (pe care în rugăciunile lor, de mii de ani, anunță că dacă îl vor uita să li se usuce mâna dreaptă, și nu l-au uitat), pentru a întemeia în jurul său o țară, părea foarte îndepărată.

Europa a decăzut în nazism, evreii i-au fost principalele victime. Peste șase milioane de oameni au murit în Holocaust. După Al Doilea Război Mondial, evreilor li s-a dat dreptul la o țară.

Numai că palestinienii, care se trezeau, peste noapte, că și-au pierdut jumătate din țară au luptat într-o serie de războaie cu noul stat, pierzându-le pe toate (chiar și în alianță cu alte state arabe). După Războiul din 1967, Palestina a rămas practic sub ocupație militară israeliană, până în zilele noastre.

De aceea am venit în Palestina: să văd cum se trăiește într-o țară aflată de atâtea decenii sub ocupație militară, fără dreptul de a avea monedă proprie sau Armată.

Primul lucru pe care îl vezi când vii dinspre Ierusalim înspre Bethlehem este Bariera de Apărare. Așa îi spun israelienii. Nu este însă o barieră oarecare, este un Zid în toată puterea cuvântului. Iar palestinienii îi neagă rolul de apărare (deși a fost ridicat după cea de-a doua Intifadă – răscoală a palestinienilor, de la începutul anilor 2000; iar, într-o strictă contabilitate a atentatelor, s-a dovedit eficient, numărul acestora scăzând, de până la cinci ori față de ridicarea construcției).  Palestinienii spun că acesta este un zid de tip Apartheid. Că are un rol psihologic și ideologic. E chemat să umilească, să arate cine este stăpânul. Mai este chemat și să arate că dincolo de el locuiesc barbarii.

Asta, spun palestinienii, transmite Zidul lumii – Israelul e aici să apere valorile civilizației occidentale, iar dincolo de acest Zid locuiesc cei de care trebuie să ne ferim, necivilizații, criminalii.

Există cale de mijloc între aceste două poziții ireconciliabile? Ziaristul e obligat să apeleze la fapte. Zidul are o lungime de sute de kilometri și atinge la apogeu o înălțime de opt metri.

Mai departe: anexează teritoriu din Cisiordania. Mult peste o sută de mii de palestinieni trăiesc înconjurați din trei părți de Zid. Iar alte zeci de mii sunt încojurați din toate părțile de Zid. Nu au unde să fugă. Se pot deplasa dincolo de această pușcărie în aer liber doar când sunt deschise porțile. Care sunt controlate de israelieni.

Sute de femei și bebeluși au murit în anii din urmă la porțile Zidului care separă. Alte sute de oameni au murit în Ambulanțele întârziate la punctele de control.

Palestinienii se plâng că le este limitată libertatea de mișcare, că nu au acces la servicii medicale și la locuri de muncă. De fapt, desigur, exprimarea lor e mai brutală de atât. Spun că au ajuns sclavi, forță de muncă ieftină și sever controlată pentru Israel. Și că viața lor e în mâinile altora, în țara lor.

West Bank se află sub Autoritatea Națională Palestiniană, care își propune să înființeze un stat al palestinienilor cu capitala în Ieruslimul de Est (principala forță politică aici este Fattah). În Fâșia Gază domină Hamas, care este o grupare teroristă care consideră planurile Autorității o trădare a cauzei și luptă pentru un stat palestinian de la Iordan la Marea Mediterană, urmând ștergerea Israelului de pe hartă. De aceea, uneori, deși mai degrabă rar, atentatelor teroriste la cad victime și palestinieni.

IV. Primăvara, 2017. Zonele. Zorile

Punctele de control sunt o rutină în viața palestinienilor care vor să treacă dincolo de Zid. Câteva mii au un permis care le dă dreptul de a munci în Israel, unde salariile sunt mult mai mari, mai ales în construcții, unde bărbații din Palestina au căutare, fiind meșteri pricepuți.

Zorile sunt agitate în Palestina. La cinci își strigă muezinul credincioșii pentru prima rugăciune a zilei. Dar nici clopotele sfintelor biserici creștine nu se lasă mai prejos și răsună în trena muezinului. La cinci de dimineață e déjà coadă la celebrul checkpoint 300, unul dintre principalele punct de trecere dincolo de Autoritatea Palestiniană.

Să nu vă închipuiți însă că toate aceste ziduri separă doar Israelul de Palestina. Separă și Palestina de Palestina. De exemplu, ca să mergi de la capitala Ramallah la Hebron cel mai ușor e să treci prin Ierusalim. În Ierusalim însă nu se intră așa de ușor. Ca să înțelegeți absurdul situației, imaginați-vă că vreți să mergeți de la București la Buzău, dar Prahova este în Ungaria.

Palestina e împărțită în trei zone. Prima – zona A – cuprinde cam 18% din teritoriul Cisiordaniei. Este administrată de palestinieni. Aici se află orașele palestiniene și nu există colonii israeliene. Dar forțe armate din Israel descind foarte des și aici.

A doua – zona B – cuprinde puțin peste 20% din Cisiordania. Este sub administrare civilă palestiniană, dar sub un control comun de securitate Palestina-Israel.

A treia – zona C – cuprinde peste 60% din Cisiordania și se află sub controlul Israelului. Aici sunt coloniile, iar pe drumurile care unesc o colonie de alta au acces doar israelienii. Populația din coloniile israeliene din zona C este dublă față de populația palestiniană (estimată la sub 200.000 de oameni).

Cu toate că Palestina este astfel împărțită, mulți turiști vin aici. Peste două milioane au fost în 2016. Au adus la bugetul Autorității Palestiniene cam șapte sute cincizeci de milioane de dolari americani. Aproape 15% din PIB.

Rula Ma’ayah, ministrul Turismului în Palestina: “Oriunde mă duc aud întrebarea: ‘Este Palestina sigură pentru turiști?’ Și mereu răspunsul meu este ‘da’. Nu vreau să spun că este cel mai sigur loc din lume, dar pot spune că este unul dintre cele mai sigure din lume, în ciuda problemelor cu care ne confruntăm, a faptului că ne aflăm sub ocupație. Și când oamenii mă întreabă cum este posibil acest lucru le spun să verifice internetul, să verifice presa, dacă am avut vreo problemă cu turiștii care au vizitat Palestina”.

VI. Primăvara, 2017. Dheisheh, refugiații, Hebron, strada

Dheisheh este una dintre cele mai mari tabere de refugiați palestinieni din Bethlehem. Peste 13.000 de oameni trăiesc aici. În 1949, când a fost înființată, erau puțin peste 4.000. Trăiesc toți pe o suprafață de un kilometru pătrat (densitate ca la Monaco, la bogați).

Sunt refugiați proveniți din satele de pe lângă Ierusalim și Hebron – a treia generație. Au locuit în corturi, apoi în niște barăci oferite de Organizația Națiunilor Unite, apoi au început să se înghesuie în case cărora, cu anii, le-au crescut chiar și etaje.

Dacă nu înțelegi Palestina o să ți se pară că Dheisheh e un cartier mai aglomerat din Orientul Mijlociu și atât. De la ONU, în hârtii (Rezoluția 1948  a Adunării Generale din 1948, Rezoluția 169 a Adunăruii Generale din 1980 – chiar și palestinienii de rând vor ști să îți enumere rezoluțiile astea), refugiații au dreptul să se întoarcă. Dar unde să te mai întorci?

De partea refugiaților stau: legea drepturilor omului și dreptul umanitar și dreptul la naţionalitate şi dreptul refugiaţilor (și pe acestea vor ști să ți le spună palestinienii de rând). În realitate, însă, toate acestea nu au contat deloc.

Oamenii din Dheisheh, totuși, și asta trebuie subliniat, au avut mult sprijin din partea unor organizații umanitare. Nu puțini au ajuns foarte bine. Doar un exemplu: Hanan al-Hroub. A câștigat Global Teacher Prize pentru metode inovative în educație.

E adevărat, însă, că în taberele de refugiați resentimentele față de Israel sunt la cote mult mai înalte. Aici, teroriștii, vă spuneam, sunt martiri. Chipurile lor sunt pictate pe ziduri. Familia lor consideră că au murit luptând pentru eliberarea de sub ocupație. Și mor tineri care, de cele mai multe ori, n-au cunoscut o altă casă în afara taberei de refugiați. Sau ajung în închisorile din Israel. Autoritatea Palestiniană le oferă un sprijin financiar celor care rămân fără tați, soți, frați, fii.

Laith Abu Zeyad este international advocacy officer în cadrul Addameer, o asociație pentru susținerea drepturilor prizonierilor palestinieni finanțată din fonduri neguvernamentale. Îi căinează pe prizonieri și ne oferă exemplul detenției administrative, de care – spune Abu Zeyad – israelienii abuzează. Rețin oameni în pușcării fără să îi treacă, în prealabil, printr-un proces. De altfel, peste 1.500 de deținuți palestinieni s-au aflat, în această primăvară, pentru patruzeci de zile într-o grevă colectivă a foamei. Au fost proteste zilnice în orașele palestiniene cu privire la soarta lor. Nimeni nu a murit, iar revendicările lor au fost acceptate. Victoria a fost salutată în toată Palestina.

În Hebron l-am întâlnit pe Mohanned Qafisheh, la organizația Youth Against Settlements. Am trecut printr-un check-point și iată-ne pe strada Shuhada, o arteră părăsită, care altădată unea cele două părți ale orașului.

Ai închis Shuhada, i-ai luat Hebronului inima, cred palestinienii. Ei îi spun orașului Al-Khalil. Ceea ce înseamnă “Prietenul lui Dumnezeu”.

Hebronul e și el un oraș sfânt. Și pentru evrei, și pentru musulmani. Aici sunt mormintele patriarhilor – mormântul lui Avraam, de la care pleacă toate marile religii monoteiste.

În 1929 a avut loc în Hebron un masacru în contra evreilor care se stabiliseră în oraș. Au fost uciși șaieci și nouă. Apoi au urmat tulburări în care au mai murit sute de oameni – palestinieni și evrei.

În 1994, Baruch Goldstein, care emigrase în Israel din Statele Unite ale Americii în 1983, a deschis focul în Moscheea Ibrahim, ucigând 29 de persoane și rănind sute. Goldstein era un fanatic religios evreu. După masacru, măsurile de securitate s-au înăsprit în Hebron. Mohanned Qafisheh crede că s-a întâmplat așa: noi am fost uciși, și tot noi am fost pedepsiți.

Strada Shuhada a fost închisă, palestinienii au fost evacuați, mulți au fost ruinați, și-au pierdut casele și prăvăliile. Mohanned Qafisheh ne asigură că nimeni n-a vrut să părăsească Hebronul. Ei asta vor, să plecăm, și de aceea o să rămânem. Onoarea, știți, e foarte importantă în Orient.   

Numărul coloniștilor a tot crescut în ultimii douăzeci și trei de ani. Într-un oraș de peste două sute de mii de locuitori (palestinieni, majoritar musulmani) s-au așezat aproximativ 800 de evrei. Ei sunt păziți de trupe armate israeliene. Nu mai puțin de 18 check-point-uri au fost instalate în centrul Hebronului.

Zi de zi sunt tensiuni în oraș. Palestinienii dau vina pe evrei, care aruncă în ei cu pietre și cu fecale și îi hărțuiesc.

În plus, soldații au glonțul iute pe țeavă. Israelul își cere dreptul de a-și apăra cetățenii care vor să locuiască aici, lângă mormintele patriarhilor.

Palestinienii au înființat ONG-uri care au căpătat voce în spațiul public internațional. Și foști combatanți din armata Israelului au făcut același lucru, în căutarea adevărului integral (de exemplu Breaking The Silence).

Scriitorul Mario Vargas Llosa, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură, a scris în anul 2008 un articol. Llosa a fost la Hebron și a văzut cu ochii săi cum coloniștii îi hărțuiesc pe palestinieni sub privirile indiferente ale soldaților. Pe ziduri stă scris Moarte arabilor.

Și povestește Llosa: când le-a spus prietenilor săi israelieni ce se întâmplă acolo a fost acuzat că exagerează sau că minte, cum li se mai întâmplă scriitorilor de ficțiune. Llosa încheie așa: s-a dovedit că niciunul dintre acei prieteni israelieni nu pusese piciorul în Hebron.

VI. Primăvara, 2017. Banksy, Ahmed, ura

Walled Off Hotel a fost deschis în martie 2017. Este cunoscut drept hotelul lui Banksy, artistul britanic, care a făcut foarte cunoscut Zidul în Occident, picurând umor în picturile sale (n.r. – se pare că tocmai s-a aflat și adevărata idenitate a lui Banksy: el este). Un umor necruțător cu deriva umanității, vizibilă la tot pasul în conflictul Israel-Palestina.

De fapt hotelul îi aparține unui domn pe nume Wisam T. Salsaa. Banksy doar a venit cu operele de artă, cu conceptul și cu banii. Hotelul este și el o formă de rezistență. E în Bethlehem, într-o zonă controlată de armata israelienă, așa că mulți israelieni vin și se cazează aici. Costă o mie de dolari pe noapte – camera prezidențială. Poți să stai toată noaptea și să te uiți la zidul îngropat în graffiti și să te gândești. Sau poți să stai în jacuzzi. Toate camerele au detalii tragic-amuzante. Prezidențiala, nu. E doar luxoasă.

În 2009, când s-au împlinit douăzeci de ani de la căderea Zidului de la Berlin, palestinienii s-au legat cu funii de zid și au tras de el până când au dărâmat o bucată.

Palestinienii sunt oameni cu simțul umorului. Pe când steagul le era interzis, ei se afișau cu câte o bucată de pepene și îi sfidau pe soldații isarelieni (steagul Palestinei e alb cu negru și cu verde și cu roșu).

Cu anii, cauza lor a devenit tot mai populară în Occident. Și-au îmblânzit discursul, și arată – recent – mai degrabă bogăția culturală a Palestinei. De exemplu, minunata poezie a lui Mahmoud Darwish (poet național mort în 2008, are un mausoleu impresionant la Ramallah; poet cu adevărat, arestat cândva pentru că a recitat poezie în public, poet tradus în zeci de limbi, unul dintre cei mai importanți intelectuali palestinieni din secolul XX.

De exemplu, festivalul de literatură PalFest.  

Palestinienii rezistă și prin sport. De patru ani are loc Maratonul Palestinian, iar concurenții aleargă de patru ori aceiași unsprezece kilometri, cât să nu fie nevoiți să treacă prin vreun check-point. Palestina are și singura echipă națională de fotbal feminin din Orientul Mijlociu.

La Walled Off Hotel este și un muzeu, care tratează – fără părtinire – ocupația israelienă în Palestina. Pe pereți sunt și citate din oameni simpli din Bethlehem. Unul dintre ei, pe nume Ahmed, povestește că totul s-a schimbat în viața lui de când a avut copii. Nu pleacă niciodată cu ei din oraș, pentru a nu fi nevoit să ajung la un check-point. Știe că astfel le refuză realitatea, dar nu a avut o altă idee mai bună. Ahmed nu vrea să fie văzut de copiii săi umilindu-se în fața unui soldat israelian (onoarea, știți, e foarte importantă în Orient). Nu vrea nici să-și învețe copiii să urască. Și încheie așa Ahmed: Sper ca ocupația să se sfârșească înainte ca ei să învețe să urască.

VII. Ce urmează

Plec din Bethlehem spre Ierusalim și mai departe spre aeroportul Ben Gurion din Tel Aviv. Palestinienii nu au dreptul la un aeroport. Nu intri și nu ieși de aici decât prin Israel sau prin Iordania. Abia aștept să revăd Tel Aviv-ul.

Am amintiri studențești de aici, am stat în cămin în Ramat Aviv, nu ajunsesem în Teritorii, și viața era minunată. Când sunau alarmele (exerciții în caz de război) intrai în buncărul din campus și stăteai acolo. Găseai orice pentru o minimă supraviețuire: conserve, medicamente, papuci.

Încerc să găsesc o concluzie și nu pot găsi vreuna. Se amestecă faptele: de exemplu accesul cu dificultate la rezerve de apă (un palestinian beneficiază de șaptezeci de ori mai puțină apă decât un israelian din Teritorii).

Teroriștii. Care dincolo de Zid sunt socotiți martiri și beneficiază de respectul comunității. Al Nakba. Gazele lacrimogene. Tinerii israelieni în uniforme militare, tinerii palestinieni radicalizați. Salam. Shalom. Pace. Și mai departe: Fâșia Gaza, care e o cu totul altă lume. Hamas. Frica. Frica. Frica. Dar și fetele din Ramallah. Femei la minijupă, la mausoleu la Mahmoud Darwish, poetul.

Palestina a recunoscut statul Israel – Israelul nu a recunoscut statul palestinian. Soluții pentru acest conflict? Se aduce în discuție ideea de Israel ca stat al evreilor, ceea ce îi scandalizează pe palestinienii din interiorul statului Israel. S-a căutat soluția a două state – însă negocierile de pace sunt departe de a face pași înainte (Palestina cere retragerea coloniștilor, Israelul nici nu vrea să audă; în plus, și deasupra tuturor, cum rămâne cu Ierusalimul?). Este foarte greu de închipuit că această soluție – a două state (care ar însemna renunțarea la ocupația militară a Palestinei, dar nu și revenirea la granițele de acum cincizeci sau șaptezeci de ani) se va înfăptui.

Am fost și la film în Palestina. Am văzut Ghost Hunting al regizorului palestinian Raed Andoni, documentarul câștigător în acest an al Festivalului de la Berlin. Ghost Hunting e despre prizonierii palestinieni din închisorile din Israel.

Scriitorul Nassar Ibrahim, care s-a recomandat ateu și marxist, ne-a prefațat filmul, punând această întrebare: Israelul spune că este singura democrație din Orientul Mijlociu. Să trăim toți într-o singură țară și să facem alegeri democratic? Să vedem cine va câștiga. Suntem milioane de oameni, și în curând vom fi mai mulți decât ei (n.m. – există și un război demografic acolo), ce vor să ne facă? Să ne omoare pe toți? Israelul nu vrea să facem pace.

Mi-am adus aminte cum deseori în Israel am auzit că arabii vor să ne arunce pe toți în mare.Și, desigur, palestinienii nu vor să facem pace.

E amețitor: Orientul Mijlociu, acest conflict mai vechi de un secol între palestinieni și israelieni, Siria, Statul Islamic, criza refugiaților, atentatele săptămânale din Europa, musulmanii demonizați peste tot. Arabii publică sub 2% dintre cărțile care se publică anual în lume. În același timp, 97% dintre palestinieni sunt alfabetizați, un procent mult peste media mondială. Ararerori am văzut femei mai libere în lumea arabă. Butterfly effect.

Oamenii vor explicații simple, cauze clare și legături directe. Așa apar conspirațiile. Realitatea e însă mai complexă de atât.

N-am concluzii. Dar am văzut și am simțit o tensiune în Palestina. E în aer, miroase a praf de pușcă.

În Ramallah în fața ministerelor trec una după alta după alta după alta mașini de teren. E limpede că, aici, des, prea des, undeva cineva corupe pe altcineva.

Nu prea există treceri de pietoni, și dacă există nimeni nu obosește să oprească la ele. Și mai e și o ruptură între conducători și popor. Există o elită care profită de pe urma războiului continuu.

Vine a Treia Intifadă, și va fi cea mai sângeroasă dintre toate, mi-a spus un palestinian.

A venit deja, i-am răspuns.

*

Ajung pe Ben Gurion. Bucureștiul e la nici două ore de zbor, dar pe o altă planetă.

Aterizezi la Otopeni și ai vechiul sentiment că ai ajuns în curtea interioară a unui penitenciar. Ești acasă și te crezi în siguranță.

A amurgit deja. În Palestina, muezinul cheamă credincioșii la rugăciunea de seară.

Și nu, nu e Islamul.