Poveste kafkiană la Casa Națională de Pensii: O femeie surdo-mută a pierdut pensia de invaliditate pentru că nu a auzit când a fost strigată de comisia de evaluare

Pe statul român îl doare în cur de cetățenii săi cu nevoi speciale. Pe lângă faptul că le acordă niște indemnizații derizorii, îi mai sufocă și cu birocrație. Apogeul a fost atins în vara acestui an (cazul a fost scos la iveală abia acum, de ziariștii de la site-ul resita.ro), când Maria Topoliceanu, o femeie surdo-mută din Caraș Severin, s-a prezentat la Casa Națională de Pensii pentru a apărea în fața comisiei de evaluare (deși suferă de un handicap irecuperabil, femeia trebuie să se prezinte anual la București ca să fie evaluată, altfel nu primește indemnizația de 400 de lei pe lună). Resita.ro scrie că, în luna august, Maria Topoliceanu, surdo-mută, și-a pierdut pensia de invaliditate pentru că, deși s-a prezentat la Casa Națională de Pensii, ea nu a auzit când a fost strigată pentru a intra la comisie. Comisia a consemnat că nu s-a prezentat și i-a tăiat pensia. Situația este cu atât mai scandaloasă cu cât în comisia de evaluare nu exista un specialist care să cunoască limbajul mimico-gestual și abia după înregistrarea acestei situații ridicole Casa de Pensii ar fi angajat o astfel de persoană. Harfa.ro îi somează pe toți funcționarii din instituțiile de stat să-și bage mințile în cap și să respecte contribuabilul. La cât sunt de proști, ăștia sunt în stare să-i lase pe invalizi fără pensii pentru că nu stau în poziție de drepți în fața comisiei.

Cele mai recente

DOCUMENTAR RECORDER. Deceniul Iohannis

Ca de atâtea ori în ultimii 35 de ani, suntem iarăși în fața unei alegeri dificile. În șubreda noastră democrație, a căuta un președinte într-o sumă de candidați departe de a se ridica la înălțimea acestei funcții n-a fost vreodată ușor. Devine însă și mai complicat dacă ne uităm bine la România prezentului – o țară a speranțelor risipite, a neîncrederii și a apatiei. Oricare îi va fi numele, noul președinte e, inevitabil, consecința unui deceniu neîncheiat încă – deceniul Iohannis.  Întoarcerea în urmă cu zece ani poate fi un exercițiu dureros. Ne obligă să retrăim, dar ne ajută să